- Goool!, strigă încântat un puști la vreo 11 ani.
E vineri, 1 iunie, și sunt în sala de sport a Școlii Generale nr. 147 „Petrache Poenaru” din Ferentari. Zece copii, opt băieți și două fete în echipe mixte, joacă fotbal. Pereții sunt coșcoviți, plini de pete de igrasie. Școala are gratii la toate ferestrele; printre ele, în curte, vezi copiii care aleargă care-ncotro, la Vânătoarea de Comori, cursele cu ștafete sau la un nelipsit tenis de picior. E sărbătoare în Ferentari - serbarea de Ziua Copilului organizată de Clubul de Educație Alternativă al Policy Center for Roma and Minorities.
- Niciun „gol!”, se aude antrenoarea cu glas sonor de pe margine. Trebuia să primești pasa de la fete!
- Doamna, da’ am încercat...
Antrenoarea nu vrea să audă. La urma urmei, copiii nu joacă azi fotbal cum știu ei, ci fotbal 3 (en., football 3). E un exercițiu de incluziune prin sport, în care fetele primesc rol egal pe teren: dacă un gol nu vine dintr-o pasă de la o jucătoare, nu se pune. Și e important exercițiul ăsta într-o comunitate marginalizată, una dintre cele mai sărace din București, cu o populație romă numeroasă. În Ferentari ajung puține mijloace de transport în comun, iar aproape două treimi din locuitori nu au acces la canalizare. Deși zona e percepută drept mai violentă decât e în realitate, adăpostește, totuși, rețele de trafic de droguri, interlopi și condiții de trai la limita subzistenței.
În Ferentari, datele Policy Center zic că intervenția prin fotbal i-a făcut pe copiii înscriși în program să fie cu peste 77% mai motivați să meargă la școală în 2018. Dacă ONG-ul reușește întrucâtva să-i motiveze pe copii să se țină de școală, cum rămâne cu sporirea egalității dintre băieți și fete? Mai mult, le poate asigura fotbalul copiilor o ieșire din mediul defavorizat din Ferentari? Am întrebat copii, părinți, antrenori și experți dacă balonul e la fel de rotund și pentru copiii din ghetou.
Odată intrați în sala de sport care-ar merita o mână de var, copiii se așează în cerc. Raluca Negulescu-Balaci, directoare executivă a Policy Center for Roma and Minorities și coordonatoarea activității de vineri, îi pune să-și spună numele și o trăsătură care începe cu aceeași literă. „Raluca - responsabilă. Bucur – bucuros. Mario – mărinimos. Rebeca – realitate.”
În una dintre grupe e un băiat cu probleme de vorbire, în alta, un puști supraponderal. Raluca îi avertizează pe copii de la bun început că n-o să admită răutăți la adresa nimănui. Apoi începe prima repriză de fotbal 3, care se joacă după regulile fotbalului clasic.
În fotbal 3, se joacă trei reprize a câte zece minute, fiecare după alte reguli și intercalate cu 3-5 minute de discuții în grup. Vineri s-au jucat patru meciuri, în echipe mixte, câte cinci la cinci. Exerciţiul demonstrează că fotbalul nu e doar competiție, ci poate fi și o unealtă pentru egalitate între genuri, îmi explică Raluca.
La singura grupă cu patru fete și nu doar două, Alina, numărul 13, e cu un cap peste colegii ei și înscrie și cele mai multe goluri. Grupa ei joacă cel mai echilibrat, cu multe pase la fete. La grupa doi, băieții spun din start că au venit să-și bată colegele și sunt dezamăgiți că trebuie să joace împreună cu ele. După 5 minute de joc, Ana-Maria, o puștoaică în șort albastru, cu părul prins în coadă-coc, se oprește la mijlocul terenului: „Doamna! Dar noi fetele nu primim pase!” Pentru asta, însă, va exista repriza a doua.
La Clubul de Educație Alternativă se face fotbal din 2010. Au început cu un singur antrenor – Laurențiu Gheorghe (Laur), care e rom din comunitate și lucrează și azi cu o grupă de băieți mai mari (12-18 ani). Inițial, rolul fotbalului era „să-i atragem pe copii către școală – a fost un fel de cârlig” cu care i-au agățat pe copii să vină și să-și facă temele la Club. Printre alte programe, cum ar fi Clubul Mamelor din Ferentari, o trupă de dans și una de teatru, Policy Center îi ajută pe copiii care vin la Clubul de Educație Alternativă să-și facă temele și să ajungă, astfel la nivelul de cunoștințe pe care-l așteaptă școala de la ei.
După prima repriză, îi întrebăm pe copii de ce le place fotbalul. Nu prea știu ce să spună. „Îmi place să joc în echipă.” „Îmi place când jucăm, așa, strâns și nu mai știm ce să facem să câștigăm.” „Îmi place când suntem mai mulți coechipieri, mai mulți prieteni.” Unii dintre ei au preluat din limbajul adulților și vorbesc doct despre deschideri de faze, offside-uri și lovituri libere.
Încep să iasă la iveală orgoliile. Doru, un puști cu păr des și ochi mari, protestează când i se spune că l-a faultat pe Daniel, dar n-are loc de negociere. Cu antrenoarea Ina nu e de glumă. Îi ceartă pe copii când își rod unghiile. Le spune răspicat că n-o interesează scorul, ci vrea să-i vadă jucând „pentru joc, nu pentru rezultat.” Când aude vreo înjurătură sau vede că un copil e violent cu altul, îi pune la muncă: 15 flotări, 20 de abdomene, 30 de genuflexiuni. „Pentru asta am avut și copii care s-au lăsat”, explică antrenoarea, „că sunt prea dură, le pun prea multe reguli.”
Dar când pe unul dintre copii îl ia plânsul, tot Ina e cea care-l ia în brațe și-i dă șervețele să-și șteargă nasul. Și ea și Laur, antrenorul grupei mari, încearcă să fie atenți la fiecare copil în parte. „Alo! Hai, mai cu zâmbetu’ pe buze”, strigă de pe margine Laurențiu la portarul uneia dintre echipe. Puștiului tocmai i-a murit mama, îmi spune după antrenament. O altă puștoaică a rămas de curând fără ambii părinți. Adeseori, nici n-ai cum să le reproșezi că nu vin la antrenamente. Și, pentru că vin dintr-o comunitate dezavantajată, cel mai greu e să-i unești și să-i faci să înțeleagă că în echipă nu pot funcționa unul fără altul. Copiii ăștia au învățat să funcționeze după „regula străzii”, zice Laur.
Ina confirmă: mulți dintre ei petrec mult mai mult timp pe stradă decât în locuințele aglomerate, unde împart două camere uneori și la 11 oameni. Mulți n-ajung nici măcar la ștrand, darămite la munte sau la mare, unde-i duc cantonamentele, zice Laur. Deși doar jumătate dintre ei ar fi romi, conform antrenorului, tot sunt supuși discriminării. Ina povestește că elevii au fost insultați în competiții, pentru că sunt „țigani din Ferentari”, înjură și sunt săraci.
În Ferentari, fotbalul e și o promisiune a unei evadări definitive din sărăcie. Toți băieții de la grupa antrenată de Laur visează la o carieră profesionistă. Au, de altfel, un coleg, care a ajuns să joace la FC Progresul Spartac, în Liga a III-A. Unul dintre momentele lor de mândrie a fost când echipa Clubului de Educație Alternativă a jucat cu Progresul și, deși aveau mai puține resurse, și-au învins fostul coleg care juca la profesioniști.
Laur asta vrea: să le arate copiilor din cartier că există și „altă cale” decât ce-au văzut pe stradă. Prin școală, prin sport. A ajuns să lucreze cu ei pentru că a înțeles că au nevoie de modele de urmat. Familiile lor trăiesc de pe o zi pe alta și nu le pot da explicațiile de care au nevoie. Așa că antenorul nu le impune prea multe reguli și le mai admite și câte-o golăneală, gen un „bă, coaie” din când în când. La modul ideal, vrea să-i motiveze pe unii dintre ei să vină ca modele pentru cei mici, după ce termină școala. Se laudă că toți copiii cu care a lucrat și-au încheiat studiile - dar câți dintre ei vor ajunge jucători profesioniști e greu de zis.
Antropologul Andrei Mihail spune că e just ca locuitorii din Ferentari, atât copii cât și părinți, să-și imagineze fotbalul drept instrument de mobilitate socială. Cu toate astea, „structura privată a fotbalului de copii și juniori lasă foarte puțin loc celor veniți din zonele defavorizate.” Cluburile școlare sunt insuficient subvenționate, școli sportive nu mai există, iar cele 50+ de școli private de fotbal pot să coste și câteva sute bune de lei pe lună (cu tot cu echipament, minge, cantonament etc.). Când trebuie să vii cu bani de-acasă pentru fotbal, sunt slabe șanse ca acest sport să te scoată din sărăcie.
Echipa de fete a Clubului există din 2016, datorită programului al cărui nume e scris pe tricourile copiilor: Football for Hope. După cum sugerează numele programului, Football for Hope încearcă să șteargă bariere de gen, clasă, etnie, (diz)abilitate și orice alt criteriu de discriminare, cu ajutorul unui sport universal. Există deja cazuri celebre în care fotbalul a funcționat ca instrument de incluziune: în Grecia o echipă de refugiați a intrat în campionatul național, iar în Marea Britanie și în Germania valurile de refugiați au produs jucători valoroși, activi în primele ligi ale competițiilor naționale. La nivel european se discută despre integrarea prin fotbal a femeilor de culoare.
Prin inițiativa FIFA demarată în 2005 s-au finanțat 450 de programe a 170 de ONG-uri în 78 de țări – majoritatea „în curs de dezvoltare” din Africa și America Latină. În România, doar două organizații sunt finanțate prin program: Policy Center, care a organizat din banii ăștia și un turneu de fotbal feminin, și Special Olympics Romania, care are un campionat național de fotbal în echipe mixte, pentru copii cu nevoi speciale între 12 și 14 ani.
Finanțarea Football for Hope a însemnat echipamente pentru copiii din Ferentari, o masă la fiecare antrenament, dar și angajarea antrenoarei Florentina Smărăndoiu – sau doamna Ina, cum îi spun copiii. Fosta jucătoare în echipa națională feminină a fost adusă ca să convingă părinții din comunitate să-și lase fetele la fotbal. Și, cu timpul, au venit: azi, din 40 de elevi ai Inei, vreo 10 sunt fete.
După primele două reprize, Raluca îi întreabă pe copii dacă au ajuns și fetele să atingă mingea. Ele ezită de multe ori să răspundă, așa că vorbesc băieții în numele lor: sigur că da! Fotbalul, explică antropologul Andrei Mihail, perpetuează masculinități toxice puternice la toate nivelurile – de la băiețelile lui Cristiano Ronaldo la violențele antrenorilor de copii. Nu e de mirare, deci, că băieții care consumă fotbal la televizor, pe stradă, la Club, să preia din bagajul ăsta. Însă adevărul se vede la scor. Ca printr-un făcut, toate echipele care au înscris cele mai multe goluri sunt cele în care băieții au pasat mingea și fetelor. Cu contribuția copiilor, și, uneori, cu vociferări din partea băieților cu orgolii de mari fotbaliști, mediatoarea reușește să-i convingă de o nouă regulă: din repriza a doua, golurile se pun doar dacă mingea e atinsă de măcar o fată la faza respectivă.
Urmează jocuri furtunoase. Băieții uită adeseori regula nouă și se enervează când li se anulează golurile. La finalul unei partide, în care toate cele trei goluri care duc la scorul de 2 la 1 sunt înscrise de fete, unul dintre băieții din echipa pierzătoare izbucnește. „Hai, Pandele, nu plânge”, îl ia la caterincă Doru, de la învingători. În apărarea lui Pandele sare Daniel, dar Doru se apără: deși i se pare că Pandele și doi coechipieri ai acestuia sunt cei mai buni la antrenamente, echipa câștigătoare a „jucat pase la fete, a dat gol și de-aia a câștigat.” Pandele, furios, stă cu ochii în pământ și refuză să se uite la colegii lui.
E important să iasă furia din ei, spune Raluca Negulescu-Balaci, care vede sportul drept un debușeu pentru copiii. Laur spune că sunt adeseori ignorați de părinții forțați să muncească pe 10-20 de lei pe zi, doar ca să aducă o pâine acasă. Inegalitatea între genuri nu e printre discuțiile pe care ajung să le aibă cu părinții, așa că e important să o învețe la club. Sau, după cum zice Betty, una dintre puștoaicele-portar antrenate de doamna Ina, „să ne lase și pe noi la minge. Că îmi place să stau în poartă, dar mai mult îmi place să joc!”
Indiferent dacă ești băiat sau fată, doamna Ina nu vrea să vadă decât fair play sau te pune la genuflexiuni și abdomene. „Fănuța! Nu mai intra, mamă, ca bombardieru’! Intră și tu frumos la băieți”, strigă antrenoarea. Iar când Alina, vedeta cu numărul 13 se preface că nu aude un out strigat de trei ori: „Zece genuflexiuni! Așa, te liniștești, te limpezești – și faci și gambe frumoase!”
