Pornind de la oseminte de animale descoperite în urmă cu mai bine de 60 de ani în Valea Oltețului, o echipă internațională din care fac parte și cercetători de la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” din București, arată că aici, pe actualul teritoriu al României, se află cele mai vechi urme ale prezenței umane din Europa. Până de curând, se credea că acestea ar fi la Dmanisi, în Georgia, datate acum 1.8 milioane de ani. Relicvele dezgropate de arheologi în apropiere de Craiova sunt însă mai vechi cu 200.000 de ani, iar demonstrația acestei descoperiri excepționale a apărut recent într-un studiu publicat din prestigioasa revistă „Nature Communications”.
Am fost să văd oasele care au stat la baza acestei descoperiri și și am stat de vorbă cu cercetătorii Virgil Drăgușin, Claire Terhune și Sabrina Curran despre munca lor de a scoate la iveală prezența pe Valea Oltețului a acestor primi exploratori cunoscuți din istoria Eurasiei. N-a fost doar o discuție despre bucuria reușitei, ci și despre greutățile cercetării la nivel înalt, cronic subfinanțată în România.
Valea Oltețului, acum două milioane de ani. Pe când nici basmele nu apăruseră, un grup de hominini, strămoși de mult dispăruți ai speciei noastre, așteaptă la adăpostul unor tufe înalte. Din când în când ajunge până la ei susurul râului din apropiere, ascuns însă vederii de o pădure-galerie întunecoasă. Aici, în câmp deschis, unde apa de la canalul râului se amestecă cu pământul luncii, trebuie să fie atenți. Pericolele pândesc la orice pas - dacă scapă privirii unui mamut, trebuie să fie atenți la prădătorii tăcuți precum linxul, carnivorele cu dinți-sabie sau ursul. Dar statul în apropierea bălților din luncă își merita riscurile - herghelii de cai, turme de cerbi sau de bizoni vin să se adape în zilele călduroase de vară. Nu au mai mâncat carne de ceva timp și promisiunea festinului face așteptarea mai ușoară. Au avut grijă ca ceata de maimuțe gălăgioase să se îndepărteze. Cel mai simplu este să aștepte ca un grup de hiene sau alt prădător să atace un cerb și apoi să culeagă și ei resturile rămase.
Am încercat să-mi imaginez cum arăta viața acestor comunități ale strămoșilor noștri pornind de la informațiile publicate de cercetători în Nature despre animalele care au trăit în zonă și despre clima de acum două milioane de ani, așa cum e reconstituită din analize.
Pentru a afla însă mai multe despre toate acestea și despre primii hominini ajunși din Africa în Europa, am făcut o vizită la Casa Academiei Române din București, unde sunt găzduite multe institute de cercetare. Mereu am impresia că o călătorie la Casa Academiei seamănă cu intrarea în Labirint. Nu știi niciodată ce poți găsi la capătul culoarelor și al scărilor nesfârșite care se întretaie, într-un semiobscur permanent. De data asta, drumul n-a fost lung, dar la capătul lui am stat față în față cu niște descoperiri care rescriu istoria umanității.
Am ajuns la Institutul de Speologie „Emil Racoviță” (ISER) la sfârșit de ianuarie, într-o zi atât de însorită încât părea primăvară târzie. Poate nu întâmplător, pentru că urma să întâlnesc fosile de animale care iubiseră cândva o vreme caldă. Deși multă lume nu realizează, cândva pe aceste meleaguri era un mediu asemănător unor zone din Africa. Într-o sală a Institutului, pe un birou masiv de lemn, moștenire rămasă dinainte de 1989, stăteau aliniate frumos o maimuță, un cal, un tigru cu dinți-sabie (megantereon, pe numele lui științific), un cerb și alte animale preistorice. Sunt doar câteva dintre cele aproape 5.000 de fosile descoperite în anii 1960 în situl Valea lui Grăunceanu, aflat la 60 de kilometri nord de Craiova. Aveam multe întrebări la mine: Cum au ajuns aceste oseminte de pe malul unui râu preistoric, în depozitul acestui institut și, de curând, în paginile jurnalului Nature communications, una dintre cele mai prestigioase publicații științifice din lume?
De ce sunt importante aceste descoperiri
În anul 1960, niște localnici din satul Bugiulești (actualmente Tetoiu) încercau să sape o fântână pe malul râului Olteț, când au văzut în malul povârnișului niște oase ciudate. Acestea s-au dovedit a fi fosile de animale preistorice și un căpitan în rezervă a anunțat-o pe antropologa Olga Necrasov, o specialistă marcantă născută în Rusia, care a profesat multă vreme în România. În același an au început cercetări sistematice pe colinele din zonă, organizate în colaborare de ISER, Comitetul Geologic de la București și Laboratorul de Morfologie Animală de la Iași. Ulterior au avut loc cercetări sub conducerea arheologului Constantin S. Nicolăescu-Plopșor, membru corespondent al Academiei Române. Săpăturile au continuat până spre sfârșitul anilor 1970, iar situl Valea lui Grăunceanu s-a dovedit cel mai bogat în descoperiri. Nu se știu foarte multe despre aceste studii în teren deoarece nu s-a păstrat documentația. Se știe însă că osemintele se întindeau pe o suprafață de 100 m2 și 75 cm grosime. Din păcate, o alunecare de teren a acoperit situl și, deși cercetători de la ISER au încercat să-l regăsească în anii 2000, nu au mai reușit.
„De la început s-a văzut că situl Valea lui Grăunceanu este foarte bogat în fosile, aparținând unei perioade geologice interesante,” îmi spune Virgil Drăgușin, specialist în reconstruirea paleomediului, care lucrează la „Emil Racoviță” de peste 20 de ani. „Am mers la Institut în facultate, am tras un scaun și am cerut să-mi dea ceva de făcut. Mi-am făcut licența pe studiul apelor subterane, masteratul pe nivelul Mării Negre în ultimii câteva milioane de ani și apoi am început doctoratul pe reconstrucții de climă pe baza stalagmitelor.” Drăgușin a studiat și a lucrat în laboratoare din Spania, Germania, Franța și Anglia, iar acesta este primul său studiu major despre faună. Până în prezent, situl de pe Valea Oltețului este unul dintre cele mai bogate de acest fel din Europa, atât ca număr de resturi, dar și ca specii. Aici s-au descoperit, printre altele, și cele mai vechi fosile de pangolin din Europa.
A trebuit să treacă însă peste 50 ani pentru ca o echipă multidisciplinară, care reunește specialiști de pe trei continente, să valorifice potențialul fabulos al acestor oseminte. Unele obiecte de patrimoniu lasă un impact puternic privitorului și valoarea lor ne apare ca fiind evidentă. Așa sunt brățările de aur dacice, tezaurul de Pietroasa sau bijuteriile reginei Maria. Există însă și un patrimoniu tăcut, dar la fel de spectaculos și care uneori spune niște povești mult mai importante despre umanitate. Asta dacă știi să privești și să descoperi povestea. Oasele de animale analizate de Virgil Drăgușin și de colegii lui atestă cele mai vechi urme de hominini găsite în afara Africii. Cercetătorii de la ISER, de la universități și centre de cercetare din SUA, Australia, Suedia și Marea Britanie au gândit o metodologie complexă, care a implicat analize de laborator și cele mai noi tehnici din domeniu, pentru a face datările.
„Cu studiul ăsta, practic noi venim și spunem: este cel mai vechi sit în care s-au găsit urme de hominini în Eurasia”, explică Dăgușin. „Datarea ne pune contemporani cu situri din Africa. Suntem într-un moment critic al evoluției umane.”
Ca să înțelegem contextul mai larg, trebuie să ne familiarizăm puțin cu dezbaterile actuale din domeniul paleoantropologiei care încearcă să înțeleagă cum am ajuns să fim cine suntem astăzi. Cu alte cuvinte, cum a evoluat specia umană? Un moment crucial a fost când hominini din specia Homo erectus au părăsit pentru prima dată continentul african. Să ne imaginăm cât de spectaculoase trebuie să fi fost călătoriile lor, fiind primii hominini care pășeau pe alte continente. Până la cercetarea oaselor de la Grăunceanu, se credea că momentul când au pășit în Eurasia putea fi plasat undeva cu circa 1.8 milioane de ani înainte. Printre cele mai vechi urme erau cele de la Dmanisi (Georgia), unde au fost descoperite fosile de Homo erectus, oase de animale măcelărite și unelte de piatră. După cum subliniază și cercetătorii în articolul din Nature, siturile cu datările cele mai vechi se grupau în zona Orientului Mijlociu și a Asiei.
Descoperirea de pe Valea Oltețului reconfigurează însă traseele posibile pe care au pătruns homininii în Europa. Drumurile de-a lungul văilor sau zonelor de coastă, dar și peisajele deschise le permiteau acestora să cucerească noi teritorii. Putem doar specula traseul pe care Homo erectus sau un alt hominin încă necunoscut l-au urmat. Călătoriile lor au avut loc cu atât de mult timp în urmă, încă înainte de apariția miturilor și a timpului istoric, dar amintirea lor a rămas gravată în peisaj. După cum poetic scrie arheologul Jim Leary în Footmarks: A Journey Into Our Restless Past (2024):
„Traseul drumurilor ne este inscripționat în creier și face parte din miturile noastre de origine. Prin urmare, rareori ne gândim de unde vin și care a fost originea lor. Când mergem pe un drum nu tindem să ne gândim la poveștile care fac parte din el. Dar când ne gândim la aceste povești, ceva din trecutul strămoșilor noștri capătă viață.”
La fel și cu drumul prin Valea Oltețului, care i-a purtat pe acești hominini prin locul unde este astăzi situl din Valea lui Grăunceanu. Trebuie să ne imaginăm că lumea în care trăiau aceștia, acum două milioane de ani, în Pleistocen (2.6 mil.-12.000 î.e.n.) era epoca marilor glaciațiuni, când ghețari se extindeau și se retrăgeau peste zone din Eurasia, cu perioade calde între. La finalul Pleistocenului nu va mai exista nicio altă specie de hominin decât a noastră, Homo sapiens sapiens. Descoperirea cercetătorilor este excepțională și din punct de vedere a evoluției speciei umane. Chiar dacă (încă) nu au fost descoperite fosile ale acestor hominini în Valea lui Grăunceanu, este cert că ei erau rezultatul unor schimbări majore la nivelul corpului care le-a permis să exploreze lumea: apariția mersului biped care permitea deplasări pe distanțe mai mari, dezvoltarea creierului și capacități cognitive noi, precum folosirea de unelte, care să ajute cu exploatarea mai bună a hranei, dar și dezvoltarea limbajului și a structurii sociale. Era nevoie de cooperare, planificare, poate chiar divizarea rolurilor.
Cum au reconstruit paleontologii și bioantropologii această istorie
Un prim pas pentru acest lung proces de înțelegere a fost făcut în anul 2012, când o cercetătoare americană, Claire Terhune, în prezent profesoară asociată la Departamentul de Antropologie al University of Arkansas, a primit finanțare pentru a face cercetări de teren în România, pentru a găsi fosile. Terhune e specializată în antropologie biologică și are ca prim interes de cercetare evoluția anatomiei craniului la primate și oameni. Ei i s-a alăturat și Sabrina Curran, profesoară asociată la Ohio University, care avea experiență din situl Dmanisi din Georgia. Curran e specializată în paleoantropologie, iar interesul ei specific era legat atunci de studiul faunei de cerbi de la Bugiulești. Până la pandemie, cercetătoarele americane au tot revenit în România cu studenții.
Deoarece săpăturile în teren nu au oferit descoperiri foarte bogate - deși au descoperit totuși un mamut -, ele au trebuit să-și reevalueze agenda de lucru. Așa au ajuns să se îndrepte către vechile colecții de relicve animale descoperite în anii ‘60 și au început cu un inventar al oaselor, despre care a scris Vlad Odobescu pe Scena9. Iar într-o zi, cu trei zile înainte de sfârșitul campaniei din 2017, s-a întâmplat acel moment de Evrika!, îmi povestește Sabrina într-o discuție pe Zoom. „Îmi aduc aminte că eram în laborator, toată lumea era ocupată să se uite la oase și brusc am văzut niște tăieturi care nu puteau fi făcute decât cu unelte. Mi-am zis că, dacă asta este ce cred eu că este, totul se schimbă! M-am întors către ceilalți și, oarecum reținută, le-am zis: Hei, cred că am găsit ceva important! Și atunci și unul dintre studenți a zis Și eu cred că am găsit ceva!“
Stând de vorbă cu Sabrina, am simțit și eu emoția și entuziasmul care trebuie să-i fi copleșit pe toți din acel laborator. Este genul de descoperire pe care poate o faci o dată în viață și unii cercetători nu au nici măcar această șansă: să ții în mână oase pe care le-a ținut și cel mai vechi strămoș al omului modern care a trăit pe aceste meleaguri.
Echipa americană a studiat cu atenție cele aproape 5.000 oseminte, o parte fiind la ISER și altele la Muzeul Olteniei. În final, antropologele au concluzionat că șapte dintre aceste oase, provenind de la cervide și unul de carnivor, au cu certitudine urme de tăieturi făcute de unelte, probabil pentru înlăturarea cărnii.
A urmat apoi poate cea mai dificilă etapă, care a implicat o muncă de câțiva ani și multă răbdare. Când vii cu o teorie care contrazice datele acceptate în domeniu, este nevoie de dovezi solide pentru a convinge comunitatea științifică. Pentru situl de față, cercetătorii aveau urmele de pe oase, dar lipseau fosilele de hominini sau uneltele de piatră cu care au fost făcute tăieturile. Așa că au trebuit, în primul rând, să demonstreze ca tăieturile nu au origine naturală. După observații calitative, de pe fiecare os s-au luat câte trei mulaje - așa cum se întâmplă, de exemplu, cu mulajele dentare -, care apoi au fost transformate în modele 3D și pe care s-au luat măsurători supuse unor calcule statistice. Astfel, pe lângă evaluările cu ochiul liber, a existat și o analiză cantitativă a tăieturilor, comparate apoi cu date din publicațiile de specialitate. Tocmai pentru a oferi doar informații sigure, deși antropologele americane au găsit posibile tăieturi și pe alte 13 specimene, au conchis că numai șapte dintre ele sunt sigure.
Următorul pas a fost datarea descoperirilor, care s-a făcut prin două metode. Una dintre ele, îmi explică Virgil Drăgușin, a fost cea Uraniu-Plumb, una dintre cele mai vechi și mai eficiente metode de datare pentru perioadele vechi de timp. Ea se bazează pe faptul că izotopii de uraniu, conținuți în roci, minerale sau alte materiale se degradează în timp în izotopi de plumb. Măsurând raportul uraniu-plumb dintr-un material, se poate deduce cât a trecut de când a început procesul. Cealaltă a fost metoda biocronologiei - determinarea unei vârste bazată pe asocierea faunistică. Cu alte cuvinte, se stabilește când a apărut/dispărut o specie și se încadrează depozitul de faună descoperit în perioada respectivă într-o anumită regiune. Aici a fost un caz excepțional, deoarece materialul a fost atât de bine păstrat, încât a permis și datarea directă. Nu în ultimul rând, din dinții unui cal s-au luat probe și a fost studiată compoziția de izotopi din ele, pentru a reconstrui mediul în care s-a hrănit acel cal.
Virgil își pune o pereche de mănuși albastre, aemenea celor chirurgicale, și îmi arată pe rând probele colectate. „Trebuie să avem grijă să nu contaminam oasele, pentru că în ziua de azi, cu analize, poți scoate apă din piatră seacă. Efectiv fac și asta,” completează el râzând, „storc apa din stalagmite.” Formațiunile din peșteri, precum stalagmitele, sunt o arhivă valoroasă a istoricului precipitațiilor pe glob și studierea incluziunilor fluide din ele poate oferi informații valoroase despre temperatura și clima din trecut.
Toate aceste analize au durat câțiva ani. A urmat apoi redactarea manuscrisului, al cărui aparat conceptual a fost scris de către cercetătorii de la ISER, Virgil Drăgușin și Alexandru Petculescu, și de cercetători americani, Sabrina Curran și Claire Terhune fiind prime autoare. La text au contribuit cu date și cercetătorii de la alte instituții din România, din Marea Britanie, Suedia și Australia, în total fiind 16 autori și autoare. După mai multe runde de feedback de la editor și referenți anonimi, a fost publicat la începutul acestui an în Nature Commuications.
Pentru cei neavizați, ritmul în care s-a desfășurat această cercetare, de la descoperire până la publicare, poate părea surprinzător. A fost nevoie de mai bine de 60 de ani pentru ca această piesă din puzzle-ul istoriei speciei noastre să fie susținută de dovezi și făcută publică. Însă în știință este un ritm normal.
Acesta a fost însă și un caz atipic, pentru că teoria propusă de cercetători revoluționează ce știam până acum. Dacă tăieturile ar fi fost descoperite pe oase de animale neolitice, mult mai „noi”, și un cercetător ar fi afirmat că a găsit aceste urme, nimeni nu ar fi pus la îndoială sau cerut dovezi suplimentare. Adrian Currie, filosof al științei, scria despre un exemplu care ilustrează astfel de situații paradoxale. În 2009, povestește Currie, cercetătorii anunțau descoperirea celei mai vechi dovezi a unui instrument muzical - un flaut găsit în sudul Germaniei. Ce a fost interesant este că nimeni nu a pus la îndoială că bucata de os cu câteva găuri ar fi fost folosită de un grup de Homo sapiens acum 40.000 de ani ca sa redea sunete, posibil muzicale. Însă, subliniază cercetătorul, fragmente de os găurite mai fuseseră găsite și încă mai vechi de atât, cum sunt cele descoperite în peșterea Divje babe din Slovenia. Doar că acelea nu au fost interpretate, într-o primă fază, ca obiecte culturale, pentru că aparțineau oamenii de Neanderthal, care nu puteau fi cultivați la fel ca noi, Homo sapiens sapiens, nu-i așa? A fost nevoie de o întreagă argumentație bazată pe experimente pentru ca autorii descoperirilor să demonstreze că acele gauri din obiectele de os erau făcute de om și nu de urși.
Resurse pentru a merge mai departe
În cazul osemintelor de pe Valea Oltețului, rezultatele au fost întârziate și din cauza finanțării fragmentare. Cercetătoarele din SUA au trebuit să aplice pentru mai multe granturi mici, așa că au venit în România mai mulți ani la rând, pentru perioade scurte. Probele pentru datarea cu Uraniu-Plumb au fost trimise la University of Melbourne, și costul lor de 20.000 de euro a putut fi plătit dintr-un proiect de cercetare pe care l-a câștigat Virgil Drăgușin pentru a studia schimbările climatice în sud-estul Europei în ultimii cinci milioane de ani. Analizele de izotopi stabili au fost făcute la laboratoare de la University of Arkansas, SUA și la University of Northumbria, Marea Britanie, implicând alte costuri ridicate.
În România nu există prea mulți specialiști care să știe să facă astfel de analize și nici laboratoare unde să poată fi trimise probele. Cei care ajung să se specializeze în astfel de tehnici moderne o fac cel mai adesea prin eforturi proprii și plecând la specializări în afară.
I-am întrebat pe Virgil, Claire și Sabrina ce urmează. Studiul lor a început să aibă deja impact în rândul specialiștilor, fiind, de la apariție, în topul accesărilor pe platforma Nature communications. În primăvară vor prezenta rezultatele și la o conferință de specialitate importantă din SUA. Și, bineînțeles, speră să obțină fonduri mai mari, ca să revină pe teren și să descopere noi situri. Pot continua și analizele de izotopi pe maimuțe sau pe altele dintre fosilele descoperite, pentru a rafina reconstrucțiile de paleomediu sau pentru a răspunde la întrebări precum „Erau caii descoperiți migratori sau nu?”. Și, de ce nu, poate să găsească și fosile de homini care așteaptă să fie dezgropate undeva pe Valea Oltețului. Însă pentru cercetătorii români nu sunt multe surse de finanțare la care să poată aplica, iar concursurile sunt rare. Mai rămâne speranța ca Academia Română să ajute măcar Institutul de Speologie „Emil Racoviță” cu un spațiu mai propice pentru organizarea colecției – această „bogată infrastructură de cercetare”, cum o numește Virgil Drăgușin. În prezent, osemintele atât de valoroase sunt ținute în cutii și cutiuțe, înghesuite și aranjate ca piesele de tetris pentru a încăpea în micul spațiu de depozitare, aflat în alt corp de clădire.
Valea Oltețului. acum două milioane ani. A plouat mult de zile întregi. Apele râului s-au umflat și într-un final s-au revărsat peste maluri. Apa a acoperit carcasele de animale care muriseră în ultimul timp în luncă. Mâlul s-a așternut peste orice urmă a luptelor pentru supraviețuire care se dăduseră acolo. În primăvară, vegetația a crescut din pământul fertil, iar rădăcinile plantelor au pătruns printre osemintele îngropate. An după an, s-au depus noi straturi peste ele, animalele au dispărut, la fel și grupul de hominini. Uitarea s-a lăsat peste vale. Până într-o zi când niște săteni, membri unui grup de Homo sapiens sapiens, au vrut să sape o fântână.
