Dacă n-ai auzit până acum de Forensic Architecture (FA), agenția de cercetare cu sediul la Universitatea Goldsmith din Londra, acum vreau să te conving să-i cunoști. FA este o combinație între un studio interdisciplinar de artiști și o redacție care face jurnalism de investigație. Povestea începe în 2010, atunci când Eyal Weizman, arhitectul și fondatorul FA, a grupat în jurul lui o gașcă de arhitecți, jurnaliști, designeri, avocați, editori video, software developeri și activiști, care folosesc programe de analiză arhitecturală și spațială, pentru a scoate la suprafață cazuri de încălcare a drepturilor omului și de violență de stat. Ce a urmat este un deceniu de investigații ample din întreaga lume, cu și în numele persoanelor sau comunităților afectate direct de conflicte, forțe ale poliției sau regimuri de graniță.
Cazurile lor sunt uneori folosite ca probe în procese, și, în paralel, sunt expuse în spațiile marilor muzee și în expoziții de artă. „Vrem să arătăm o altă valență a artei – una care se poate confrunta cu îndoiala și care folosește tehnici estetice pentru a interoga”, spune Eyal Weizman într-un interviu. Un exemplu este investigația unei crime comise în 2006 de către grupul neonazist National Social Underground (NSU) împotriva lui Halit Yozgat în Kassel. Deși în 2017, instanța din München a exclus participarea FA la proces, grupul a expus investigația în cadrul expoziției internaționale de artă contemporană, documenta 14, la 500 de metri de scena crimei. În 2018, investigația a fost finalista premiului britanic de artă contemporană, Turner Prize.
O altă investigație FA, Pushbacks Across the Evros/Meriç River: Situated Testimony, parte dintr-un proiect mai amplu privind cazurile de violență împotriva refugiaților care ajung în Grecia prin Turcia, a fost prezentată vara asta într-o micro expoziție la Institutul Goethe din București. În cele două proiecții video au fost expuse anchetele lui Fady și Kuzey, martori care descriu abuzurile la care au fost supuși de polițiștii de frontieră, în timp ce încercau să traverseze râul Evros/Meriç. Cu ajutorul unei tehnici de interviu dezvoltată de FA, numită situated testimony („mărturie situată”), aceștia au reconstituit împreună cu martorii scenele descrise, folosind un program de modelare 3D. FA apelează la această tehnică atunci când în anchetele lor lipsesc dovezi și probe palpabile. Altfel spus, FA scot la suprafață, printr-o metodă colaborativă, situații și cazuri din zone de conflict care altfel ar rămâne în mâinile justiției monopolizate de stat.
Pentru că urmăresc îndeaproape activitatea FA, și voiam să aflu mai multe despre cum lucrează, i-am invitat la o discuție prin Zoom pe doi dintre membri echipei: Stefanos Levidis, cercetător și coordonator de proiecte în echipa FA, și Andra Pop-Jurj, designer arhitectural și cercetător multidisciplinar. Am vorbit despre cum își aleg investigațiile, despre cum folosesc arhitectura nu pentru a construi spații, ci pentru a le decodifica și a înțelege modul în care violența se desfășoară în mediul urban sau la granițe. Beneficiile lucrului în echipă cu oameni din discipline diferite, sau despre ce rol joacă probele vizuale în instanță versus expunerea lor în spațiile de artă.
Scena9: Când și de ce v-ați alăturat FA?
Stefanos Levidis: M-am alăturat Forensic Architecture (FA) în 2016, dar le cunoșteam activitatea înainte să intru în echipă și mi se părea că acoperă o nișă deosebit de interesantă pentru mine, ceva între cercetare spațială, design spațial și un demers ceva mai politic și totodată de o mare bogăție intelectuală. Citisem cărțile lui Eyal Weizman (care e directorul nostru și m-a inspirat mult). Tot pe atunci am început un doctorat la Center for Research Architecture.
Andra Pop-Jurj: Eu m-am alăturat echipei cu aproape un an în urmă. Chiar a fost surprinzător, pentru că studiasem arhitectură în Germania și urmasem un masterat la Londra, unde am aflat despre FA, numai că păreau mai degrabă inaccesibili. Apoi însă m-am familiarizat cu metodologia lor la Royal College of Art și, cum în perioada pandemiei totul s-a desfășurat online, am ajuns să lucrez cam în același fel, cu o mulțime de tehnici digitale, date open source, imagini din satelit, motoare grafice și așa mai departe. Asta presupune mult mai multe provocări din punct de vedere tehnic și intelectual, prin comparație cu arhitectura așa cum o cunoaștem cei mai mulți dintre noi.
Cum arată momentul când începeți să investigați un caz? Care sunt etapele?
Andra: Avem câteva persoane care fac munca de cercetare. În general, acestea sunt cele mai experimentate. Inițial, proiectul trebuie pus pe picioare de cercetători cu mai multă experiență, se identifică partenerii și finanțarea. De multe ori, rutina noastră zilnică începe cu multe întrebări deschise, care trebuie formulate din mers, în funcție de ce descoperim. În general, proiectele ajung la noi tocmai pentru că e ceva nu tocmai în regulă cu ele. Important este să formulezi întrebarea investigației, iar pe măsură ce avansezi, descoperi lucruri noi, așa că-ți sar în ochi lucruri evidente. Sau poate că între timp, altcineva publică o investigație și trebuie să reacționezi la ea, să răspunzi sau s-o incluzi. Aș spune că e un proces foarte dinamic. Multe lucruri se schimbă, iar odată încheiată investigația, de obicei publicăm un document pe un canal sau altul – dacă e o platformă, începem, de regulă, ceva mai devreme, dar dacă e video sau se muncește din greu în post-producție, atunci apar o mulțime de modificări până-n ultima clipă. Pentru că e greu să-ți dai seama până când vezi totul pus cap la cap. E nevoie de multe revizuiri.
Cum anume selectați cazurile la care veți lucra?
Stefanos: Sunt mai mulți factori. Tipul de organizație, ce putem aduce noi dacă preluăm un caz. Dacă nu e nevoie de competențele noastre, atunci nu putem oferi mare lucru, nu e de dorit să ne amestecăm chiar dacă e un caz foarte important. Trebuie să fim invitați de o comunitate, trebuie să fim doriți într-un spațiu. Deci nu vrem să dăm buzna și să spunem că vă rezolvăm noi problema, pentru că ne pricepem. În plus, trebuie să aibă legătură cu reconstrucția spațială sau temporală sau să existe un tip de material vizual sau spațial pe care să-l analizăm. Încercăm să ne implicăm atunci când e nevoie de identificarea răspunderii și dreptate.
Forensic Architecture a apărut ca reacție la ceva ce se întâmpla în lume și mă interesează în ce măsură modelul clasic de investigare a realității devenise „nemulțumitor”, astfel încât ați creat un nou model prin raportare la spațiu și arhitectură.
Stefanos: Într-o anumită măsură, demersul a fost o reacție la o schimbare în însăși natura conflictului. Conflictul a devenit un fenomen urban, oamenii mureau în cartierele lor, în propriile lor case. Violența nu se desfășoară doar în spațiul urban, ci și prin el. Directorul nostru și primii membri ai echipei FA au înțeles imediat că arhitectura are, mai mult decât alte discipline, instrumentele pentru a dezvălui această nouă formă de violență, care devine vizibilă, perceptibilă. E felul nostru de a folosi spațiul. Facem un fel de arhitectură pe dos. Folosim instrumentele arhitecturii pentru a înțelege cum s-a extins violența în și prin mediul urban.
Apoi, în ultimii ani, am constatat că adevărurile dovedite sunt deseori contestate. Se pune problema ce fel de adevăruri dovedite pot fi dezbătute public sau ce este adevărul. Noi numim ceea ce facem verificarea adevărului, adică mai mult un fel de adevăr din perspective multiple, produs prin conexiuni laterale între diferiți actori, domenii, discipline, oameni, forme de adevăr colaborative. Asta e una dintre dificultățile cu care ne confruntăm: să producem adevăruri dovedite în contexte contestate.
Andra: Vorbeai despre spațiul arhitectural și spațiile urbane, dar și despre arhitectură și clădiri pur și simplu ca un cadru pentru toate aceste forme de violență. Arhitectura absoarbe automat toate aceste lucruri, astfel încât, analizând spațiul, cred că poți descoperi mult mai multe decât te-ai fi așteptat.
Apoi, mă întreb uneori dacă nu cumva există și un element educațional la mijloc, în și pentru societate. Adică instrumentalizăm rețelele sociale sau media în general în sprijinul unei demonstrații, analizăm, formulăm, reambalăm. Mă întreb dacă nu cumva putem deveni mai conștienți de acest lucru inclusiv în viața de zi cu zi.
Stefanos: Da, pentru că folosim instrumentele și capacitatea de a verifica informațiile primite în viața de zi cu zi. Am uitat să spun că războiul de tip nou a adus și o proliferare a imaginilor, a filmărilor și așa mai departe, care au devenit accesibile în rețelele sociale și la care înainte nu aveam acces. Așa că noi folosim designul spațial pentru a descifra toate aceste materiale. Navigăm de la o imagine la alta, de la un material filmat la altul și prin spațiu pentru a înțelege ce se întâmplă într-un anumit context violent.
Cum înțelegeți diferența între probă și mărturie?
Stefanos: La conferința recentă pe care am ținut-o la HKW (Haus der Kulturen der Welt) și care a coincis cu inaugurarea biroului nostru de la Berlin, unul dintre prietenii și colaboratorii noștri foarte apropiați, Başak Ertür, a descris munca noastră în termeni de magie apotropaică. Un fel de țesătură în care învăluim mărturiile oamenilor, pentru a-i proteja. În Grecia Antică existau niște fețe (obiecte) pe uși, care protejau de forţe malefice.
Noi încercăm să reconciliem aceste două lumi aparent incompatibile, probele solide pe de-o parte și mărturia umană subiectivă, maleabilă pe de altă parte – o distincție des întâlnită în ultima vreme în instanță, dar și în media. Noi încercăm să creăm o punte, să favorizăm dialogul între ele și să folosim probele pentru a proteja mărturiile. Asta face, într-un fel, mărturia situată. Noi ne străduim să aducem împreună aceste două domenii din sfera legală care par diferite și să încurajăm un dialog între ele. Nu sunt specialist în drept, așa că nu cred că sunt persoana potrivită pentru a răspunde la această întrebare, dar pot să-ți explic abordarea noastră. Nu toate mărturiile sunt egale în fața legii – încă un lucru de care încercăm să ținem cont. Mărturiile importante pentru noi sunt desconsiderate din ce în ce mai frecvent, fiind înlocuite cu probe solide, tangibile, și vrem să ne opunem acestei dihotomii.
Andra: Am învățat din experiența altor proiecte că de multe ori, avocații nu au pur și simplu posibilitatea de a prezenta ca probă un anumit fragment de mărturie, deci și acesta poate fi rolul nostru, să transformăm o mărturie în ceva cu adevărat valoros. Să dăm valoare acolo unde este cu adevărat nevoie de ea.
Stefanos: Uneori, mărturia e inevitabil spațială, există elemente spațiale în ceea ce observă o persoană, iar acestea sunt lucruri care se pot pierde altfel. De pildă, instanța se poate concentra pe ce ți-a făcut cineva, mai puţin pe felul cum descrii o ușă, un perete, un scaun sau un obiect de mobilier, acestea fiind lucruri care pot proba o mărturie prin multitudinea detaliilor. Asta încercăm noi să facem cu mărturia situată – o dimensiune experiențială a mărturiei, cu scopul de a corobora.
Credeți că felul în care FA abordează investigațiile, prin metoda mărturiei situate, a influențat și alte platforme media de investigație? Dacă da, cunoașteți exemple concrete? Știu că ați început să colaborați cu Central of Spatial Technology.
Andra: Din câte știu, nimeni altcineva nu mai folosește metoda mărturiei situate.
Stefanos: Din punctul meu de vedere, singura tentativă recentă de care am cunoștință aparține unui grup de persoane care lucrează la granița dintre Polonia și Belarus (Border Emergency Collective), printre care se află unul dintre foștii noștri colaboratori, care s-a consultat cu noi îndeaproape pe toată durata procesului. Prin urmare, e o metodă inventată de noi, dar, așa cum facem cu toate metodele noastre, am diseminat-o unei constelații mai largi de cercetători, ca să spun așa. Seamănă mult cu ceea ce am făcut noi în proiectul râului Evros-Meriç, pe care l-am prezentat la București. În cazul lor, e vorba despre pushbacks, respingerea și restricționarea accesului unor migranți și solicitanți de azil la granița dintre Polonia și Belarus. Practic, ei folosesc același flux de lucru ca noi și i-am ajutat să ajungă la o versiune proprie a metodei.
În unele cazuri, atunci când probele lipsesc, folosiți tehnologie open source ca Google Earth sau programe pentru ahitectură standard, instrumente gratuite, la care oricine are acces. Câtă greutate au astfel de probe vizuale atunci când vă prezentați în instanță? Chiar dacă probele vizuale pe care le aduceți nu par a fi luate în considerare, mă întreb totuși dacă nu cumva asta s-ar putea schimba în viitor.
Stefanos: Primim diferite răspunsuri în instanțe. În funcție de instanță și de context. Firește, demersul nostru e încă destul de nou și trebuie să deschidem drumul și să ne facem acceptați în forurile legale, acesta fiind unul dintre motivele pentru care nu considerăm că munca noastră se adresează doar tribunalelor. Folosim termenul de „foruri” pentru acele locuri unde socializăm munca și probele pe care le producem.
Am avut cazuri în care am prezentat probe cu succes; acestea au fost acceptate, luate în considerare și au contribuit la verdictul final. Unul dintre aceste cazuri a fost uciderea rapperului antifascist Pávlos Fýssas la Atena în 2013. Contribuția noastră la proces a fost crucială, a fost acceptată și luată în serios.
Alteori n-am fost primiți în instanță, așa că trebuie discutat de la caz la caz. E nevoie ca instanțele să ajungă la un anumit nivel de alfabetizare media pentru ca munca noastră să fie pe deplin acceptată. Încă ne luptăm de fiecare dată pentru a demonstra de ce merită prezentată în instanță. Pentru că tribunalele asociază montajul și prelucrarea cu falsificarea și contaminarea materialelor. Au o serie întreagă de reguli pentru probe, trebuie să lași materialul video ca atare pentru a fi consultat de instanță, fără să-l desigilezi sau să-l desfaci. În timp ce noi explorăm materialul video, îl analizăm așa încât să vedem lucruri care altfel n-ar fi vizibile. Ceea ce uneori poate fi o problemă pentru un tribunal, deși nu e o problemă pentru societate, media sau galerii de artă. Urmărim rezultate diferite de la caz la caz.
Trecând de la tribunal la spații de expoziție, credeți că instalarea și expunerea într-un muzeu sau într-o galerie aduce valențe noi felului cum e înțeleasă o investigație?
Stefanos: Uneori, un proiect e creat pentru tribunal, apoi îl expunem într-o galerie, unde nu e tocmai locul său – și invers. Dar pentru noi, muzeele și galeriile sunt spații cu potențial de acțiune politică. Spații unde putem discuta despre munca noastră, unde putem obține schimbare și responsabilizare într-un fel asemănător cu tribunalele – sau mai bine zis, în moduri diferite față de tribunale, dar cu aceeași importanță.
Un exemplu recent este contribuția noastră la documenta 14, în 2017, când investigația noastră în cazul altei crime neonaziste, uciderea lui Halit Yozgat de către NSU, nu a fost luată în considerare la proces, așa că am hotărât s-o expunem la documenta în Kassel, la 500 m de locul crimei. Documenta a jucat rolul tribunalului, iar oamenii au venit să vadă și toată lumea din Kassel a vizitat expoziția și a înțeles ce s-a întâmplat. Comandantul de poliție care a condus ancheta la vremea respectivă a trebuit să vină la muzeu, să vadă materialul video, să dea răspunsuri și așa mai departe. Într-un fel, e un mod de a înlocui tribunalul, punând în același timp întrebări pe care un tribunal nu le-ar fi pus. Așa că uneori sunt cât se poate de complementare, chiar dacă par spații foarte diferite.
În plus, pentru noi e o ocazie să luăm distanță și să reflectăm asupra muncii noastre, cum spuneai: oare îmi scapă ceva? Sau să discutăm cu vizitatorii, cu cei care vin la vernisaj și ne spun că au întrebări. Pentru noi e și un exercițiu de distanțare, de reflecție asupra muncii în sine și a felului în care e receptată de public.
Ați reușit să deconstruiți vizual investigații complicate, într-un fel foarte limpede. E tot un rezultat al colaborării dintre persoane cu diferite competențe, din domenii diferite? Totodată, mă întreb cum percepe un neprofesionist un lucru atât de dens, de pluristratificat. Stefanos, îmi amintesc că spuneai la prezentarea ținută la București că singurele care nu par să înțeleagă munca voastră sunt autoritățile și guvernele.
Andra: Cu atâtea persoane diferite ca formare, biroul e un spațiu de mare diversitate – nu doar profesional, ci tot ce se întâmplă acolo se reia din atâtea unghiuri diferite. La început e ceva destul de brut și până la sfârșit se editează foarte mult. E unul dintre lucrurile pe care le învăț aici, să sintetizez, să tai tot ce e-n plus. Claritatea e o prioritate. Presupun că e în același timp și un exercițiu curatorial. Cum comunici rezultatul, cum e mai logic să prezinți lucrurile, cum prezinți cronologic firul evenimentelor. Sunt foarte multe abordări diferite, în funcție de efectul de sensibilizare sau conștientizare pe care vrei să-l obții în rândul publicului.
Stefanos: Învățăm foarte multe unul de altul în fiecare zi și asta tocmai pentru că venim din zone diferite. Fiecare înțelege altfel lucrurile, știe să facă lucrurile într-un anumit fel și asta se transmite întregului grup. Ne întâlnim frecvent ca să discutăm, facem evaluări inter pares. Competențele personale se întrepătrund într-un mod fertil.
Indiferent câte persoane din domenii diferite s-ar alătura echipei noastre, cred că guvernele se vor încăpățâna în continuare să nu înțeleagă ceea ce facem. Nu țin minte să fi spus asta, dar cred că atâta vreme cât unele organe ale statului se vor simți deranjate, rămâne la ordinea zilei.
Lucrul într-un mediu interdisciplinar, sinergic, cu persoane care provin din diferite discipline, ar putea deveni un instrument esențial pentru a decoda și expune cazuri de încălcare a drepturilor omului – o alternativă la metoda tradițională de a produce probe, supusă monopolului de stat. Care e viziunea voastră?
Stefanos: E important să subliniem că în aproape toate investigațiile, există și lucruri pe care nu le putem face pentru că nu avem competența necesară, caz în care colaborăm cu experți din alte discipline sau universități din alte părți ale lumii. Când ceva ne depășește competențele, colaborăm cu un expert în balistică, un oceanograf sau un acustician. Încercăm să înțelegem ce se poate face și de ce instrumente e nevoie pentru asta, dar colaborăm destul de des cu alte persoane.
Andra: Cred că asta ne aduce și un plus de legitimitate. Eu văd acest tip de colaborare ca pe o pădure imensă, unită prin crengile care se ating atunci când bate vântul, dar și prin rădăcinile subterane.
Stefanos: Îmi place această imagine.
La prezentarea din București ai spus că artiștii au niveluri diferite de sensibilitate când vine vorba despre a analiza sau a produce imagini.
Stefanos: Demersul nostru este unul estetic, iar când spun „estetic”, mă întorc la rădăcina grecească a cuvântului, „esthesis”, adică „simțire”. A simți nu doar cu ochii, ci și prin metode tactile, cu urechile etc. Am avut o colaborare strânsă cu Lawrence Abu Hamdan, care lucrează cu sunet. Nu sunt doar imagini, ci ceea ce poate fi perceput sau ceea ce poate deveni perceptibil în sfera publică.
Pare extrem de dificil să reconstitui cronologia unor evenimente pentru a servi drept probă, atunci când nu există imagini. Aș vrea să discutăm despre legătura dintre memorie și sunet sau cum devine sunetul veriga de legătură între imagini, materiale și corpuri. Ce fel de metode tehnologice pot fi folosite în procesul de stimulare a memoriei martorilor, pentru a reconstitui firul unor evenimente?
Stefanos: Voi folosi exemplul lui Lawrence, pentru că am lucrat cu el pentru a reconstitui închisoarea din Saidnaya, Siria, el concepând în acest scop o metodă de a reprezenta orbirea totală a deținuților din acea închisoare. Aceștia nu aveau niciun fel de sursă de lumină, așa că nu puteau vedea spațiul în care se aflau. Experiențele lor erau tactile sau auditive. Lawrence a folosit tot felul de sunete, ecouri și materiale. Sunetele au ajutat echipa să reconstituie spațiul arhitectural, dar și parte din experiență.
Sunt cazuri în care tortura e exercitată prin sunete. În alte cazuri, am ascultat cu mare atenție ce se vorbește într-un material filmat, ca să înțelegem ce se întâmplă, sau ca să asociem între ele diverse fragmente de material video sau audio. Deci auzi aceeași voce sau același foc de armă, care devin mărci distinctive la fel ca amprentele, permițându-ne să punem lucrurile cap la cap. Dacă există zgomote de artilerie sau balistice, se impune și un element de analiză balistică, ceea ce am și făcut împreună cu Lawrence și cu alți specialiști audio. Ca să înțelegem ce fel de focuri de armă se aud: sunt gloanțe adevărate, sunt arme automate, semiautomate? Și le comparăm cu arme pe care le vedem în posesia anumitor organe ale statului într-un material video, în fotografii etc.
De fiecare dată când discutăm cu martorii, aceștia descriu sunete, spun că au auzit țipete sau unele tipuri de focuri de armă care i-au îngrozit. Aceste descrieri generice trebuie clarificate – și le numesc „generice” pentru că de obicei au la bază situații traumatizante cum ar fi detenția, conflicte etc. Sunt amintiri foarte încărcate de frică și suferință. Așa că încercăm să lucrăm cu sunet pentru a da substanță acestor mărturii și a înțelege ce anume conțin ele, ce fel de informație ne pot oferi.
Sunetul este deci strâns legat de memorie, poate chiar mai legat decât însăși imaginea, pentru că apare într-un moment în care văzul nu e o funcție principală a corpului. În mod normal, auzi lucruri mai puternice decât ceea ce vezi. Îți amintești lucruri mai puternice decât ceea ce ai văzut în momentul respectiv. Asta ori pentru că nu poți vedea, fiind într-o celulă, ori pentru că e un sunet atât de acut, încât în acel moment domină toate celelalte simțuri.
Am lucrat mult cu sunete detectabile dintr-un anume loc, inclusiv în cazul National Social Underground (NSU), investigația prezentată la documenta 14 despre care am vorbit ceva mai devreme. Dar una dintre investigațiile noastre mai recente a fost cea privind crimele rasiste neonaziste din Hanau, tot un oraș din Germania, unde s-a pus problema dacă un foc de armă a fost audibil și dacă poliția a ales să nu-l audă. Categoric, poliția ar fi trebuit să audă focurile de armă din locul unde se afla, dar a pretins că nu le-a auzit. Am comparat zgomotul unei arme cu zgomotul ambiental de pe stradă, din locul unde se afla poliția. Uneori, oamenii nu aud din motive structurale, de pildă polițiștii nu aud unele sunete pentru că aud altele, deci demersul nostru caută să pună în lumină toate aceste nuanțe
Aş spune că esenţa demersului, a activităţii voastre, are legătură în primul rând cu a fi prezent. În cazul sunetelor, trebuie să fii cu adevărat concentrat și, mai mult decât atât, trebuie să fii cu adevărat prezent într-un moment anume. Nu mă refer neapărat la poliție sau la martori, ci la felul în care abordați tehnica ascultării sau chiar la modul de a privi imaginile sau materialele video.
Andra: Uneori poate fi destul de traumatizant, pentru că trebuie să urmărim aceleași materiale și să analizăm aceleași sunete sau aceleași imagini de nenumărate ori. La un moment dat, dacă faci asta prea mult, ajungi să nu mai înțelegi nimic. Poate fi un proces laborios pentru că vrei totuși să asculți și chiar vrei să găsești ceea ce cauți. Sau uneori mai asculți o dată și găsești ceva ce-ți scăpase până-n acel moment. E nevoie de multă atenție. Uneori, colaborând cu diferiți experți, unele sunete ies mai mult în evidență decât altele. În cazul Hanau, cred că a fost important să separăm diferitele sunete și peisaje sonore ale orașului pe timp de noapte pentru a înțelege de unde veneau sunetele și unde erau receptate.
Stefanos: Mă întorc puțin la observația ta anterioară, despre a fi prezent. Cred că încercăm să acoperim un gol creat de o anumită absență structurală a autorităților. O lipsă de acces pentru societatea civilă. Autoritățile văd un loc al crimei și ne interzic accesul acolo, ne interzic nu doar prezența în respectivul loc, ci și posibilitatea de a face afirmații în sprijinul victimelor, al familiilor lor. De a fi prezenți de partea lor. Așadar, demersul nostru e, de fapt, o încercare de a demonta această configurație spațială unde accesul ne este interzis, pentru a vedea violențele comise și a oferi sprijin victimelor. Din acest punct de vedere, contează mai degrabă să fim prezenți acolo unde n-ar trebui să fim prezenți, deci încercăm să pătrundem în acele locuri care ar trebui să fie inaccesibile.
Munca noastră înseamnă și eliminarea distanței din interiorul sistemelor răspunzătoare de partea esențială a violenței.
Teza ta de doctorat Border Natures (2020) ridică problema spinoasă a strategiilor de securitate la frontieră în raport cu mediul natural la frontierele externe ale UE, cu cazul Greciei în prim-plan. La secțiunea de mulțumiri îi menționezi în special pe membrii familiei tale, spunând că te-au inspirat prin „curiozitatea și fascinația față de peisajele de frontieră, ca și prin sensibilitate vizuală și imaginație”. Cum de ai ales acest subiect pentru doctorat și cu ce concluzii sau întrebări ai rămas la finalul cercetării?
Stefanos: Le-am mulțumit pentru că ei m-au dus în acele locuri. Cum spune Andra, dacă petreci timp aproape de graniță, ajunge să te fascineze într-un fel sau altul, e un lucru imposibil de înțeles. Mai ales când ești copil: OK, de ce nu pot să trec de linia asta?
Avem o casă la granița cu Macedonia de Nord și Albania, iar în anii 1990, Albania era, practic, pe punctul de a se prăbuși, așa că în fiecare zi vedeai oameni apărând din pădure, iar când nu vedeai oameni, vedeai obiectele pe care le lăsaseră în urmă. Ori de câte ori există un război sau un motiv de exod, oamenii tranzitează Grecia. Interesul mi-a fost condiționat de locul unde mă aflam.
Despre asta scriu, despre felul cum violența e parte din mediul natural, e săvârșită de mediul natural. Deci într-un fel e externalizată, iar responsabilitatea pentru această violență e și ea absorbită de mediul natural. Vorbim astăzi despre granițe naturale, dar dacă există vreo concluzie, aceea este că nicio graniță nu e naturală. La graniță, natura e hibridizată în multe feluri diferite și nu poți discerne natura de cultură sau de infrastructură militară, de tehnologie etc. Asta numesc eu „naturi de graniță”, acest rezultat hibrid al unor interacțiuni intense și conexiuni laterale greu de urmărit.
Legat de fascinația față de granițe, mai ales dacă te-ai născut aproape de granița între două țări, cred că fascinația poate exista, dar poate nu și motivația de a face ceva în acest sens.
Stefanos: Mișcarea e cel mai natural lucru pe care-l poți face pe această planetă. Să pleci în alt loc, să te poți mișca liber dintr-un loc în altul fără să mori încercând să treci o graniță. De-aici frustrarea. Cum poate să-mi spună cineva că nu pot merge undeva când eu am nevoie? În copilărie îmi doream să merg, dar nu aveam nevoie, pe când alții aveau.
Ultima frază a tezei mele de doctorat spune că singurul lucru natural la frontiere este trecerea lor.
Știu că FA a demarat mici colaborări cu ONG-uri din Gaza, Mexic, Columbia, ca și cu un grup de persoane refugiate din Ucraina care trăiesc acum la Berlin. Extinderea prin noi reprezentanțe sau birouri pentru a acoperi o zonă pe care jurnalismul nu reușește s-o acopere de unul singur face parte din strategia FA?
Andra: Obiectivul nostru nu e atât să creștem, cât să-i inițiem pe alții în metodologie, ca să și-o aproprieze și s-o poată folosi. Li se spune unități-satelit și sunt conduse de cercetători care au lucrat la un moment dat aici [în birou] și au dus la bun sfârșit un proiect. S-ar putea să fie și un efect al pandemiei, oamenii s-au întors și și-au dat seama că e mult mai important să fii la fața locului și să faci personal cercetarea de teren. Îmi place ideea de a nu încerca să ne extindem și să monopolizăm totul, ci doar să le oferim oamenilor instrumentele necesare.
Ne întoarcem astfel la întrebarea mea inițială, dacă metodologiile FA pot influența alte platforme sau inițiative. Aș spune că am acum un răspuns complet. Nu împrumutați pur și simplu o tehnică deja dezvoltată în alte proiecte, care și-a dovedit eficiența, ci încercați s-o aplicați în propriul context local.
Andra: Marțea viitoare vom face publică o investigație foarte interesantă. Nu pot dezvălui prea multe despre ea, dar e foarte importantă (între timp, investigația a apărut și poate fi găsită aici). A fost nevoie de reconstituirea acestei metodologii în Palestina, într-un mod foarte diferit. Îmbină ceea ce am făcut până acum și cred că întotdeauna va fi nevoie de adaptare la situație. N-am vrea să facem la nesfârșit lucruri repetitive. Investigația din Marea Egee, de pildă, când s-a lucrat pe un teren atât de mare, acele geo-exerciții în largul Mării Egee, totul a fost, într-un fel, foarte neobișnuit, pentru că în mod normal noi localizăm ceva pe o stradă, în Google Maps sau într-un mediu construit. Dar dimensiunile sunt cu totul altele în cazul mării, la fel și marja de eroare de care a trebuit să ținem cont. Întotdeauna, metoda e reapropriată într-o anumită măsură.
Stefanos, din experiența ta ca membru veteran al FA, ce ai spune unui nou venit în domeniu sau în echipă?
Stefanos: Pentru mine a fost o călătorie care mi-a adus multe împliniri. Sunt momente bune și momente proaste pentru că ai de-a face cu traumele altora, lucrezi cu material stresant și se poate întâmpla să ajungi la burnout. Dar ceea ce te face să vezi lucrurile mai limpede este atunci când ajuți concret niște oameni să obțină dreptate și schimbi lucrurile în societate, așa cum s-a întâmplat în cazul investigației Golden Dawn când m-am alăturat celor 200 000 de persoane adunate în fața tribunalului din Atena pentru a aplauda rezultatul, la care am contribuit și noi. În acel moment m-am simțit pe deplin împlinit în munca pe care o fac de câțiva ani.
Andra: Cazurile la care am lucrat mi-au adus mai multe satisfacții decât dacă aș fi construit clădiri.
Stefanos: Suntem inadaptații arhitecturii. Cu toții, sau cei mai mulți dintre noi, am încercat să lucrăm în firme de arhitectură. Respectăm această profesie, dar nu era pentru mine, mă plictiseam foarte repede. Ceea ce nu înseamnă că arhitectura e neinteresantă.
Andra: Exact.
Traducere din limba engleză de Iulia Gorzo
