În pregătirea turneului Comunitățile Unite ale Muzicii, care vorbește despre conviețuire și despre o Românie multietnică, facem un scurt turneu virtual, ca să înțelegem de ce multe creații muzicale clasice sunt impregnate de folclor.
În perioada Romantismului muzical, unul dintre conceptele care au generat entuziasm creator a fost acela de identitate națională. În acest sens, compozitorii și-au îndreptat tot mai mult atenția spre muzicile tradiționale și au încercat să extragă și să integreze în creația lor fie citate sau prelucrări din folclorul particular, fie doar spiritul, specificitatea acestuia.
Și în secolul XX compozitorii și-au însușit elemente ale culturii populare, din dorința de a aduce o notă de „originalitate” în creația lor, printr-o adaptare la noile tendințe stilistice a unui tip de arhetipalitate provenită din tradițiile arhaice. Ce-i drept, deși privită acum ca o atitudine tradiționalistă, în primele decenii ale secolului trecut ea reprezenta mai degrabă un impuls inovator: se configura o muzică nouă, la granița dintre două lumi – cea a elitelor și cea a poporului.
Încorporarea folclorului în muzica „cultă” a însemnat, deci, crearea unor compoziții ce preluau caracteristici sau modele melodico-ritmice din muzica populară (sisteme muzicale arhaice, ritmuri de dans), citate ad litteram sau chiar prelucări după șlagăre urbane, dar și „mimarea” unui folclor imaginar – acele creații în stil, în „caracter popular” (expresie patentată de George Enescu, după scrierea Sonatei nr. 3 pentru pian și vioară, „în caracter popular românesc”). În Europa și Statele Unite s-au creat așa-numitele culturi/școli naționale, un fel de nuclee artistice ce puneau accentul pe amprenta tradiției fiecărui popor și care au dezvoltat un limbaj muzical aparte, îmbogățit de coloritul local.
Cultura muzicală națională maghiară se hrănește din folclorul orășenesc (muzica lăutărească, dansurile verbunk sau ceardaș), dar și din cel rural. Pe lângă Zoltán Kodály, Béla Bartók este cel care culege, prezervă și prelucrează melodii din spațiul est și central-european, accentuând și promovând ideea că muzicile unifică și integrează particularul în colectivități.
Una dintre cele mai cunoscute lucrări de inspirație folclorică ale lui este Dansuri populare românești, o suită formată din șase piese (Jocul cu bâta, Brâul, Pe loc, Buciumeana, Poarga românească, Mărunțel) ce au la bază melodii transilvănene, un ciclu pe alocuri nostalgic pentru un trecut idealizat, dar și plin de jovialitatea tipică dansurilor românești.
O mare parte din creația muzicală sovietică a fost forțată să se dezvolte în termenii identității naționale: compozitorii fie aderau la convingerile leniniste/staliniste din pură credință, fie erau siliți de regimul represiv. Muzica nu mai putea exista în afara unor reguli clar stabilite – acelea ale realismului socialist –, ci doar ca vehicul de îndoctrinare a poporului, de inoculare a unor sentimente artificiale de triumf și mândrie. În peisajul opresiv în care creau, compozitorii inserau, pe alocuri, muzici de factură folclorică, în lucrări ce glorificau spiritul naționalist sau, din contră, luau forma unei fronde voalate împotriva liderilor.
În acest context, Dmitri Șostakovici devine un contestatar al naziștilor și o voce pentru populația iudaică asuprită atunci când introduce, nu de puține ori și învăluite în tragism și revoltă, teme muzicale evreiești în creația sa: Trio cu pian op. 67, Cvartetul de coarde op. 84 și mai ales în ciclul de cântece Din poezia populară evreiască op. 79.
În aceeași perioadă, Serghei Prokofiev scrie un ciclu de romanțe (12 Cântece populare rusești pentru voce și pian op. 104), Aram Haciaturian își „colorează” muzica în nuanțe transcaucaziene cu iz tradițional oriental (Concertul pentru pian și orchestră op. 38), iar Igor Stravinski recurge la folclorul rus în baletele sale (Pasărea de foc, Petrușka, Ritualul primăverii) ca sursă muzicală primitivizată, bazată pe efecte sonore „barbare”, primare, violente și pe o ritmicitate izbitoare.
Muzica tradițională românească se afirmă puternic în secolul XX: etnomuzicologul Constantin Brăiloiu înființează Arhivele Internaționale de Folclor de la Geneva (o colecție de înregistrări ale unor melodii tradiționale veritabile), iar compozitori precum George Enescu, Paul Constantinescu, Mihail Jora sau Sigismund Toduță prelucrează, în creația lor, materialul folcloric din zona rurală, dar și din mahalaua bucureșteană sau recurg la inflexiuni balcanice ori greco-orientale.
Pentru Enescu, natura era o invitație la contemplare, iar copilăria trăită în casa de la Liveni, un spațiu al ritualurilor arhaice, al iubirii părintești și al primelor experimente muzicale. Toate acestea se resimt în cea de-a treia sonată pentru pian și vioară „în caracter popular românesc” sau în ciclul Impresii din copilărie, ambele lucrări impregnate de maniera de interpretare doinită, improvizatorică, cu accente de joc.
Demersul creator al cehului Leoš Janáček înglobează particularitățile folclorului moravo-silezian (cântece și dansuri populare) în muzica sa și transpune sonor o anumită melodicitate a graiului. El denumește modulațiile vorbirii „melodii vorbite”. De aceea, creația sa – printre care se află operele Katia Kabanova și The Cunning Little Vixen sau cele 15 Cântece folclorice morave – are un caracter improvizatoric, melismatic (ornamentat), cu o oarecare fluiditate ritmică.
Alături de Isaac Albéniz și Enrique Granados, Manuel de Falla își construiește sonoritățile având ca punct de reper caracterul popular hispanic cu varietatea sa armonică, melodică, ritmică, fiind inspirat îndeosebi de spațiul andaluz. El folosește ornamente specifice cante jondo-ului (un subgen al folclorului andaluz) sau flamenco-ului, încadrate în mijloace de expresie clasice, în special în Nopți în grădinile Spaniei sau în Dansuri spaniole.
În Franța secolului trecut, una dintre cele mai evidente traiectorii stilistice a fost cea impresionistă, dezvoltată și asimilată în creația lui Claude Debussy și a lui Maurice Ravel, o estetică sugestivă, a culorilor difuze, estompate. Expoziția Universală de la Paris din 1889 a avut o influență incontestabilă asupra lui Debussy: el ia contact cu „exotismul” altor culturi, pe care îl exploatează apoi în muzica sa – influențe chinezești, indiene, africane sau indoneziene. Și Ravel se inspiră din coloritul altor popoare, din folclorul romilor (Tzigane), american-jazz (Concertul pentru mâna stângă și orchestră), arăbesc (Shéhérazade) sau chinez, dar mai ales din cel spaniol (Rapsodia spaniolă) sau din Țara Bască (Concertul în sol major pentru pian și orchestră).
Jean Sibelius, unul dintre cei mai cunoscuți compozitori ai culturii muzicale naționale finlandeze, studiază și asimilează în muzica sa renumita epopee/culegere de poeme folclorice numită Kalevala, din care preia modul particular de construcție, de pronunție și de expresie a textelor vechi, iar vocalitatea și prozodia devin sursa sa de inspirație muzicală. Sibelius pune accentul pe mitic, pe legendă, pe pitorescul local, mai ales în poemele sale simfonice: Finlandia, Kullervo, Tapiola, Lebăda din Tuonela, etc.
Și pe conaționalul său Einojuhani Rautavaara îl provoacă peisajul nordic, arctic, înghețat în timp, dar plin de viață. De remarcat Concertul pentru păsări și orchestră Cantus Arcticus.
Definitori pentru scena muzicală americană, compozitorii Aaron Copland (Fanfare for the Common Man, Appalachian Spring) și George Gershwin (Rhapsody in Blue, An American in Paris, Porgy and Bess) au mixat tradiția clasică europeană cu spiritul folcloric (cântece religioase ale oamenilor de culoare sau armonii de jazz ori blues, ritmuri sincopate de dans, timbrul specific al instrumentelor de suflat de alamă, etc.). Lumea lui Gershwin este mai ales una bubbly, strălucitoare, o lume a spectacolului și a exuberanței, transpusă într-o muzică tipică de pe Broadway.
V-am povestit toate acestea și ca preambul la turneul Comunitățile Unite ale Muzicii ce va avea loc în lunile octombrie-noiembrie 2022, în București, Sinaia și Timișoara. Este un proiect ce-și propune să aducă laolaltă parte din creația de lied a unor compozitori români, maghiari și sârbi, într-un concept ce simbolizează conviețuirea, în România, a comunităților multiculturale și plurietnice. Repertoriul ales – lucrări de George Enescu, Felicia Donceanu, Franz Liszt, Béla Bartók, Aranđelović Rasinski și alții – prezintă influențe folclorice într-un context romantic și modern. Prin alegerea unor spații diverse (printre care un liceu și o universitate cu profil muzical, un institut cultural, o locație de patrimoniu), proiectul vizează ca public comunitățile maghiară și sârbă din România, dar și tineri aflați la începuturile carierei artistice sau implicați în viața socio-culturală a orașelor lor.
