Cinemaul în epoca esperanto, cazul The Wonder: un film despre Irlanda care s-ar fi putut petrece la fel de bine oriunde altundeva. Disponibil pe Netflix.
The Wonder este un film cum nu se poate mai reprezentativ pentru o anumită practică actuală a cinemaului: se ia un regizor nici prea-prea, nici foarte-foarte, adus dinspre periferie spre centrul anglofon, pentru un plus de prestigiu (chilianul Sebastián Lelio, autorul unor filme cuminți, aflate de partea corectă a baricadei); se pune la cale o co-producție din care toate părțile să iasă fericite; se filmează acolo unde este mai convenabil pentru buget. Ce ne spune de fapt acest The Wonder, film plasat undeva la mijlocul secolului al XIX-lea, imediat după Marea Foamete, în pusta umedă a Irlandei? Că e nevoie de niște forme de relief oarecare, câteva costume „de epocă” și o modestă coșmelie fotogenică (pe parte scenografică), plus două-trei panseuri updatate la gustul zilei (pe parte scenaristică) pentru ca, astăzi, să dai naștere unui film de autor. Lelio e omul potrivit pentru sarcină: deja în Una mujer fantástica, hitul său festivalier din 2017, el defila cu un program luminat adresat minorităților sexuale, cu atât mai satisfăcător cu cât se dovedea mai generic, mai ușor de îmbrățișat de întreg mapamondul, fie el LGBT sau nu. Așa se face că The Wonder pică acum la țanc: un film fără asperități, mândru că nu arborează vreun pavilion de baștină, și deci numai bun să reflecte uniformizarea galopantă a unei lumi permanent conectate.
Florence Pugh interpretează aici o infirmieră din Londra, chemată în Irlanda să vegheze o tânără care pretinde că nu a mai mâncat de patru luni. Filmul orchestrează o încleștare între rațiunea sceptică a științei și goana factice după minuni a religiei (femeia împarte sesiunile de veghe cu o măicuță) – încleștare schematică în măsura în care suntem făcuți să intuim din start cine, în ochii regizorului, are obligatoriu dreptate. Acest „obligatoriu” e ceea ce deranjează aici: el este cel care refuză dreptul filmului la descoperire sau contradicție, cantonându-l la statutul unei demonstrații cu program. The Wonder e un film cu convingeri mult prea stabile pentru a se dovedi interesant: el nu se obosește să examineze nici partea de compensație și consolare prezentă în orice credință țâșnită din privațiuni materiale; nici superioritatea din oficiu a științei asupra ei. Obiecția mea nu pretinde să relativizeze lucrurile în favoarea unei efasări a abuzului și a fanatismului, de care istoria națiunii irlandeze nu e deloc străină: dimpotrivă, pe urmele unor Dreyer sau Bresson, remarca se mulțumește să noteze cum lipsa de curiozitate a filmului pentru tabăra opusă se traduce, în cele din urmă, într-o carență estetică – într-o diminuare fără temei a emoției născute din dubiu.
În altă ordine de idei, cât de ușor și firesc ar fi fost pentru această poveste să-și ia zborul înspre teritorii mai puțin realiste – să năvălească, la o adică, direct în horror (vrăjitoria stă mereu la pândă), pe urmele unor abisalități aproape necesare în context, de la care filmul își întoarce neinspirat privirea. Am simțit acest mugure de ficțiune voinică, atunci când tânăra e pe moarte, iar încăperea sa – excelentă întrebuințare a sunetului – se vede împânzită de murmur și fantasmă. Păcat că el îngheață numaidecât, la contactul cu o sfială regizorală care transformă tot ansamblul într-un gest pedestru și epigonic, ajuns până la noi cu întârziere. De trei ori, dacă stăm bine și ne gândim: întâi, cu referire la o altă grevă a foamei din Irlanda, cea a militantului naționalist Bobby Sands din 1981, pretextul acelui film mult mai palpitant numit Hunger (2008), regizat de Steve McQueen; apoi, amintindu-ne de o altă mare co-producție turnată, parcă deloc întâmplător, tot pe terenurile neprimitoare ale Irlandei – The Lobster (2015) al lui Yorgos Lanthimos, un film mult mai asumat în universalismul său tip europudding, util mai cu seamă în vederea galelor de premiere americane; în fine, privind-o pe aceeași Florence Pugh în rolul altei eroine cu pretenții revizioniste, în Lady Macbeth (William Oldroyd, 2016), un film straniu de asemănător cu The Wonder.
„Nu suntem nimic fără povești”, ni se repetă de mai multe ori de-a lungul filmului. Constatare siropoasă, ce are meritul involuntar de a exhiba, totuși, un anumit malaise contemporan. Căci dacă există într-adevăr o criză a ficțiunii astăzi, atunci ea este exemplar incarnată de filme formatate precum The Wonder. Filme în care totul curge cum trebuie, cu conflicte solide desprinse din proverbialele manuale de scenaristică, care își fac din reciclarea formelor o nouă rațiune de a fi. Nu discutăm suficient despre asta. Nu discutăm despre această posăceală a decorurilor fără nume, toate trase la indigo, lucru atât de frapant încât evocă scenografiile de odinioară ale producțiilor fără bani, folosite de mai multe ori cu nonșalanță, dar și cu o inventivitate de negăsit azi. Nu discutăm despre această vanitate de a te racorda la politicile identitare la zi cu scopul de a flata spectatorul, în același timp în care reproduci sistemul formal escapist și vetust împotriva căruia pretinzi că lupți. Nu discutăm despre cercul vicios al acestor povești sărace – simple cartoane ideologice – care generează, în mod natural, o stilistică rece și clinică, ce asigură control total din partea cineastului. Dacă am face-o, poate fraza de mai sus – cea cu poveștile – ar înceta să mai sune la fel de găunos ca un îndemn la wellness și și-ar recăpăta vigoarea.
