Să recunoaştem: FNT 2018 a fost un festival de nivel european, consistent şi reprezentativ pentru actualitatea teatrală. Ediţia din acest an a fost dedicată regizoarei Cătălina Buzoianu, punct de reper în regia românească, nu doar prin (aproape) singularitatea ei, ca femeie într-o profesie covârşitor masculină (la noi), ci şi prin limbajul performativ pe care l-a impus, o intersecţie între forţa metaforei şi acurateţea conceptelor teatrale.
A fost omagiat unul dintre regizorii care au marcat deopotrivă teatrul şi filmul românesc, Lucian Pintilie (eveniment sincron cu Les Films de Cannes à Bucarest), într-un eveniment la care a participat fiica lui Eugène Ionesco, Marie-France Ionesco. A existat un masterclass Gabriela Carrizo (Peeping Tom), un atelier de dans contemporan cu Ana Maria Lucaciu şi unul de teatru cu Silviu Purcărete (contează mult pentru performerii români lucrul direct, fie şi numai câteva ore sau câteva zile, cu artişti de prim rang ai scenei europene, ca să dea jos manierismele, atât în gândire, cât şi în tehnica teatrală sau coregrafică). Au fost conferinţe, lansări de carte şi marcarea centenarului prin expunerea coroanei regale de oţel, realizată dintr-un tun însângerat din Războiul de Independenţă de la 1877.
Au fost expoziţiile Brigittei Lacombe (fotografie) şi Liei Manţoc (scenografie). Încasările de la concertul KamerArt, dirijor Horia Andreescu, au fost donate proiectului „Dăruieşte viaţă” (pentru construcţia primului spital de oncologie şi radioterapie pediatrică), iar cele de la concertul Alifantis/Fragileband, campaniei „Artiştii pentru artişti” (pentru sprijinul artiştilor vârstnici). A fost proiectat filmul Leto (în parteneriat, din nou, cu Les Films de Cannes à Bucarest) al lui Kirill Serebrennikov şi s-a creat o campanie pentru eliberarea creatorului, aflat în arest la domiciliu din august 2017, în urma unor acuzaţii de „furt şi înşelăciune” care par să ascundă, de fapt, atitudinea critică a acestuia faţă de regimul Putin. Şi peste toate, selecţia Marinei Constantinescu pentru spectacolele străine, pur şi simplu, a rupt.
Ce a fost bun la FNT, partea a doua (aici găsiţi prima parte):
* Un oraș, Sfântu Gheorghe, cu spectacole din trei teatre, pe trei direcții: coregrafie (Pomană - M Studio), teatru - concert (Alice - Teatrul „Tamási Áron”), teatru social (Despre oameni şi cartofi - Teatrul „Andrei Mureşanu”). Spectacolul din urmă, creat de Radu Afrim, este o radiografie poetică a sărăciei şi a consecinţelor ei, realizată prin scanarea unei comunităţi, sistemic şi cronic marginalizate. El porneşte de la un caz real, un accident din 2012, cu nouă victime. Între realitatea copilului care visează să se angajeze măturător şi flacăra roşie care adie, ca o durere, pe câmpurile din Sfântu Gheorghe, se creează un spectacol atipic, în context autohton, pentru un documentar social, o formă lirică a mizeriei şi suferinţei, dar şi o confruntare între propriile stereotipii de gândire şi judecată ale artiştilor şi realitatea din teren, diferită de aşteptările lor. Spectacolul spune multe, nu doar despre un caz şi o comunitate anume, ci şi despre noi toţi, ca naţiune care eşuăm continuu în a ne vindeca rănile, motiv pentru care voi reveni asupra lui.
* O trupă, cea de la Piatra Neamţ, care revine în forţă după o perioadă de umbră, şi asta datorită eforturilor Ginainei Cărbunariu, aflată la conducerea Teatrului Tineretului. Asta îmi aminteşte de trupa germană de la Timişoara, care cucerea scenele odată cu venirea la conducerea instituţiei a lui Lucian Vărşandan (care a câştigat recent procesul cu primăria Timişoarei, aşa că, teoretic, ar trebui să îşi reia funcţia de director ). Cu Wolfgang, regia Radu Afrim, şi Mamă, mi-am pierdut mâna, regia Alexandru Mâzgăreanu, trupa nemţeană se arată puternică, eclectică şi cu un potenţial uriaş pentru diferite spectacole (am văzut la Piatra Neamţ drame, concerte, spectacole pentru copii şi adolescenţi, comedii etc.). O serie de actori tineri şi foarte tineri (Aida Avieriţei, Cătălina Bălălău, Dragoş Ionescu, Florin Hriţcu, Corina Grigoraş, Emanuel Becheru, Andrei Merchea Zapotoţki etc.) şi una de actori maturi (între care Lucreţia Mandric şi Tudor Tăbăcaru) funcţionează excelent împreună. Dar mie mi-au rupt inima câteva actriţe, distribuite mai mereu în roluri-suport din care reuşesc să facă, cu geniu comic, bijuterii: Cătălina Ieşanu, Gina Gulai, Loredana Grigoriu, Maria Hibovschi.
* O actriţă, Andrea Tokai, de la Teatrul Maghiar de Stat „Csiki Gergely” din Timişoara, care joacă în spectacolul lui Radu Afrim, Rabenthal - o poveste suprarealistă, scoasă parcă din filmele lui Wes Anderson, cu un vampir (Csata Zsolt) şi soţia sa nimfomană (Andrea Tokai), rătăciţi într-un restaurant mizer subacvatic, cu un bucătar nebun şi nepriceput (Bandi András Zsolt), un chelner-peşte (Vass Richard) şi o soprană care mixează operă, pop şi folk (Borbély Emilia). Tokai gestionează fabulos relaţia dintre text, construcţia performativă şi fizicul său unic, a cărui expresivitate aparte cere o forţă specială a ludicului. Andrea are, pe lângă talent, şi capacitatea de a se bucura de spectacolele sale, arătând, la aplauze, enorma şi sincera încântare cu care a jucat.
* Peeping Tom şi spectacolul Mama, creaţie a coregrafei Gabriela Carrizo, este o arhivă senzorială (un muzeu de familie, proiectat ca atare pe scenă), cu amintiri, stări, evenimente care se suprapun într-o structură amorfă. Amintirile sunt ale mai multor persoane, glisează înainte şi înapoi în timp, funcţionează în diferite genuri şi registre (comic, tragic, grotesc, narativ, fragmentar etc.). Spectacolul este o culme a tehnicii coregrafice (de la dansat pe vârfuri fără poante, la dat peste cap din mers lejer), audio (universul este acvatic, iar apa este „făcută” exclusiv din sunete), dramaturgice (scenariul, verbal şi nonverbal, include naraţiuni fragmentare în care realitatea, senzorialul şi imaginarul se suprapun) şi dramatice (prin modul în care se coagulează toate aceste elemente într-un construct performativ despre relaţia cu mama, din perspectiva copilului adult). Cu o femeie îndrăgostită de un tonomat de cafea, un tablou care molfăie mâna vizitatorului şi altul cu o inimă anatomică ce sângerează la propriu, Peeping Tom construiesc un spectacol uluitor.
* Suflete zbuciumate (Beware of Pity), regia Simon McBurney, de la Schaubühne, Berlin, a fost o demonstraţie de forţă a modului în care se face o adaptare scenică. Având la bază romanul lui Stefan Zweig, Nerăbdarea inimii (publicat în română la Polirom), spectacolul este un construct dramaturgic şi dramatic de mare fineţe, în care naraţiunea este pulverizată. Este dificil de explicat cum funcţionează această dinamitare geometrică a textului, dar voi încerca. Procedura de povestire este polifonică, bazându-se pe un narator, care este şi personajul principal şi are, prin urmare, două întrupări, cu doi actori diferiţi, unul care joacă povestirea, celălalt care joacă acţiunea. Tot timpul, naratorul comentează, în prezent, acţiunile din trecut. Sunt astfel instituite două momente temporale, unul prezent, al povestirii, şi altul trecut, al acţiunilor.
În acţiunea trecută, personajele au replici directe, spuse de actorii care le joacă. Gândurile personajelor sunt redate de alţi actori, iar sentimentele lor şi reflecţiile asupra a acţiunilor lor sunt redate, din timpul prezent, de narator. Tot actorii sunt cei care creează sunete şi manipulează decorul sau recuzita. O acţiune rememorată poate fi brusc încheiată prin scoaterea decorului din scenă, pentru a face loc imediat reflectării pe marginea ei (şi revenirii, deci, la timpul prezent al povestirii).
Această polifonie a procedeelor de povestire funcţionează impecabil pentru că, o dată, structura gândită este foarte bine articulată şi detaliat pusă la punct, şi a doua oară, pentru că actorii sunt impecabili. Formulele de dramaturgie, regie şi coregrafie prezentate în spectacolele străine din FNT 2018, absolut toate fabuloase prin complexitate, inovare şi utilitate scenică, nu s-ar fi putut realiza în absenţa unor performeri excepţionali ca tehnică şi talent. Şi revenind la Suflete zbuciumate, această poveste despre confundarea iubirii cu mila, ceea ce aduce, dincolo de un beneficiu imediat, o tragedie pe termen lung, este o metaforă a unei Europe în prag de război, preocupate mai mult să se autoadmire decât să se autochestioneze.
* NDT, adică Nederlands Dance Theater, una dintre instituţiile de vârf din dansul mondial, a prezentat patru lucrări, dintre care una în premieră (Vladimir în coregrafia lui Hofesh Shechter, o coregrafie a marginalităţii: lumea bandelor de cartier, a vagabonzilor, interlopilor şi traficanţilor). Tehnic, dansatorii de la NDT sunt aproape de perfecţiune. Coregrafic şi conceptual, piesele au fost diferite, de la una aproape clasică, „dansând” sentimente (Shoot the Moon, coregrafia Son León şi Paul Lightfoot), alta care materializează toate „volutele” din piesa lui Jeff Buckley, You and I (Woke up blind, coregrafia Marco Goecke), până la cea mai spectaculoasă, datorită teatralităţii, dar şi a unui concept pe cât de simplu, pe atât de greu de realizat: coregrafia discursului. The Statement, creaţia coregrafei canadiene Crystal Pite, redă corporal ingenios o şedinţă de corporaţie. Fondul sonor este alcătuit din discuţia în sine, oficială, aridă, dar care capătă o spectaculoasă expresivitate prin coregrafierea vorbelor, a tonurilor şi a psihologiei din spatele acestora. Nici că se putea o încheiere mai potrivită pentru FNT.
Prin selecţia străină din FNT 2018, alcătuită din spectacole care (re)gândesc ingenios structura spectacolului şi modul de construcţie a dramaturgiei, teatrul românesc a avut ocazia să se confrunte cu actualitatea europeană în domeniu şi să-şi vadă, poate ceva mai clar, chipul îmbătrânit.
Imagine principală: Andrea Tokai în „Rabenthal”. Foto: Adi Bulboacă
