Am luat la picior cea mai mare comună din România, alături de poetul Florentin Popa. Locul ăsta — în care zeci de mii de oameni își construiesc viețile — are macarale lângă morminte și locuri de joacă printre buruieni. Conține și destulă poezie.
Acest articol face parte din seria „Clujul imobiliar”, care-ți spune ce înseamnă să locuiești în cel mai scump oraș al României.
„Fenomenul Florești” este titlul generic sub care presa a descris în ultimii ani umplerea de blocuri a comunei de lângă Cluj-Napoca și explozia demografică aferentă: anul trecut locuiau acolo 45.396 de oameni, de 7 ori mai mult decât la începutul anilor 2000, dar asta nu-i decât o statistică. Cum o fi să trăiești într-un asemenea loc?
Pentru o variantă de răspuns apelez la poetul Florentin Popa, floreștean prin adopție. S-a mutat acolo împreună cu prietena lui acum vreo cinci ani, după încă vreo 6-7 ani de Cluj. Aflasem din articolul ăsta că e un om care găsește strălucire în locuri stranii, că s-a obișnuit „cu frumusețea aia otrăvită și tare, cum ar spune Arghezi”. Nici nu prea avea cum altfel, pentru că s-a născut la Băicoi în 1989 și a stat apoi în Ploiești, „o japiță de oraș care a ars de patru ori, a fost dărâmat de vreo două ori de cutremur, deci era clar că natura și oamenii nu voiau ca el să mai existe, dar el se încăpățânează să existe”. Florentin Popa iubește ce se strică și e de părere că lumea putrezește frumos.
„Vrei un tur ghidat al comunei?”, îmi răspunde el numaidecât, iar eu accept cu bucurie. La urma urmei, ce mi-aș putea dori mai mult decât să mă plimb împreună cu un poet, autor al recentului volum „Dezintegrare”, printr-o lume în șantier?
Stabilim să ne vedem a doua zi dimineață, la 8, în fața magazinului Profi de pe strada Muzeul Apei. Mă asigură că nu-i deranjez prea mult programul, pentru că oricum se trezește foarte devreme și obișnuiește să facă lungi plimbări matinale, înainte să înceapă programul de meeting-uri online; uneori își reia turele de Florești seara, pentru că poeții locali sunt oameni de acțiune.
„Vă duc la macarele”, promite el, și-mi trimite o poză cu utilaje în lumina asfințitului. Macaralele sunt atât de prezente în Florești, că ar putea urca și pe stema comunei, alături de simbolurile ce o compun acum: o frunză de stejar, simbol al trăiniciei și puterii, o ulcică din neolitic descoperită în zonă și o cruce ce iese din apa Someșului mic.
Pe măsură ce Clujul a început să atragă IT-iști și alte categorii profesionale bine plătite, iar prețurile pe metru pătrat au crescut, Floreștiul a devenit alternativa cu 30%-40% mai ieftină. În ritm cu cererea tot mai mare, comuna a devenit o țesătură de blocuri ridicate rapid, pe oriunde s-a putut, iar blocurile s-au umplut de familii tinere. În Florești locuiește acum cea mai tânără și cea mai educată populație din țară, potrivit unui raport al Băncii Mondiale. Pe măsură ce s-au strâns aici toți acești tineri educați, au crescut și prețurile: de la o medie de 952 de euro pe metru pătrat în ianuarie 2021 la 1.167 de euro în decembrie 2021, apoi 1.240 de euro în iunie 2022. Din perspectiva asta, comuna asta e o versiune alternativă a României, rezultatul unui soi de capitalism pe steroizi.
***
Să ieși din Cluj spre Florești pe la 8 dimineața înseamnă să intri în contratimp cu restul lumii. Din sens opus vin mașini cu cetățeni care vor umple curând clădirile de birouri ale Clujului, după ce-și vor lăsa copiii la școlile și grădinițele din oraș. Cei aproximativ 10 kilometri dintre noile blocuri ale Floreștiului și destinațiile clujene se fac uneori într-o oră, iar într-o oră ai timp să vezi ce și unde se mai construiește și să te gândești la toate lucrurile la care trebuie să se gândească un tânăr educat.
Ca să ajungem la locul de întâlnire cu Florentin Popa facem dreapta dinspre șosea spre o stradă cu case, o insulă semi-rurală cu maxim un etaj, curți și copaci, rămasă din Floreștiul dinainte de boom-ul imobiliar. Mai facem odată dreapta și intrăm pe strada Muzeul Apei, între „trenulețe” de blocuri scunde, de 2-3 etaje. Ăsta e un capăt de comună aflat mai aproape de Cluj, iar multe din blocurile astea erau și acum 10 ani. Profi e la parterul unuia dintre ele, iar poetul ne așteaptă în față, lângă o pisică tigrată ce se întinde în soare. „E horny la ora asta. A început să muște și m-am intimidat”.
Pe stâlpul de-alături, la intrarea pe-o străduță ce duce către alte blocuri, înspre malul Someșului, e o pancartă veche care ne atenționează că accesul e interzis, iar drumul e privat. Fiecare fâșie de pământ din jur e decupată și asamblată după un alt cod de culori, iar ce nu e încă decupat e în paragină sau a devenit depozit de deșeuri și pământ. Peste toate dospește însă sigur vreun nou proiect, iar dacă te oprești puțin o să auzi cum crește un bloc.
Mai întâi mergem să vedem un cimitir de mașini aflat între două rânduri de blocuri și case noi, care se continuă într-o grădină de roșii. „Aici merg furgonetele Fan Courier să moară”, ne explică omul locului. Ăsta e capătul micro-cartierului, dincolo de care se află Muzeul Apei, singurul de acest fel din România, ce funcționează sub deviza „Apa este viață!”. Ar fi mers niște construcții și acolo, dar n-a fost să fie.
Flo — așa o să-i zic de-aici încolo — are o prezență potrivită cu aspectul postmodern al zonei: poartă barbă, ochelari și părul lung prins, e îmbrăcat cu o cămașă roșie cu flori albe, poartă rucsac. Îl urmez îndeaproape.
Ne întoarcem și dăm de blocuri noi, construite acum vreo jumătate de an. „Astea erau singurele din zonă cu 1.000 pe metru pătrat. Acum sunt, evident, 1.500 pe metru pătrat”, ne spune Flo. Zonele dintre blocuri sunt parcări pavate, ce se întind până sub geamuri. Locatarii au încercat să convertească ce rămâne pe mijloc într-un soi de spațiu public: din niște paleți au făcut bănci, iar pe lângă ele trec seara copii pe triciclete.
Blocurile Floreștiului sunt pline de copii, ca niciunde altundeva. La urma urmei, aici vin tinerii Clujului ca să-și facă o familie. Asta se vede în viața blocurilor: mai întâi apar femeile gravide, apoi cărucioarele, apoi tricicletele, apoi bicicletele, iar totul e spațiu de depozitare pentru copii.
Locul e însă departe de a se transforma în vreun orășel al copiilor, frumos colorat. Nu prea există trotuare pentru ei sau pentru plimbăreți locali precum Flo. „E destul de discutabil ce e trotuar și ce nu”, spune el. Odată, o mașină care a trecut pe lângă el în viteză l-a agățat cu oglinda. Și-a zis pe moment că nu-i mare lucru, dar după aia a văzut că s-a învinețit și ieșea sânge. Înaintăm mai cu băgare de seamă.
Cu cât infrastructura comunei — adică lucrurile care-i leagă pe oameni — e mai proastă, cu atât proprietatea privată devine mai importantă: înseamnă investiții în multe porți, interfoane, lacăte, pancarte cu avertismente. Unele blocuri au interfon pe poarta legată cu sârmă: poți să fii un tip civilizat și să suni la interfon sau poți să desfaci sârma, ca un intrus; fiecare hotărăște pentru el cum vrea să fie perceput.
„O să vă duc într-un loc magic”. Mergem pe o străduță care se încheie brusc într-un mal înverzit și un podeț ruginit. Iar de-aici se încheagă o scenă care rupe orice ordine s-ar înfiripa în aglomerația de construcții din jur: în iarba care a crescut înaltă pare că-i un om înfipt cu capul în pământ, din care se văd doar picioarele încălțate cu cizme, lângă o portieră îndoită și-o roată de bicicletă; dincolo de podeț e un alt personaj, cu mască „V for Vendetta”, care citește pe toaletă; lângă el — înălțată pe-un par de vreo 3 metri ce se încheie într-un ghidon de bicicletă — e o fantomă, un „Dementor de Florești”.
Cineva a hotărât să-și marcheze astfel proprietatea, pentru că nu există un drum care să unească două bucăți de cartier și care ar fi funcționat și ca o graniță între cele două zone. În lipsa unei căi de acces, oamenii trec pe podeț, iar de-acolo pot nimeri în vreo curte de pe mal. „Dementor”-ul și prietenii săi previn asta.
Cu cât infrastructura comunei — adică lucrurile care-i leagă pe oameni — e mai proastă, cu atât proprietatea privată devine mai importantă: înseamnă investiții în multe porți, interfoane, lacăte, pancarte cu avertismente. Unele blocuri au interfon pe poarta legată cu sârmă: poți să fii un tip civilizat și să suni la interfon sau poți să desfaci sârma, ca un intrus; fiecare hotărăște pentru el cum vrea să fie perceput.
Totul se întâmplă înăuntru; doar acolo te simți în siguranță, doar acolo te poți bucura. Cei mai norocoși floreșteni locuiesc într-un micro-cartier de lux, care are gazon și propriul hotdog stand în centru. „Evident, au și gard de trei metri ca să nu se vadă înăuntru, să nu se râvnească”.
În interiorul gardurilor, Floreștiul a devenit un spațiu creativ, totul e posibil aici: Flo a văzut într-o curte elefanți din papier mâché; casa fostului primar are cică o poartă maramureșeană din lemn, cu acvila de pe stema României suspendată de lanțuri; la un moment dat găsim un Iisus foarte mic, răstignit cu șuruburi. Sunt balcoane cu stuf, case cu coloane, conace cu gazon și labrador, tot ce-a văzut fiecare prin filme sau prin concedii și a putut reproduce pe niște metri pătrați, după posibilități. „People imagine a lot of things”.
***
În Cluj, Flo a stat în tot felul de garsoniere, mai ales prin fostul cartier muncitoresc Mănăștur. A prins și blocuri turn, și blocuri-lamă. A avut vecini care-i ciocăneau în țeava de la calorifer cu cheia franceză pentru că asculta muzică pe telefon la 10 seara. „Și ieșeau pe balcon: «Vecine, poate o fut pe scumpa de mă-ta!» Mi s-a părut foarte fin. Eu vin din Ploiești, credeam că la Cluj nu sunt d-astea. N-auzisem manele la Cluj, care evident că erau simbolul subculturii. Aș prefera totuși să se audă manele și să nu fie futută scumpa de mama, dacă se poate”.
A prins o altă etapă în viața orașului, una mai ieftină, și a avut noroc de chirii decente: nu plătea mai mult de 100 de euro pe lună, dar își schimba locul odată la 2-3 ani, odată cu jobul sau relația. La un moment dat a stat cu banii ăștia într-un apartament de trei camere; proprietarul s-a prins că-i prea puțin și nu știa cum să facă să ceară mai mult, așa că a început să-i adauge lucruri prin casă, care să pluseze la confort și să justifice mărirea. „Odată m-am întors de la lucru și l-am găsit în bucătărie, cu copilul, care mânca niște portocale dintr-o pungă. Pusese un cuptor cu microunde. Și face: «Salut, v-am adus un cuptor». Și zic: «Nu trebuie cuptor, am aragaz, nu cred în microunde». Și omul meu era: «nu, nu» și a mai pus încă 50 de lei la chirie. Și a fost OK, până într-o dimineață când mi-a montat gratii. Și gata, m-am dus!”.
Prietena lui a cumpărat în Florești acum 5 ani cu 35.000 de euro, într-un bloc care nu apare nici azi pe Google Maps. Există însă în realitate, așa că s-a mutat cu ea, încetul cu încetul: la început și-a lăsat un laptop, apoi o pereche de ciorapi. Dincolo de faptul că scăpa de chirie, mutatul împreună era o dovadă de implicare în relație. „Era timpul să devin The Fresh Prince of Florești”. La momentul respectiv, un metru pătrat în zonă costa 800 de euro. Acum e dublu, în multe cazuri.
Când au ajuns ei, multă lume se mutase deja în zonă. Nu știe prea multe despre ei nici azi, „dar par toți oameni tineri care s-au gândit că au nevoie să facă un copil și să-l crească undeva.”
Flo lucrează ca IT support, adică păstorește niște servere pentru o firmă din Marea Britanie care are birou în Cluj, la 13 km de-aici. Nu are mașină și nu conduce, așa că drumul până la birou înseamnă o oră de schimbat autobuze sau două ore pe jos. „În general preferam să merg pe jos de dimineață și să mă întorc cu autobuzul, că nu aveam niciun chef. La întoarcere era oribil, pentru că la un moment dat autobuzul se bloca în trafic. Odată m-am dat jos și am început să alerg pe lângă el. Și l-am depășit cu mult.”
Încă dinainte să vină pandemia a început să lucreze de-acasă. Cele două camere medii, câte aveau inițial, au devenit trei camere mici prin adăugarea unui perete; așa e loc de birou pentru work from home în pandemie și după. De scris scrie foarte de dimineață. „E și un picuț mai pustiu. Prietena mea doarme, oamenii nu-s pe stradă, sunt lăsat în pace.” Nu e singurul poet din Florești: colegii săi de generație, Andrei Doboș și Vlad Moldovan, sunt și ei locuitori ai comunei. „Deja există mai mulți poeți în Florești decât în Cluj. They're not even trying acolo, la oraș.”
Jobul înseamnă meetinguri care încep pe la 11 și pe la 2-3 se termină, și mai bagă o oră-două după și dacă nu-i nimic altceva în ziua aia s-a cărat. „Am noroc, fiindcă sunt consultant, adică nu fac support 24/7.”
Nu-l deranjează zgomotele din bloc, pentru că are căști bune. În plus, a scăpat de conversațiile de la watercooler și de înghesuitul la o singură baie la 200 de oameni pe palier. Se declară foarte norocos.
***
Trecem pe lângă un teren de fotbal a cărui instalație de nocturnă nu se oprește nici ziua. Cum o fi lumina asta pentru vecinii din blocurile de vizavi? Trecem pe lângă o străduță cu stâlpi pe mijloc și nu ne dăm seama dacă mai întâi au fost stâlpii sau strada, ambele par noi. Înaintăm într-un arc de cerc foarte larg, pe un câmp presărat cu blocuri, mormane de pământ și utilaje abandonate.
Mă gândesc la povestea cu micro-festivalul de pe Someș și îl întreb dacă se poate naște o comunitate într-un asemenea loc. I se pare destul de greu să se întâmple asta aici, unde lumea se adună din locuri și medii diferite, iar fiecare caută altceva. „Lumea postmodernă e foarte insulară, ca să zic și eu o frază deșteaptă. Dar e cu atât mai greu aici, într-o nouă colonie, practic. Poate în douăzeci de ani, când n-o să mai aibă unde să construiască, se va închega o structură stabilă, altfel e greu cu comunitatea”. În plus, ar trebui să se și apuce cineva de asta, ceea ce deocamdată nu se întâmplă. Sunt doar grupurile de Facebook, pe scări de bloc și categorii, pe care toată lumea se ultragiază de câte ceva: nou-veniții se supără că sunt cai pe-aici, iar o tipă filma un șobolan lângă o benă de gunoi și se sufoca de indignare, ca și când n-ar fi în câmp.
Întâlnirile dintre lumi sunt tot mai rare, pe măsură ce blocurile câștigă teren. Mai vin încă animale, dar nu se compară cu amploarea pe care fenomenul o avea acum vreo zece ani. „Am prieteni mai vechi care pot să-ți povestească cum într-un an nu s-a strâns gunoiul undeva înspre Paști și efectiv au venit broaștele ca în Biblie și după aia au început să vină bufnițe și cucuvele să le vâneze, fix la intrarea în bloc. Era wild habitat.”
Din păcate sau din fericire, lucrurile astea s-au dus oarecum și suntem în a doua etapă, spune Flo. „Mă întorceam de la alergat și erau niște porci în fața blocului. Nu știu dacă mistreți sau porci-porci. Oricum, aveau coaie enorme, nu părea ceva normal. Și un vecin mai bătrân de la case a luat un cataroi și l-a aruncat foarte neconvingător spre ei. Și piatra s-a dus cumva cu boltă l-a nimerit pe unul fix în cap. Porcul a căzut, s-a făcut H pe pământ. Și m-am uitat la bătrân, iar omul s-a fâstâcit foarte tare. A ținut să fie dramatic și zicea așa, foarte teatral: «Dumnezeule, ce-am făcut?».
Altădată a fost interpelat, tot de un bătrân, care i-a spus: „Te-am prins, pungașule!”. „Stăteam pe telefon lângă un gard, că voiam să termin ceva de scris cuiva. Îmi era greu să scriu din drum cuvinte de mai mult de patru silabe. Și când mă uit mai atent, văd că dincolo de gard sunt niște capre care rod niște mărăcini prin gard. Omul îmi spune: «Tu ești cel care fotografia caprele vecinului!». Eu mi-am pus căștile, adică «lasă-mă în pace». Am plecat, dar auzeam zgomote în urma mea. Și era în spatele meu, 500 de metri m-a urmărit, strigând: «Ne vedem la tribunal!»”.
Lui Flo îi place să interacționeze din mers cu toate lumile astea. Acum o vreme obișnuia să alerge câte 15 kilometri pe zi, acum gâfâie după doar 10 kilometri, dar tot e ceva. Într-o vineri a pornit spre vest și a mers vreo șase ore. Se vedeau văi și dealuri, a dat de tractoare părăsite, vite, pe după-amiază s-a culcat sub un salcâm. A băut vreo două beri, a fost bine. Altădată a mers vreo 25 de kilometri spre sud cu un amic, au mâncat un cârnat la restaurant și s-au întors. A fost bine și-atunci.
***
Cel mai vizibil contrast ce supraviețuiește în Florești e între cartierele noi și cel de romi. Ajungem acolo după ce înaintăm pe malul Someșului, printre buruieni. Ieșim direct într-o curte, spre nedumerirea unor copii care se joacă pe-acolo și a unor câini, care încep să ne latre. Casele n-arată rău, unele sunt noi. Ce-i diferit însă față de restul Floreștiului e că aici lumea se-adună pe stradă și discută, iar copiii se joacă în voie. Adulții au cerut primăriei să monteze niște limitatoare de viteză pentru că se circulă cu viteză. Cum primăria n-a făcut nimic, au improvizat ei unele din ciment.
„Nu ne bagă nimeni în seamă”, spune un bărbat. Oamenii spun că nu primesc aprobări pentru a se conecta la rețeaua de gaz, deși au toate actele în regulă, și că ar avea nevoie de un pod peste Someș. „Nici mai înainte nu au fost toate la locul lor. Dar acum e dezastru”. În schimb, sunt tratați adesea ca potențiali infractori. S-a văzut asta în primele luni de pandemie, când autoritățile au înființat aici un punct permanent de poliție și armată, pentru a se asigura că locuitorii respectă restricțiile.
Floreștiul s-a schimbat mult de când au apărut cartierele noi, spune un localnic. „Noi făceam concursuri cu cai pe-aici, pe stradă. Acum nu mai sunt cai, suntem și noi cu mașinile. Îți dă amendă și dacă ieși cu căruța până pe drumul principal, dacă te-a prins poliția locală. Și un cal dacă-l lași undeva ești obligat să-l legi de picioare.”
Facem stânga pe strada Mihail Kogălniceanu, apoi dreapta pe Nicolae Bălcescu, un amestec de blocuri vechi cu un pic de verdeață în jur, care se transformă apoi într-o zonă de case mărunte. Una are geamuri umflate, ca niște pernuțe de șampon, și e păzită de pe acoperiș de un îngeraș alb. Ieșim în strada Balastierei, numită astfel după balastiera din capăt, dominată de siluetele colorate a două blocuri noi, despărțite de o parcare împrejmuită. Aici erau singurele apartamente din Florești care costau mai puțin de 1.000 de euro metrul pătrat, dar pare că s-au dat și astea. În dreapta e iarăși Someșul, pe care-l traversăm pe un podeț îngust, care se zdruncină din toate încheieturile când calci pe el.
„E foarte ciudat, pentru că aici este foarte multă dezvoltare modernă, haotică, peste câteva blocuri construite în perioada comunistă, iarăși haotic, peste un sat cu cai, colonizat de unguri, colonizat de români. Nu are foarte mult sens”, zice Flo.
Ne întoarcem spre oraș, ca să vedem centrul compus dintr-un sens giratoriu în mijlocul căruia e înfipt un tricolor imens. „Ne batem cu Turda la chestia asta”, pentru că au și ei un ditamai steagul. De jur împrejur sunt Lidl, Mega Image, clinici, bănci, primărie, școală, adică tot ce-are nevoie floreșteanul. E și o covrigărie cu covrigi foarte lungi, la care ne oprim. „E altfel decât covrigul din București, care-i lăcuit și e foarte cărnos când muști din el. Ăsta e foarte crunchy. E o a doua școală a covrigului.”
Traversăm înspre primărie, a cărei curte e dominată de niște panouri cu imagini aeriene și suprasaturate ale comunei. „Iubești, trăiești și crești în Florești” e sloganul locului, potrivit pentru o populație tânără și educată, pusă pe făcut copii.
Flo spune că s-a obișnuit cu multe chestii în Florești și nu-i atât de rău, până la urmă: are patru Mega Image-uri; are chiar și entertainment, adică o crâșmă la care merge din când în când; Clujul nu e așa departe și sunt destule autobuze. Curentul este însă o sursă constantă de dureri, pentru că rețeaua n-a ținut pasul cu explozia demografică. Cade de două ori pe lună, orice-ai face. Atunci când se întâmplă, folosește o baterie de mare capacitate, care-l ajută să continue munca la calculator cu ajutorul hotspotului.
„E un echilibru foarte precar, în care dacă niște oameni decid să-și facă cafea la fierbător în loc de cafea la aragaz de dimineață, s-ar putea să cadă curentul un pic”. Iar lumea s-a obișnuit cu asta. „Eram la Lidl-ul din centru și s-a tăiat curentul: jup, tot! Și oamenii cumpărau super-liniștiți lucruri, puneau apatic în coș, scoteau lanterna de la telefon să examineze ce-și iau: «brânza asta e bună?» Mi s-a părut ireal. Nu s-a auzit niciun «ăăă», cum se întâmplă de obicei când se întâmplă ceva rău.”
De la primărie traversăm spre cimitirul comunei, de capetele căruia sunt lipite acum blocuri. „Alea în construcție din față sunt efectiv pe exproprieri de morminte făcute. E singurul cimitir, din câte știu. Sunt mulți tineri aici, dar când s-or pune pe murit, va fi o problemă.” În apropiere e centrul de incluziune socială, pe care scrie „Antreprenoriatul e șansa ta”. „Nu ai acces la încălzire și educație? Trebuie să-ți deschizi o afacere. Cine știa că poate fi atât de ușor?”.
Dintr-un colț al cimitirului începe strada Florilor. În spatele acestui nume banal se ascunde însă mult mai mult decât o stradă: vreo șase alei paralele și drumul în care se varsă sunt toate pe strada Florilor. E un cartier în toată regula sub un singur nume, menit să fie coșmarul oricărui livrator.
Peisajul e ceva mai așezat decât ce-am văzut până acum. „Aici pare un oraș mic de 20.000-30.000 de locuitori care nu-i de căcat. Îmi amintește de Băicoi, de unde sunt. Oraș mic, cu dealuri”. Miroase a ceapă prăjită de dimineață. Cineva și-a pus o cafetieră pe balcon, altcineva — un balansoar din acela în formă de jumătate de ou. În mijlocul parcării sunt vreo doi copaci, iar în capăt e un magazin cu alimente fără gluten și cafea bio. Se aude timid o bormașină, se animă orășelul.
„Pot să vă duc într-un loc mișto, deși nu e foarte locuibil”. E o fabrică de ceramică părăsită de peste drum, în care a filmat un promo pentru volumul „Dezintegrare”. Ca să ajungem acolo trebuie să traversăm neregulamentar. Prezența noastră prin această lume năpădită de buruieni și cu miros de mortăciuni stârnește mirarea domnului Vasile (67 de ani), care-și plimbă cățelușa pe-aici. „Ce pozați, dom'le? Astea-s de pozat aici?”. Pozăm comuna în devenire, îi explicăm. „Păi dacă nu se ocupă nimeni, ce vreți?”.
În 2014 a venit în Florești din Valea Jiului, ca să stea cu băiatul său. „Locuiește aici de tânăr și eu nu mai am alți copii. N-am frați, n-am surori, n-am mamă, n-am tată. Eu numai cu muierea și cu băiatul meu, atât.” E nemulțumit de noul primar, care nu vrea să continue proiectele celui dinainte. „La vârsta mea mi se rupe, dar tineretul ăsta ar trebui să se ducă peste el: «Ce facem cu strada asta? Ne rupem gâtul pe-acolo? N-avem un trotuar cum trebuie!».”
Ne despărțim de domnul Vasile după ce ne explică cum pot opri americanii războiul din Ucraina, dar nu au interesul s-o facă. Intrăm cu băgare de seamă în fabrică, alunecăm totuși pe nămol și călcăm pe cioburi, iar scrâșnitul se aude cu ecou. Sunt niște hale imense, pline cu WC-uri și chiuvete, alături de formele în care au fost turnate și cuptoarele în care au fost arse. E și un culoar către o vilă părăsită. Totul pare destul de recent, e clar că cineva a pierdut mulți bani aici.
Flo știe locul de vreo trei ani și urmărește schimbările acestei lumi. De exemplu, observă cum un bocanc în care crește iarba s-a crăpat pe dinăuntru de-a lungul ultimelor trei luni. Printre vase crește un covor de mușchi. „Asta se va întâmpla după apocalipsa nucleară.” Visul lui Flo e să facă o petrecere ilegală de rave techno aici.
Cel mai probabil, blocurile vor înghiți și bucata asta de fostă zonă industrială, păzită pe alocuri acum de câini legați și lăsați direct în soare, pe ciment; urlă a pustiu și stau în rahat cu săptămânile.
Ceva mai încolo e și noul apartament al lui Flo. Acum vreun an a început să caute, ca să nu fie chiriaș la propria prietenă. Nu-i păsa prea mult unde anume, ci să fie în Florești — pentru că de Cluj nu se putea atinge —, să fie un loc decent și să se încadreze într-un buget rezonabil. Cât a fost pandemia au scăzut un picuț prețurile și a considerat că e momentul potrivit. A avut de-a face, desigur, cu agenții imobiliare care — deși știau exact ce caută — îi trimiteau poze cu garaje și-l sfătuiau să vină cu o tencuială. „Le ziceam: «Man, vreau să stau într-un loc deja deținut de cineva». «Ai spus cumva că vrei o rulotă? Sigur!»”.
A găsit până la urmă cu 58.000 de euro un apartament de trei camere de vreo 70 de metri pătrați într-o zonă construită. Era destul de mare, destul de ieftin și aproape de magazine. A făcut un mic împrumut și l-a luat fără rate. A băgat în locul ăsta zece ani de economii. Prețurile au crescut, desigur: spune că acum vreo patru ani ar fi putut să-și ia un apartament similar cu vreo două treimi din bani, doar că nu s-a mișcat la timp. „Degeaba am economisit încă 2-3 ani, pentru că prețul a crescut până la nivelul economiilor mele.”
Acum trebuie renovat, iar de asta se va ocupa socrul de la Botoșani. Nu crede totuși că va termina anul ăsta: „E un proces foarte lung. Prietena mea vrea să-l facă să arate altfel, să-și impună fantezia de Sims City. Eu eram fericit cu el. Adică mă doare-n pulă că era canapeaua de plastic mov: I was chilling, I had my man cave. Dar acum începe totul. Bine, mă simt norocos că am ce renova.”
Când se vor muta, vor da celălalt apartament în chirie, pentru că e mai bine plasat, adică mai aproape de Cluj. „Căutăm prieteni care vor să se mute din Cluj ca să nu scalpăm oameni. Dar mai e vreun an până se va întâmpla asta.” Urmează să-și facă, în sfârșit, și buletin de Florești.
Flo are prieteni care s-au mutat și mai devreme și au cumpărat duplexuri cu 20.000-30.000 de euro. „Acum le vând cu 100.000. E răbdarea de a sta în disconfort pentru o recompensă în viitor. You have to believe”.
Așteptăm un autobuz care să ne ducă înapoi, pentru că Flo deja întârzie la meeting, iar înainte de asta vrea să treacă pe la EasyBox-ul din cartier ca să ia nisipul pentru motanul său, Dumitru. Următorul autobuz vine în 12 minute. „Dimineața vin mai des. Sau poate m-am obișnuit eu cu ideea că 10 minute nu înseamnă mult. Marea dramă e că vin înșirate, unul după altul. Dacă ai ratat unul, le-ai ratat pe toate”. Suntem în capătul Floreștiului, dar se construiește în continuare.
Se mută încă IT-iști în Florești, pentru că e încă ieftin aici, față de Cluj. Industria IT nu înseamnă zeci de mii de oameni plătiți de la 3.000 de euro în sus, cum crede multă lume, spune Flo. IT-iștii sunt mai mult sau mai puțin specializați și pot avea și salarii ceva mai mici, de 1.500 de euro, de exemplu. Nu-și permite toată lumea să stea în oraș, la prețurile de-acum.
Mulți vor să se ferească de rate, dar e greu să economisească suficient încât să-și găsească ceva în oraș. Pentru un preț mediu de 120.000 de euro, ar trebui să pună deoparte 2.000 de euro pe lună, „ceea ce e vulgar de mult”, timp de cinci ani. Asta înseamnă ca un cuplu care câștigă peste 2.000 de euro fiecare să reușească să trăiască cu 1.000.
Dincolo de asta, e greu să-ți permiți ceva potrivit cu nivelul de trai cu care te-ai învățat. „Poate fi și 2.500 metrul pătrat în Cluj. Și nu vrei să stai în 40 de metri pătrați, dacă tu te-ai învățat să-ți plătești chiria aia de 600 de euro, care e mare, dar pentru 100 de metri pătrați.”
Explozia imobiliară a Floreștiului a apărut pe de-o parte din groaza față de scumpirile din Cluj și din acumulările celor care au găsit comuna „la timp”. Dacă te mutai acum 10 ani, când erau 20.000 de euro mai toate, chiar și cu un salariu mediu îți vei fi plătit ratele. Amicul lui Flo care a mâncat sandvișuri pentru primul apartament nu s-a oprit după ce i-a ieșit achiziția: a ajuns la al doilea, al treilea apartament. „De asta aglomerația de-aici.”
Locuirea e o ecuație complicată. Primul gând, atunci când te muți într-un loc ca Floreștiul, e că pe măsură ce vine mai multă lume o să se întâmple tot mai multe chestii bune, că vor apărea drumurile, se vor construi școli, spitale și grădinițe și se vor deschide localuri mișto. Site-ul primăriei, de exemplu, branduiește comuna ca fiind „smart village” în condițiile în care pică adesea curentul și vorbește despre facilități care nu există: tren metropolitan, metrou și spital regional de urgență. Dar astea nu-s decât promisiuni, iar tu nu cumperi decât niște pereți între care visezi la o viață mai bună. Floreștiul mai trage încă speranță.
***
În autobuzul care duce spre Cluj e o lume destul de amestecată la ora prânzului, oameni de toate vârstele și categoriile sociale. Dimineața și seara, media de vârstă scade, spune Flo. Sunt mulți copii peste tot, ca nicăieri pe unde-am fost în ultima vreme. La un moment dat apare silueta celui mai înalt bloc din România, aflat la ieșirea din Cluj spre Florești și care e încă în construcție. Are 90 de metri înălțime, 25 de etaje și e singurul lucru vizibil în comună care-ți amintește constant că există Cluj. Flo e de părere că ar fi potrivit ca deasupra lui să fie arborat un drapel pe care să fie desenată niște varză și Boc zâmbind peste o sută de servere.
