În fiecare săptămână, pe treptele fostei Biblioteci Naţionale din Bucureşti, se înşiră un bazar cu kitschioșenii, promovat sub numele impropriu „Târg de colecţii şi antichităţi”. Dintre toate exponatele nefericite adunate laolaltă, tablourile mi s-au părut mereu cele mai jenante: asfinţituri în culori aprinse, portrete de domnitori încruntaţi, chipuri de necunoscute pe ale căror obraji se scurg lacrimi în care se oglindeşte lumea. Cunoaşteţi genul. Am găsit mereu fascinantă seninătatea cu care un anume gen de oameni își expun sub-producțiile în public. Și nu știu cum ar fi mai bine sa te porți cu ei - sa le dai două palme ca să-i trezești la realitate și să-i ferești de viitoarele dezamăgiri, ori să-i încurajezi să-și vadă de visul lor, dacă asta îi face fericiți?
Lucrurile devin şi mai complicate atunci când oamenii chinuiţi de talent au la dispoziţie sume importante de bani, aşa cum a fost cazul lui Florence Foster Jenkins, o figură notabilă din înalta societate americană de la începutul secolului XX. Copil-minune cu talent pentru cântatul la pian, Florence Foster şi-a petrecut adolescenţa dând recitaluri de-a lungul şi de-a latul Pennsylvaniei. Ani mai târziu, averea considerabilă moştenită de la tatăl sau i-a permis să înflorească pe deplin, să ia lecţii de canto şi să îşi revitalizeze cariera muzicală alături de consortul neoficial, St. Clair Bayfield, un actor englez de mâna a doua cu care a trăit o relaţie bizară de coabitare, un soi de mariaj neconsumat.
Filmul lui Stephen Frears o surprinde prin 1944, în plin elan artistic: fondatoare a Clubului Verdi, o asociaţie pentru doamnele pasionate de muzică, Florence (Meryl Streep) organizează strângeri de fonduri, sponsorizează muzicieni scăpătaţi ori tinere talente, şi e nelipsită din tablourile vivante puse în scenă cu ocazia diverselor evenimente caritabile. Convinsă de propriul talent muzical, insistă să dea mici concerte pentru cunoscuţi, chiar dacă nu nimereşte nicio notă, iar vocea ei e un triumf al falsetto-ului care te zgârie pe timpan. Şi asta pentru că toţi adoratorii-exploatatori din jur aleg să-i întreţină iluzia şi să-şi protejeze micile aranjamente financiare. De la partenerul de viaţă la profesorul de canto, de la Arturo Toscanini la Cosmo McCoon, tânărul pianist angajat să o acompanieze, nimeni nu vrea să zburătăcească gâsca cu ouăle de aur.
Frears reuşeşte să menţină un echilibru admirabil între momentele de umor şi cele de melancolie, între grimasele de comedie mută ale lui Cosmo (Simon Helberg) atunci când aude trilurile cacofonice ale angajatoarei sale şi momentele de tandreţe autentică în care Bayfield (Hugh Grant) îi recită sonete de Shakespeare soției și protejatei sale, înainte să o sărute de noapte-bună şi să plece în braţele altei femei. Dincolo de bovarismul dus la extrem, de perucile şi costumele ridicole, împodobite cu blănuri şi pene, Florence ascunde o fragilitate înduioşătoare: povestea ei vorbeşte despre vulnerabilitate si un anume gen de candoare. Credinţa ei neabătută în propriile forţe e contagioasă până la punctul în care cronicile dezastruoase pe care le primeşte ne dor şi pe noi, chiar dacă ştim că sunt perfect justificate. Meryl Streep, care de ceva vreme și-a găsit vocația pentru comedie, se bucură de ea din plin într-un rol perfect nuanțat și se achită cu brio de o sarcină ingrată - aceea de a nu ceda tentaţiei de a face din Florence un personaj ridicol şi monocord, ori de a-i face cu ochiul spectatorului, invitându-l să râdă împreună de femeia asta închipuită. În fond, avem de-a face cu o visătoare excentrică și generoasă, care îşi urmează vocea interioară până în pânzele albe, iubește muzica, iubește viața, are curajul să facă exact ce-i place și o face din toată inima - poate de asta colecția ei de înregistrări, The Glory (????) of the Human Voice, şi-a făcut loc în colecţia de viniluri preferate ale lui David Bowie.
Florence Foster Jenkins și vocea ei îngrozitoare vor ajunge în cinematografele românești din noiembrie. Let them entertain you!
