Am fost în vizită la atelierul artistei Flavia Lugigan, una dintre vocile proaspete din pictura contemporană românească. Am vorbit despre cum lupți cu frica de eșec, cum faci pictură figurativă fără să cazi în descriptiv și cum prepari ouă poșate.
Flavia Lugigan pictează într-o camera micuță din Cluj-Napoca. Aceeași cameră în care a copilărit. Unul dintre pereți e tapetat cu lucrările ei, multe picturi cu femei singure, melancolice, care nu te privesc niciodată în față. Au ceva din aerul lui Edward Hopper, pictorul american al singurătății.
După ce am urmărit-o pe Flavia pe Instagram câteva luni, am întrebat-o dacă pot să îi fac o vizită la atelier, în Cluj. Mi-a răspuns că lucrează de acasă și că spațiul e oarecum restrâns, dar dacă asta nu e o problemă pentru mine, pot să vin.
Flavia e doctorandă la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca. A participat până acum la expoziții de grup organizate la Muzeul de Artă, la Bastionul Croitorilor sau la localul Caro în Cluj. Picturile ei au o maturitate vizuală și emoțională pe care nu am găsit-o la mulți artiști, așa că am fost uimită să aflu că are doar 25 de ani.
S-a ferit multă vreme de culoare și a lucrat cu tonuri de gri. În ultimele luni, a căpătat mai mult curaj cromatic, iar lucrările ei au început să includă tot felul de detalii - un scaun oranj, pantaloni scurți de-un albastru electric sau un model de tapet oranj cu albastru.
Fac cunoștință cu Flavia în fața blocului ei, în cartierul Gruia, deasupra dealului care adăpostește fortificația Cetățuia. Artista are părul creț și ochi negri conturați cu creion.
Pentru întâlnirea noastră a adus farfurioare cu prăjituri și cu bomboane de ciocolată, două cești cu cafea și o cană cu lapte. Mă simt ca și cum aș fi venit în vizită la niște rude foarte primitoare.
Pe patul acoperit de o cuvertură mov e o pernă mică, sprijinită de perete. Acela e cel mai bun punct de observație pentru picturile la care Flavia lucrează acum. De acolo poate să aibă o vedere de ansamblu și să vadă, de exemplu, dacă liniile sunt drepte, dacă perspectiva e corectă. În cameră mai sunt un șevalet mic lângă fereastră, o lampă de studio, un fotoliu. Miroase vag a terebentină, o substanță care diluează pigmentul de culoare.
Locuiește la parter și la un moment, în timpul interviului, un băiețel aleargă prin fața ferestrei. Uneori mai oprește și câte-o dubă în fața geamului și îi ia din lumină, spune Flavia râzând.
Sală de balet, atelier de pictură, coafor
Prima dată a avut un atelier al ei în vara lui 2017. Flavia se pregătea de admiterea la doctorat. Spațiul, deținut de o vecină, era la cinci minute de casă și găzduise înainte o sală de balet. Dar afacerea s-a închis, iar locul a rămas gol pentru o perioadă, așa că Flavia l-a închiriat.
„Era imens. Poate chiar un pic prea mare pentru mine. M-am grăbit să fac lucrări ca să le pun pe pereți, că ai tendința să crezi că nu ai lucrat nimic când e așa mare”, povestește artista.
Până atunci lucrase în atelierul Universității de Artă și Design, secția de Pictură, care e chiar în mijlocul Parcului Central din Cluj, sau acasă. Instalată în noul atelier, a observat că, odată cu intimitatea unui spațiu doar al tău, vine și libertatea să experimentezi, să stropești. Și-a luat inima în dinți și a început să exploreze pictura figurativă, față de care avea unele reticențe. „Consideram că e o zonă în care poate că am probleme de construcție când vine vorba de rigurozitatea asta anatomică”, spune Flavia. Proiectele ei dinainte erau într-o zonă mai abstractă. Dar a descoperit că nu o deranjează să încerce chestii care poate vor fi eșecuri. Și-a asumat că asta e parte din procesul ei creativ.
Flavia crede că trebuie să te maturizezi prematur când vine vorba de artă. Pentru că te lupți cu foarte multe frici și, dacă nu reușești să tragi unele concluzii, rămâi blocat. Spune despre ea că mulți ani nu a avut o disciplină de muncă și că nu a lucrat cât trebuie. Disciplina aceea pe care o au pianiștii sau sportivii, care repetă zi de zi, indiferent de inspirație sau chef.
„Nu neapărat că am lucrat altceva, timpul pe care l-am investit era poate același, dar procesul de lucru era foarte haotic. Mă demoralizam, abandonam sau nu aveam putere de concentrare și atenție. Mi se părea că îmi pierdeam foarte ușor răbdarea.”
A simțit că lucrurile se adună într-o serie de dezamăgiri, pentru că în momentul în care abandonezi te întorci la aceeași problemă pe care o aveai inițial. Treptat a ajuns să vadă dezamăgirile astea ca parte din proces. A înțeles că e important, în primul rând, să faci progrese cu tine ca om, iar asta o să ducă la progrese și în domeniul în care ești. Când încerci să fii un om mai echilibrat, mai răbdător, mai constant, se vede și în munca ta.
Nu e ca și cum a găsit soluția magică pentru frica de eșec, spune Flavia. Frica se tot întoarce, dar acum o acceptă și știe că e parte din joc. Așa devii mai bun. Te întorci a doua zi la lucrare, deși îți vine să dai totul dracului.
Munca de una singură a confruntat-o și cu problema feedbackului. În atelierul de la facultate, ești înconjurat de alți artiști în permanență, așa că primești feedback inevitabil. Dar când muncești zi de zi singur, de la 9 dimineața la 7-8 seara, îți dai seama că munca asta de atelier e mai degrabă o muncă solitară. Și încetezi să te mai compari. „Până la urmă progresul pe care îl faci e al tău și nu ține cont de progresul altora și de nivelul la care-s ei.” În plus, atunci când lucrezi în atelierul tău, poți să te bucuri în mod autentic când chiar îți iese ceva.
Doar că la finalul verii, proprietara atelierului a decis să îl renoveze, iar acolo va funcționa un coafor. De atunci, Flavia lucrează acasă și în atelierul facultății.
Deconstrucția realității
Multe dintre lucrările din camera ei înfățișează femei într-o cafenea sau un bufet, care par prinse într-o așteptare fără obiect. Aici văd asemănarea cu Hopper. Starea aceea în care nu știi dacă un om tocmai a ajuns într-un loc sau e pe cale să plece.
Flavia nu vorbește foarte mult despre emoții. Își verbalizează mai mult căutările tehnice sau teoretice. „Am vrut să am un fundament stabil pe care să stau când vine vorba de subiecte. Să am o platformă stabilă pe care să mă dezvolt. Și nu aș fi considerat că o platformă stabilă ar fi fost emoția.”
Nu vrea să își asume un anumit tip de discurs vizual pentru că simte că și-ar tăia craca de sub picioare. Ține la o libertate care îi permite să experimenteze în orice direcție. Vede figurativul mai mult ca un început, nu un final de drum.
Este important ca pictura figurativă să nu devină descriptivă, pentru că asta ar limita lucrarea, spune Flavia. De multe ori folosește fotografii făcute de ea sau imagini găsite pe internet ca surse, însă sunt doar niște pretexte vizuale. Sau reinterpretează subiecte consacrate ca „Muza Adormită” a lui Brâncuși, „Originea Lumii” a lui Courbet (care deși a fost pictat în secolul 19, încă provoacă scandaluri) sau motive investite simbolic din filme și seriale ( inclusiv imagini din Mad Men).
Miile de imagini pe care le vedem zi de zi pe Internet oferă iluzia descrierii realității. Dar imaginea este doar o reprezentare. Și atunci pictura poate deconstrui această iluzie, explică Flavia. Pictura abstractă, mai ales, a reușit această deconstrucție.
„Probabil că de aia am abordat personaje întoarse cu spatele sau personaje cu fața acoperită. E tentant pentru că nu îți oferă o informație clar definită, îți oferă spațiu de imaginație.”
Ouă poșate
Flavia se trezește în fiecare zi la 7 jumătate, iar pe la 9-10 se apucă de lucru. De obicei e singură la micul-dejun, care e masa ei preferată. Își face cafea, ceai și mai nou, ouă poșate. „Când nu ies îmi cam strică ziua”, zice Flavia râzând.
Apoi se apucă de lucru.
Știe cu precizie momentele când intră lumina în camera ei de lucru. La 9, la 14 și la 16. Și într-adevăr, pe măsură ce vorbim, lumina intră în cameră și transformă spațiul și lucrările. Cade mai întâi pe un tablou mic, care e un fel de reinterpretare a lui Courbet, apoi pe cele două picturi de lângă fereastră înfățișând interioare de cameră, după care ajunge pe tabloul cel mai mare, de 90 pe 70 de cm, reprezentând o femeie așezată la o masă, față în față cu un bărbat la care îi vezi doar mâinile, fiind ascuns de un paravan.
La atelierul de la facultate Flavia merge mereu pe jos, pentru că e la 20-25 de minute de casă. Plus că e un mod de a-ți curăța mintea înainte de a te apuca de lucru, spune ea. Dar ca să ajungă la atelier, trebuie să treacă prin parc. „Mai ales vara, e așa o nostalgie că îți vine numai să stai pe bancă și să nu mai faci nimic.”
De obicei stă cu căștile în urechi în timp ce lucrează. „Când pictez, nu discut. Ascult muzică de la 12 până la 8 seara. Când ies mă dor urechile. Ascult multe porcării. Pop, cheap music. (...) Îmi place și muzica clasică, da când e așa multă lume în jur am nevoie de ceva mai puternic.”
Flavia spune clar că nu vreau să facă altceva ca să își câstige existența.
„Familia nu realizează că mergi la liceul de arte plastice și că o să faci chestia asta toată viața. Nu se gândesc că o să ai 37 de ani și o să stai să pictezi. Dar este un punct în care își dau seama că tu ai luat în serios chestia asta.”
A încercat la un moment dat sa lucreze în graphic design, dar timpul pe care îl investea acolo părea un sacrificiu. Încă o zi în care nu am lucrat. Și tocmai disciplina asta de a picta zilnic a devenit cea mai importantă pentru ea.
„M-a ajutat să trec peste prostiile alea de demoralizari. Să fac orice, oricât de puțin zilnic. Nici nu îți dai seama că lucrurile se adună. Și au fost perioade în care mă feream să lucrez pentru că am avut o zi proastă. Dar până la urmă și capacitatea ta de lucru de concentrare fluctuează ca alte lucruri din viața ta naturală. A fost o zi mai bună și o zi mai proastă. Poate că ăsta e un pas să te înțelegi pe tine.”
Cred că ăsta e secretul, adăugă Flavia. Chiar dacă uneori lucrurile merg mai nasol, cât timp rămâi curios față de întregul proces, ești pe un drum ok.
