Una dintre cele mai plăcute provocări pe care mi le oferă Festivalul Internațional de Teatru din Sibiu (FITS) e aia de-a observa și descâlci tot felul de coduri și semne teatrale. Nu e o mare cercetare, e mai mult un joc, un exercițiu simplu prin care urmăresc ce se spune (sau nu se spune) și cum se vorbește (sau se tace) într-un spectacol, fie că e performance, dans sau teatru de stradă. Un festival ca FITS, cu un program atât de variat, e numai bun pentru așa ceva: aici se văd cel mai bine contrastele și felul în care teatrul alege să se (re)poziționeze în raport cu lumea și propriile sale mijloace de expresie. Și mijloacele astea pot fi nenumărate: de la gesturile simple din teatrul japonez Nō și măștile spectacolelor de stradă, până la film, muzică și storytelling, care se îmbină în spectacolul Cinema Live.
În primul rând, e fascinant să vezi Sibiul fremătând în perioada festivalului și să urmărești publicul spectacolelor de stradă. Se dislocă rutina și dinamica obișnuite ale străzii: am văzut oameni care ieșeau din supermarket, cu pungile în mâini, și se opreau s-arunce o privire. În situații din astea, se suspendă toate criteriile alea vagi după care definim ce e și ce nu e teatrul. E o experiență participativă și implică un contact direct și imprevizbil. Aici nu te duci tu la teatru, vine teatrul peste tine.
Într-un spectacol ca Pulcinella în paradă, de exemplu, vezi cum trupa de artiști italieni trage strada după ei și adună oameni pe parcurs într-un ceremonial cu rădăcini în Commedia dell’Arte. Dar spre deosebire de acest tip de teatru, care respectă formatul comediei italiene de secol 16, Graba noastră cea de toate zilele - un spectacol deștept și amuzant al teatrului KTO din Cracovia - propune o cu totul altă experiență. Se joacă tot pe stradă și se poartă tot măști, doar că miza e actuală: o poveste despre muncă, rutină și epuizare în secolul 21, spusă prin mijloace foarte simple. Nu se fac jonglerii și nu scoate nimeni flăcări pe nas, sunt doar niște oameni îmbrăcați office ce reproduc cu mult umor parcursul anost al unei zile de muncă la birou, care se sfârșește c-o beție în club. Simplitatea atrage publicul în cazul ăsta, spectacolul îți sare în ochi tocmai pentru că nu e strident și zgomotos. Am văzut aseară cum, în câteva minute, s-au adunat sute de oameni (de toate vârstele) în jurul actorilor. Abia în momente din astea înțeleg cât de cât cam care e treaba cu funcția ritualică a teatrului.
Tot despre ritual e vorba și în teatrul Nō, doar că aici codurile sunt fixe și parcursul e clar. Am asistat la un dialog între George Banu și actorul japonez Akihiro Yamamoto, o conferință care-a devenit un spectacol în sine. Yamamoto, îmbrăcat într-un costum tradițional japonez, a vorbit și despre rolul evantaiului în teatrul Nō și ne-a arătat câteva mișcări concrete, unele dintre ele fixate timp de secole. Sunt unele gesturi pe care ai voie să le faci și altele pe care n-ai voie să le faci pe scenă. „Brațul și încheietura trebuie să rămână nemișcate când miști evantaiul”, spunea artistul japonez. „O mișcare greșită e ca o sinucidere pentru un actor”. Fiecare rotire a evantaiului are o semnificație clară: sufletul care pleacă spre cer, evantaiul ca scut în război sau evantaiul ca sabie. „Spre deosebire de filmele cu samurai, în care ai multe efecte sonore și vizuale, în teatrul Nō e suficient un evantai și o simplă zvâcnire a piciorului ca să arăt că am omorât pe cineva.” E un tip de teatru care nu-ți vorbește în mod explicit, ci-ți cere ție, ca spectator, nu doar să vezi, ci să-ți și imaginezi.
O altă formă de spectacol care-ți poate da peste cap criteriile formaliste de judecare e Cinema Live. Sam Green, unul dintre realizatori, e regizor de film și-a fost nominalizat la Oscar pentru documentarul The Weather Underground. Cinema Live e un amestec de muzică live, performance, film documentar și storytelling. Felul în care sunt ambalate poveștile m-a uns pe suflet, sunt confesiuni și istorii de familie, unele emoționante și melancolice, altele crude și foarte amuzante.
Un moment care m-a rupt a fost ăla în care Green povestește cum s-a dus la Arhivele „Louis Armstrong” și-a dat peste zeci de benzi de magnetofon, un fel de jurnal audio al muzicianului. Se pare că Armstrong își documenta viața, își înregistra soția și prietenii la petreceri și căra tot timpul după el un magnetofon. Green a dat play unei înregistrări din anii '50 - o discuție între Armstrong și soția lui. E târziu în noapte, după o petrecere, și sunt amândoi beți. El îi spune că are chef de sex. Ea îi zice că vrea să doarmă și se culcă. Armstrong rămâne treaz, bâjbâind prin cameră. Green spune că atunci când a ascultat prima oară banda, a vrut s-o oprească după ce s-a încheiat schimbul de replici. Doar că, „din nu știu ce motiv, am lăsat-o să meargă mai departe”. În continuare se aud foșnete și clinchetul unor pahare. „Louis își mai pune un whiskey”.
Regizorul ne-a rugat apoi să luăm parte la un mic experiment: „Haideți să închidem ochii pentru câteva minute și să ne imaginăm că suntem acolo, acum jumate de secol, alături de Armstrong.” Am închis ochii și s-a făcut liniște în sală; banda mergea mai departe, dar aproape că nu se mai auzea nimic. Pentru câteva clipe, mi l-am imaginat pe Armstrong stând pe un scaun, într-o cameră întunecată, cu paharul de whiskey în mână. Și nimic altceva. Fără să exagerez, au fost câteva minute magice și se pare că nu doar pentru mine, dacă ar fi să mai iau după reacțiile pe care le-am văzut după spectacol. Green a reușit să creeze, printr-un procedeu foarte simplu, un moment artistic intens bazat doar pe tăcere.
Spre sfârșit, a vorbit despre o depresie prin care trecuse acum câțiva ani, când pierduse pe cineva din familie. Unul din lucrurile pe care le făcea atunci ca să scape de letargie era să filmeze ceața - sau „s-o vâneze”, cum spune el - împreună cu un prieten. A proiectat și un filmuleț, un colaj de secvențe cu franjuri de ceață care se întindeau molatic peste podurile și străzile din San Francisco. Termenul pe care îl folosește regizorul american pentru a descrie ceața este wabi-sabi, un concept japonez care se referă la o viziune asupra lumii (și-a artei) și care implică o acceptare a frumuseții ca fiind una cu tristețea și imperfecțiunea. Dacă ar fi să descriu spectacolul în două cuvinte, exact astea ar fi: wabi-sabi.
Tot despre limbaj și tăcere e vorba și în spectacolele lui Pippo Delbono, Gianina Cărbunariu și Noa Wertheim, dar despre astea voi povesti zilele următoare.
Foto main: Dragoș Dumitru
