Ajung la Sibiu după prânz, pe o ploaie măruntă. O iau la picior prin orașul vechi până la Teatrul Gong, unde mă întâlnesc cu o prietenă, fotograf și ea, și intrăm împreună la un spectacol de coregrafie, Șah Mat. Ceva destul de rău. Dansatori mai mult acrobați decât expresivi și un scenariu-clișeu despre putere mult prea mură-n gură.
Aștept cuminte să se termine și plec spre Teatrul Național. O iau pe pietonala Nicolae Bălcescu, mă gândesc că e cel mai rapid așa. Greșit. Pe ploaia asta care nu se mai oprește dau de o trupă de artiști de stradă din Franța. Muzică, ceva foc, artificii, fumigene și un tip pe picioroange cu arcuri. Ah, și foarte multă lume în jurul lor. Nu mă-mpotrivesc curentului, rămân vreo 20 de minute până se termină spectacolul, după care fac fix 3 pași și dau de niște belgieni cu tricouri negre și geci de piele, care cântă ceva între rock și lăutărească. Nu pot să nu mă opresc, dar nu stau mult.
Ajung la teatru după trei sferturi de oră (în loc de 10 minute) și văd că Perjovschi și-a început deja desenele de pe zid. Ca în fiecare an, până la sfârșitul festivalului o să umple gardul de lângă teatru cu desene pe care le dă jos înainte de ediția viitoare.
Mă pornesc iarăși spre Teatrul Gong, de data asta pentru un spectacol de coregrafie care m-a făcut curios. După ce trec prin mijlocul altui spectacol de stradă, ceva carnaval brazilian, mă întâlnesc din întâmplare cu doi prieteni pe care îi iau după mine la ReDivision sau Cum împarți o lacrimă. Știam doar că sunt doi japonezi care au un spectacol de dans contemporan și aveam un feeling foarte bun în legătură cu ei. Oamenii ne-au speriat la început cu un limbaj al corpului greu de urmărit, pentru ca în următoarea jumătate de oră să se joace ca niște copii cu frazele lor de dans contemporan criptat. Am ieșit din sală după 40 de minute foarte bune, și până seara m-am întâlnit cu cei doi performeri de două ori pe stradă și am ținut să le zic că au fost foarte tari.
Seara am terminat-o cu Un artist al foamei, un spectacol al unuia dintre regizorii care mă interesează foarte tare, Eimuntas Nekrosius. Am rămas cu textul lui Kafka în minte și cu performanța unei actrițe pe care m-am bucurat s-o revăd. După spectacol m-am oprit jumătate de oră în curtea din spate a teatrului, unde se întâlnesc de obicei invitații din festival la vorbe și la mici.
În drum spre pat, mi-am dat seama că, deși toată ziua mi s-a părut că timpul a zburat, am fotografiat totuși 3 spectacole pe stradă și încă 3 în săli de teatru. Cam ăsta-i ritmul Sibiului în timpul festivalului.
