Ziua de ieri, 17 iunie, i-am dedicat-o lui Tim Robbins, actor de Oscar, dar și regizor. La Sibiu a venit în calitate de regizor al spectacolului Visul unei nopți de vară. Dacă tot a ajuns omul până aici, cei de la festival îi așază mâine și lui o stea pe Aleea Celebrităților din Parcul Cetății.
Partea cea mai mișto a fost însă o întâlnire de o oră și jumătate cu publicul din România, moderată de Cătălin Ștefănescu. Mi-ar fi greu să redau tot dialogul, dar o să las aici răspunsul lui la una dintre întrebările lui Cătălin Ștefănescu: ce importanță au avut Sex Pistols sau The Clash în dezvoltarea creației lui? Și Tim începe să povestească cum, odată ce s-a plictisit de disco și de exponenți ca The Bee Gees, după ce a înțeles că muzica este mult mai mult decât haina pe care o îmbracă interpretul, a început să asculte Talking Heads, Lou Reed sau Sex Pistols. Își amintește cum a zburat spre Berlin să vadă trupa Berliner Ensemble, dar după ce a aterizat nu a putut să treacă dintr-o parte în alta a orașului, pentru că avea cu el o casetă cu The Rolling Stones. Atunci a înțeles ce putere are rock&roll-ul.
Ca să ne facă și pe noi să înțelegem mai bine, ne-a trecut printr-o istorie pe înțelesul tuturor, și, în ordine invers cronologică, de la punk, la rock&roll și blues, a ajuns la muzica sclavilor din New Orleans. Acolo, lucrurile stăteau cam așa: zona fiind controlată de francezi, aceștia credeau cu tărie în faptul că sclavii au dreptul la o zi liberă pe săptămână, așa că negrii alegeau ce să facă duminica. Puteau să muncească altundeva pentru bani, sau puteau să se relaxeze, iar dacă alegeau a doua variantă, atunci mergeau în Congo square, unde dădeau drumul la cântări împreună cu indienii nativi. Din întâlnirea celor două ritmuri, se pare, s-a născut blues-ul. Iar mixul ăsta a fost posibil pentru că în New Orleans, spre deosebire de alte locuri, sclavilor nu le era interzis să interacționeze cu nativii. Albilor le era în general frică să lase cele două culturi să comunice, pentru că aveau multe lucruri în comun, inclusiv muzica.
Robbins a subliniat, la final, că pentru el ăsta este spiritul american: libertatea aceea, cât de îngrădită, din care se naște ceva atât de puternic. Acea libertate, și nu succesul în afaceri al băieților albi cu gulere albe. De asta îl crezi când spune că face filme doar când simte că povestea din spatele lor trebuie împărtășită cu publicul.
A fost o bucurie întâlnirea asta. Am așteptat să-i văd și spectacolul, dar recunosc că așteptările mi-erau mai mari după ce-l ascultasem. Pe la 9 seara am hotărât că n-are sens să-mi încarc ziua cu alte lucruri și am înnoptat mai devreme ca niciodată la festivalul ăsta.
