Îi urăm bun-venit scriitorului Iulian Bocai, care deschide astăzi o rubrică de non-ficțiune, în care își propune să aducă în prim-plan cărți cu idei demne de dezbătut, pe care le va comenta plecând de la întrebări și probleme.
E un adevăr universal recunoscut în cititul de filozofie că dacă un filozof e dificil, trebuie să fie și mare. Cu cât textele pe care le scrie sunt mai grele, cu atât are mai multe să ne ofere – chiar și atunci când ne lasă fără revelații, ne dă măcar mândria de a-l fi parcurs. Mulți dintre filozofii faimoși pentru dificultatea lor sau au scris mult, sau sunt plini de jargon, sau și-au petrecut viața în mici orășele universitare germane, rostindu-și frazele de plumb de la o catedră înaltă, în spatele căreia le-a fost mai ușor să ascundă că nu știu să scrie. Pentru modernitate, filozofia înseamnă mai cu seamă text dificil și interpretare de text – firește, există mereu un om și-o viață în spatele mesajului, dar ce e mai important din ce lasă în urmă e suma aceasta de propoziții dense, strânse între coperțile unei cărți, care așteaptă să fie descifrate de mintea cititorului.
Nu durează mult până când începi să înțelegi că lui Pierre Hadot îi displac toate aceste aspecte ale filozofiei moderne: și sechestrarea ei în text, și dimensiunea exclusiv teoretică a filozofiei de catedră, și – în ultimă instanță – ruperea filozofiei de viață și de istorie. În Ce este filosofia antică? ne întoarce în Antichitate ca să ne arate cum era pe vremea când un filozof putea să fie filozof și fără să fi scris vreodată ceva.
Filozofi care n-au scris niciodată nimic sunt mulți în Antichitate și din cei mai cunoscuți: Socrate, Diogene, Pyrrhon sau Epictet. De unii știm pentru că aveau un comportament atât de neobișnuit, adică își trăiau filozofia atât de autentic, încât s-au creat în jurul lor mituri populare sau literare (Diogene trecea drept un „Socrate dement”). De alții pentru că au avut discipoli care le-au rezumat filozofiile și s-au ancorat în ele, creând școli. Toți acești filozofi care n-au scris nimic aveau totuși filozofii. Hadot scrie că motivul pentru care n-au căutat să le exprime pentru posteritate este că înțelegeau prin filozofie un exercițiu practic pe care-l poți introduce în viața ta ca s-o îndrumi în direcția virtuții și mai puțin un mesaj sistematic.
Ce este filosofia antică?
Mesajul era secundar în această ierarhie. Nu putea lipsi, dar era mai degrabă o teorie interioară: Epictet folosește un termen frumos pentru ea, epilegein, adică discursul interior cu care însoțești ceea ce faci. Nu putea lipsi și pentru că trebuia să-l transmiți și altora, dar n-aveai nevoie să-l scrii, atâta vreme cât oamenii pe care voiai să-i educi în această atingere a virtuții îți erau concetățeni. Cartea insistă de altfel că multe dintre școlile filozofice antice erau comunități de oameni care se strângeau la un loc și luau masa, discutând despre dificultățile teoretice ale vieții bune și, prin meditație, dialog și exercițiu spiritual, încercând să trăiască în armonie cu definiția acestei vieți.
Filozofii de început aveau, deci, în comun nu doar faptul că subscriau la aceeași filozofie, ci că frângeau împreună aceeași pâine. Detaliul ăsta este important din mai multe motive, dar mai ales din acesta: că atunci când epicureicii și stoicii învățau ceva, ei nu învățau doar mesajul, ci învățau cum să-l integreze în viața trăită. Tocmai această integrare era elementul cel mai important al lucrurilor pe care le deprindeau în comun. (Hadot arată de fapt că mesaje diferite, chiar contradictorii, au dus la aceleași practici spirituale.) Din acest motiv scrie Aristotel în Etica nicomahică: „Începătorii în studiu debitează pe nerăsuflate raționamentele, fără să posede încă o cunoaștere propriu-zisă. Căci, pentru a poseda știința, ea trebuie să ajungă să facă parte din propria lor natură și asta cere timp.”
Secretul succesului filozofiei, în măsura în care putea fi atinsă ca stare ultimă de înțelepciune (al cărei simbol de neatins era Socrate), consta în această naturalizare a teoriei în viață, în a face viața trăită să fie filozofia. Rezultatul atunci este că, chiar și acolo unde ne-au rămas scrieri, trebuie să căutăm în ele nu atât coerența de sistem, cât mai degrabă îndrumările de viață, nu informația, ci formarea. (Asta mi-au adus aminte de o observație interesantă a lui Yalom despre cazurile psihanalitice ale lui Freud: Yalom și-a dat seama, citind scrisori și jurnale, că Freud nu făcea doar să-și asculte pacienții sau să-i trateze după metoda lui, dar că pe unii îi întâlnea în oraș sau împreună cu alții se plimba pe stradă și că în fond „vindecarea” acestora se întâmpla pe fondul mai larg al apropierii umane dintre medic și pacient și nu mai puteai spune dacă era doar un simplu rezultat al psihanalizei și dacă soluția unui caz se ascundea în teorie.)
Filozofia ca mod de viață. Convorbiri cu Jeannie Carlier și Arnold I. Davidson
Acolo unde argumentele filozofiei antice par prost construite sau incoerente, ele ne par așa pentru că filozofia modernă ne-a obișnuit să le citim ca pe niște sisteme, când erau mai degrabă exerciții, practici meditative zilnice, al căror scop nu era să expună o teorie finală. În fond, multe dintre dialogurile lui Platon nu duc nicăieri. Dialogul nu era ocazia pentru expunere, cât pentru a ajunge împreună cu interlocutorii chiar și-n fundături, ca să vezi că adevărul, dacă există, este ceva dincolo de limitele înțelegerii noastre. În plus, crede Hadot, reluându-l pe Wittgenstein, unele lucruri pe care le știi despre viață nu pot fi comunicate, iar filozofia este doar scara care te duce la ele. Socrate o recunoaște singur în Theaitetos: „Eu sunt în întregime derutant și nu provoc decât perplexități.” Așadar, chiar și-n cazul celor care-au scris, cum sunt Platon sau Seneca, această întâietate a filozofiei trăite se păstrează și „discursul filozofic nu este filozofic decât dacă se transformă în mod de viață”.
Ca atare, filozofii pot fi luați în serios doar dacă te poți întreba în privința lor: „Ce preț personal au avut de plătit pentru a avea dreptul să vorbească despre efortul lor spre înțelepciune?” (Merleau-Ponty, pe care Hadot îl admira, echivala într-un discurs inaugural ideea de cercetare filozofică cu cea de „dezordine interioară”, adică: nu te cauți decât în direcțiile în care ești pierdut.)
Această înțelegere a filozofiei ca filozofie practică a ținut, pare-se, până târziu și lucrul care a disjuns definitiv filozofia ca teorie de filozofia ca facere a fost creștinismul, care a absorbit exercițiul spiritual filozofic al școlilor antice în practica monastică, pe de o parte, și, pe de alta, a pus exercițiul teoretic în slujba teologiei, făcându-le astfel să pară două lucruri separate și denaturându-le. Când filozofia și-a recâștigat o parte din autonomie în epoca modernă, filozofii nu s-au mai înțeles pe sine decât ca „artiști ai rațiunii” (Kant), adică oameni datori să gândească bine, dar nu să trăiască conform unor precepte filozofice care ar fi putut la fel de bine să rămână nescrise.
Argumentul că de vină pentru ruperea celor două dimensiuni ale filozofiei antice sunt creștinismul și universitatea medievală este unul dintre cele mai originale lucruri din carte, dar complicat și atacabil (a și fost atacat). Nu e singura problemă a cărții: înțelegerea filozofiei ca exercițiu spiritual se potrivește mai bine școlilor stoice și epicureice, dar e mai greu de văzut în ce fel mai teoretica filozofie aristotelică are consecințe practice, iar Hadot are obiceiul să evacueze problemele mai spinoase ale argumentației în simple trimiteri la literatura critică.
Cert este că după tăvălugul scolastic, autorul crede că filozofia n-a mai fost un exercițiu de viață, cât un tratat, o scriere, un sistem, ale căror merite erau justețea, coerența, validitatea logică și nu felul în care mesajul lor ar fi putut fi tradus într-un mod de viață. În plus, pentru că de câteva sute de ani filozofia a devenit o chestiune universitară, „trebuie să recunoaștem că există o opoziție radicală între școala filozofică antică, ce se adresează fiecărui individ pentru a-l transforma în deplinătatea personalității sale și universitate, ce are ca misiune să decerneze diplome, corespunzând unui anumit nivel obiectivabil de cunoaștere.”
Subsumarea asta a universității în fața statului era o realitate de care, în secolul al XIX-lea, Hegel sau Humboldt erau deja conștienți și pericolul ei a fost amânat o vreme, dar ocolit cu adevărat niciodată: se vede azi în birocratizarea universității, căreia Hadot i-ar reproșa că profesorii, în rolul lor de funcționari ai statului sau manageri în universitatea corporatistă, rămân cantonați în sanctuarul academic, cu limbajele lor specializate, producând într-un anumit sens cunoaștere în gol, mai ales în umanioare.
Cartea este și o introducere în problemele filozofiei antice, și o critică, mai întâi implicită, apoi spre sfârșit tot mai explicită a felului în care se face filozofia astăzi. Se poate citi foarte bine împreună cu cealaltă carte a lui tradusă recent, Filozofia ca mod de viață, apărută la Humanitas în 2019, care – în formă de dialog – explică mai departe unele dintre lucrurile rămase abia articulate în prima și care dă și mai multe anecdote (Hadot are o bună pregătire teologică: a fost preot, dar s-a despărțit la o maturitate relativ târzie mai întâi de Biserica Catolică, apoi se pare că și de creștinism – de cel dogmatic, măcar –, pentru ca în interviurile de aici să numească biserica „sistem centralizat și dictatorial”.
Ce este filozofia antică? e o carte înșelător de simplă, sub care se ascunde enormă erudiție. Hadot a scris-o la sfârșitul unei cariere în care ajunsese, ca expert în Plotin și Marc Aureliu, unul dintre numele importante ale clasicismului european. Editura Trei a făcut bine c-a reeditat-o (a apărut prima oară în 1997, la Polirom), fie și doar pentru că este una dintre cărțile de erudiție care reușesc să introducă o miză existențială în istoria filozofiei, lucru care se întâmplă foarte rar, așa că poate fi citită și ca introducere în filozofia antică, și ca ocazie pentru punerea în perspectivă a propriei vieți. De câte ori poți spune asta despre un text?
Imagine principală generată de Midjourney AI
