Pe parcursul primului lockdown, Henri, platforma Video on Demand a Cinematecii Franceze (după numele fondatorului ei, Henri Langlois), a fost sala de cinema virtuală pe care mulți cinefili din Franța și de aiurea au ales să o privilegieze. E ușor de înțeles de ce: spre deosebire de alte inițiative similare, Henri a mizat numai pe descoperiri altminteri invizibile, sau extrem de greu de dibuit. În fiecare seară puteam vedea, gratuit, o nouă raritate – de la OZN-uri din primii ani ai cinemaului la filme necunoscute de Raúl Ruiz. Acum – cu un nou lockdown național în Franța –, Henri a revenit pe baricade, păstrând și o bună parte din selecția de astă primăvară. Așa că am tras cu ochiul și am ales trei filme foarte diferite, cu subtitrări în engleză, care să facă pauza de cinematografe mai ușoară.
L’Hirondelle et la Mésange (André Antoine, 1920)
André Antoine e o referință intimidantă în lumea teatrului: grație lui mizanscena trece în epoca modernă. E o revoluție care dă peste cap regulile unui joc aparent imuabil: decorurile prăfuite folosite drept fundal pentru mai toate reprezentațiile sunt aruncate la coș și înlocuite cu scenografii realiste făcute pe măsură, iar jocul actorilor e despuiat de zorzoane și convenții. Scena devine o arenă scuturată de metamorfoze, în care dintr-odată e mult mai ușor să crezi. Mai puțini știu că Antoine a avut treabă și cu cinemaul, unde, deloc surprinzător, a făcut cam ce a făcut și în teatru: a împins mediumul respectiv spre un realism exigent, aproape nemaiîntâlnit până atunci. Din asta – așa cum ne informează câteva cartoane introductive – pare că i s-a și tras necazul cu L’Hirondelle et la Mésange / Rândunica și Pițigoiul: eclipsată de dimensiunea „documentară”, pelicula e pusă la sertar, de unde își mai face apariția, intactă, abia în 1982.
Privind filmul lui Antoine la centenar, lucrătura frapează în continuare, de parcă toți anii scurși de-atunci nu i-au estompat cu nimic caracterul insolit. Într-adevăr, greu de găsit, în toată epoca filmului mut, vreun film care să fi internalizat la fel de conștiincios privirea originară a lui Lumière. Ca și cum Antoine s-ar mulțumi să fixeze o cameră de filmat pe o barjă care alunecă lin pe canalele Belgiei și să înregistreze realitatea fără artificiu pe care o găsește tocmai atunci la îndemână. Priviți secvența când, în urma unui intertitlu care ne anunță că protagonistul filmului își câștigă pâinea operând două barje, Rândunica și Pițigoiul, cu care livrează provizii în regiunile afectate de război, camera execută o mișcare lentă dinspre ambarcațiune spre mal, unde dă la iveală scheletele unor imobile ruinate de bombe. Sau scena, ceva mai amplă, când personajele noastre dau o plimbare prin Antwerp, fix la țanc pentru o paradă care are loc o dată la 25 de ani. Prilej pentru o serie de cadre luate de sus, care ne prezintă, complet deconectate de intrigă, carele împopoțonate și participanții la festivități. Eticheta de precursor al neorealismului o fi simplificând lucrurile pentru critici, dar, ca orice etichetă, are un miez de adevăr. Nimic mai fascinant, în acest film neinteresat de o poveste spusă cu jumătate de gură, decât să vedem cum arăta lumea la 1920, cu căruțele, catedralele și oamenii ei. Antoine a înțeles că, în esență, cinemaul înseamnă niște corpuri într-un decor preexistent, apoi a dus lecția asta până departe. Ca orice film venit prea devreme, magnetizat de propria descoperire, L’Hirondelle et la Mésange este ușor manierist și se împiedică într-un ritm repetitiv (dar nu așa este viața pe canal?). Însă lui Antoine ar trebui să i se dea mai mult credit.
Le Théâtre des matières (Jean-Claude Biette, 1977)
Debutul lui Jean-Claude Biette urmărește o trupă de teatru angajată într-o mizanscenă după Schiller. Nu tocmai rivettian – nu vedem experiența procesului de creație, gata să dea naștere la ceva –, Biette e mai interesat de jocul de culise, de micul teatru de sentimente înălțătoare și meschine care se pune în scenă prin preajma scenei propriu-zise, într-un entre-deux în care personajele nu mai sunt totalmente actori și totuși nu s-au reîntors încă la condiția lor de soți, amanți, admiratori fără speranță. Clădirea teatrului acționează ca o cutie de rezonanță care conservă și potențează aceste energii, lăsându-le să ricoșeze libere, la infinit, și să reverbereze mult dincolo de încăperile ei încărcate cu sentiment. Deloc întâmplător, Biette știe două sau trei lucruri despre raporturile de putere care se instaurează, volens nolens, între niște oameni care se ocupă cu arta și pentru care, more often than not, dezbaterile estetice ajung să treacă printr-un pat. Zic asta pentru că Biette (1942-2003) a fost unul dintre cei mai cunoscuți critici de film francezi apăruți în generația „cine-fiilor”, așa cum îi numea Serge Daney – adică în siajul lui Bazin și compania. E ceva interesant aici: deși Biette a avut timp să realizeze șapte lungmetraje, niciunul lipsit de interes, s-a menținut întotdeauna cu un picior – dacă nu cu ambele – în câmpul criticii, impunând unele nume (Jacques Tourneur), demolând altele (Woody Allen) și cultivând o permanentă preocupare pentru nuanță și stil.
Astea fiind zise, s-ar putea ca Le Théâtre des matières, dedicat memoriei lui Pasolini, cu care a colaborat în Italia, să fie cel mai importat efort regizoral al său. Există în film un echilibru delicat între tensiunile sentimentaloide care parcă împroașcă, fără pudoare, o partitură virgină, și plutirea discretă a camerei, care se-asigură că prin cadru există suficientă ventilație pentru ca să putem respira. Îmi place mult planul, tipic pentru tușa deloc apăsată în care lucrează Biette, cu Hermann (Howard Vernon, splendid), directorul trupei, chemat de o jurnalistă să-și exprime ideile artistice: printre plantele agățătoare din lobby-ul unui hotel, Hermann discută histrionic despre căutarea acelui moment când violența emoțiilor de pe o scenă nu mai poate trece prin cuvânt, devenit neputincios, și-atunci e obligată să recurgă la alte materii, de la lacrimi la sânge. După care un alt personaj intră în cadru, iar camera se ia după el, lăsându-l pe regizor să-și trăiască la distanță fantezia à la Artaud, într-un interviu care nu va fi niciodată publicat. Mai țin să amintesc de urechea lui Biette pentru dialoguri și sensuri infinitezimale. Uite o mostră: o actriță (Sonia Saviange, foarte bună) îi spune lui Hermann: „ce bine a mers azi, nu crezi?” „Asta trebuie să-i întrebi pe cei opt spectatori...”, îi răspunde, mai mult retoric, bărbatul. „Of, n-am timp acum”, vine prompt replica. Criticul francez Pierre Léon remarca, în volumul Jean-Claude Biette. Sensul paradoxului, că „pentru Biette realitatea nu se lasă apucată ca un iepure de gât, ci se joacă de-a v-ați ascunselea cu cel care s-a hotărât să-i penetreze secretele.” Profitați de acest film, într-o copie foarte frumoasă, ca să descoperiți arta lui Biette.
Tired Moonlight (Britni West, 2015)
Până pe 2 decembrie platforma Henri găzduiește o serie de filme americane independente, ca ecou la programul anual American Fringe, curatoriat de Richard Peña et Livia Bloom Ingram, care trebuia să aibă loc chiar acum în sălile Cinematecii. Cât de independente sunt aceste filme? Să spunem că, prin comparație, ce face o Kelly Reichardt pare de ordinul super-producției. Cum nu știam nimic despre niciunul, am ales în funcție de imaginea reprezentativă care se afișa pe site în dreptul fiecărui titlu. A ieșit Tired Moonlight, grație acestei fotograme în care niște cornute stau într-o parcare cu camionete, la apus, iar în zare se desenează munții. În fine, nu mai știu dacă e fix așa sau dacă am înfrumusețat eu lucrurile, sensibil la impulsul oniric pe care ulterior mi l-a transmis filmul. Semn că exercițiul a fost profitabil.
Căci filmul, deși aparent ancorat într-un orășel de munte american, instaurează o vibrație poetică ce face ca toate orizonturile să pară dintr-odată deschise. Văd o lecție simplă aici: e de ajuns o voce din off care să pună accentele unde trebuie pentru ca până și cel mai banal peisaj să poată fi privit cu alți ochi. Protagonistul reîntors acasă pentru a vinde acareturile acumulate de mama lui spune: „Every town has a post office, lovers, guns, switchblades and beer. You just have to know where to look and when to look the other way”, în timp ce pe ecran defilează imagini luate în grabă. Și în acel moment știm, din jocul de cuvinte rostit de o voce obosită, dintr-o calitate aproape involuntară a luminii, surprinsă pe o cameră care nu și-a fixat niciun obiectiv, din granulația peliculei, din tot acest amestec ciudat – știm, zic, că totul e posibil, iar filmul o poate apuca în orice direcție. Ceea ce vedem în continuare e schițat foarte vag: mai multe personaje își trăiesc viața măruntă, cu dialoguri puține și stângace și voci mentale pline de inflexiuni lirice, captive într-un loc fără ieșire, cum am mai văzut atâtea, de la aceeași Reichardt și până la Harmony Korine. E o tristețe incomensurabilă în a petrece Ziua Recunoștinței în acel loc de tranzit, iar filmul are grijă să întârzie asupra ei până ce nimerim într-o zonă nu tocmai confortabilă. Ca un asamblaj șubred de piese eclectice, Tired Moonlight amenință să se destrame din clipă în clipă, devărsând asupra noastră fulguranțe pur întâmplătoare ale frumuseții și tot soiul de ipoteze plastice care vor rămâne cu noi, sub forma unui fals film-jurnal scris de o mână care încearcă să-și mascheze luciditatea, fără succes.
