Unul câte unul, s-au tot adunat filme românești pe cele două platforme populare de streaming. Se cere așadar o listă, care nu include câteva „vedete” mioritice, precum Moartea domnului Lăzărescu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, Occident, Aferim! sau varianta restaurată a filmului Balanța de Lucian Pintilie.
Câini (r. Bogdan Mirică, 2016)
Lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mirică, care apoi s-a ocupat de populara serie Umbre, a fost la vremea lui selecționat la Cannes și premiat la Gala Gopo în România. Scenariul se învârte în jurul lui Roman (Dragoș Bucur), care ajunge într-un sat izolat din Dobrogea să vândă pământul moștenit de la bunicul său, doar că lumea de acolo e alta față de cea pe care o știe de la oraș. „Un labirint moral și emoțional, care pornește de la un conflict vechi de când lumea: lupta cu aproapele”, cum zicea Mirică la vremea respectivă, Câini e un exercițiu neo-western fără precedent în cinematografia noastră. Și chiar dacă interpretarea lui Bucur poate fi discutabilă (neverosimil de suspicios și obositor de încruntat), ai niște Gheorghe Visu și Vlad Ivanov excelenți.
Holy Father (r. Andrei Dăscălescu, 2020)
Documentarul regizorului Andrei Dăscălescu (vezi și Planeta Petrila) e o călătorie personală la Muntele Athos, unde își întâlnește tatăl călugărit, care l-a părăsit pe el și sora lui când Andrei avea șase ani. „Când am aflat că urmează să devin și eu tată, am căutat să înțeleg cum aș putea fi un părinte bun pentru fetița mea. Am construit filmul în jurul întâlnirii cu tatăl meu, pe care am simțit că am curajul să-l reîntâlnesc cu acest pretext, în speranța de a ne cunoaște, de a ne înțelege reciproc mai bine, de a clarifica aspecte din trecut”, zice Andrei în comunicatul de presă. Deși uneori îl confruntă gratuit, iar cealaltă parte a documentarului (scene cu soția lui și diverse rude ale acesteia) poate fi văzută și ca inutilă ori chiar patetică în unele momente, Holy Father merită văzut datorită personajului interogat moral: tatăl lui Andrei are un caracter deosebit, care „se macină” undeva între mizantropie și regret. A scris și Victor Morozov mai pe larg aici.
Afacerea Est (r. Igor Cobileanski,2016)
Dacă Wes Anderson ar fi fost moldovean, cam așa ar fi arătat filmele sale, precum acesta regizat de Igor Cobileanski (vezi scurtmetrajul viral Când se stinge lumina). Comedia neagră e povestea unei prietenii surprinzătoare dintre doi moldoveni, Marian (Constantin Puşcaşu), un intelectual de provincie, şi Petro (Ion Sapdaru), un oportunist plin de idei. Cei doi se avântă într-o călătorie plină de aventuri comice și în căutarea banilor necesari pentru a-şi îndeplini visurile: Marian vrea să se căsătorească cu Veronica (Anne Marie Chertic), în timp ce Petro îşi doreşte o macara pe care s-o închirieze.
Cinema, Mon Amour (r. Alexandru Belc, 2015)
La începutul anilor ’90 existau aproximativ 450 de cinematografe. Astăzi au supraviețuit mai puțin de 30. Majoritatea au fost transformate în săli de bingo, case de schimb valutar, depozite pentru materiale de construcții, lăcașe de cult, cluburi, discoteci, restaurante, magazine de haine, supermarketuri, iar altele au fost lăsate de izbeliște, uneori intenționat. Documentarul regizat de Alexandru Belc e povestea de viață a lui Victor Purice, managerul sălii Dacia Panoramic din Piatra Neamţ. Astăzi, cinematograful renovat și digitalizat poartă chiar numele acestui film.
Aliyah DaDa (r. Oana Giurgiu, 2015)
Documentarul regizat de Oana Giurgiu e despre relația când absurdă, când paradoxală dintre români și evrei, un tablou suprarealist care se construiește vizual printr-o serie de colaje, îmbinând contextul istoric cu amintiri și istorii individuale. Povestea e decupată vizual în stil dadaist, într-un tribut adus inițiatorilor curentului, Tristan Tzara și Marcel Iancu, doi evrei cu rădăcini în România, ultimul fiind şi unul dintre cei aproape patru sute de mii de evrei care au emigrat din România în Palestina în valurile succesive de aliyah, cum s-a numit fenomenul. Emoționant și inedit.
Videograme dintr-o Revoluție (r. Andrei Ujică și Harun Farocki, 1992)
Realizat în 1992 de către Andrei Ujică și Harun Farocki, din înregistrări audiovizuale realizate de cameramani ai Televiziunii Române, dar şi de diverşi amatori, în perioada 20-25 decembrie 1989, filmul încearcă să monteze, în stilul found footage, o narațiune cât mai aproape de cronologia momentelor respective și, mai mult decât atât, observații subtile despre rolul pe care l-a avut televiziunea la vremea respectivă (perspectivele sunt diferite de ceea ce vedem în documentarele care au tot rulat de-a lungul timpului, în special la TVR), cât și despre unele detalii politice de culise – în același timp, însă, poate fi dificil pentru cine nu recunoaște multe dintre personajele publice ori politice, pentru că realizatorii au ales să nu le scrie numele pe ecran.
Marți, după Crăciun (r. Radu Muntean, 2010)
Deși se poate argumenta lejer că nu e cel mai confortabil și izbutit rol al lui Mimi Brănescu (sau, cum s-ar zice, „n-a picat pe el”), despre filmul regizat de Radu Muntean (vezi Hârtia va fi albastră sau Boogie) trebuie să semnalez, pentru cine nu știe, că a fost totuși lăudat de Andrew O’Hehir sau A.O. Scott, doi critici de film importanți. Pe de altă parte, Nick Pinkerton a trântit cu el de pământ. Cu alte cuvinte, vorbim despre o producție notabilă în cinematografia noastră și, dacă contează, unul dintre favoritele mele din cinematografia noastră: echilibrul între dramă, comedie și suspans e subtil, Mirela Oprișor face unul dintre rolurile remarcabile în cinemaul românesc, iar dialogul e suficient de natural încât să nu-ți provoace grimase.
A fost sau n-a fost? (r. Corneliu Porumboiu, 2006)
Comedie amară în care realizatorul prețios & snob al unui talk-show de seară din cadrul unei televiziuni locale din Vaslui dezbate, alături de doi invitați pestriți, dacă comunitatea orașului lor a participat activ la revoluția din 1989. În platou: un profesor alcoolic și un pensionar cam acru, cunoscut prin cartierul său datorită faptului că se îmbracă în Moș Crăciun la petrecerile pentru copii. Filmul regizat de Corneliu Porumboiu (vezi Polițist, adjectiv sau La Gomera), al cărui titlu alternativ e 12:08 East of Bucharest, e o anecdotă distractivă, caraghioasă și dezinvoltă, despre toleranță și modestie.
București NonStop (r. Dan Chișu, 2015)
Fimul scris și regizat de Dan Chișu se învârte în jurul a patru povești diferite într-o singură noapte și un personaj-cheie care le leagă între ele, băiatu’ de la buticul non-stop al cartierului, Achim, interpretat de meșterul Gheorghe Ifrim (celebru pentru rolul primarului din serialul Las Fierbinți). Dar distribuția e oricum all-stars, iar Olimpia Melinte și Cuzin Toma ies și ei, ca de obicei, în evidență (Adrian Titieni, în schimb, face poate unul dintre cele mai false roluri ale sale). Și, în același timp, e printre puținele filme românești unde dialogul e relativ neprefăcut. Te va prinde.
Charleston (r. Andrei Crețulescu, 2017)
Debutul în lungmetraj al regizorului Andrei Crețulescu face cumva și îți intră pe sub piele. Arată mișto (datorită directorului de imagine Barbu Bălășoiu), are o coloană sonoră care îți va încinge Shazamul, nu se ia prea în serios (ba chiar e foarte asumat caricatural & exercițiu de stil), iar Șerban Pavlu și Radu Iacoban au chimie și fac o echipă tragicomică de bromance mioritic, după ce amândoi au pierdut femeia pe care o iubesc. Spoiler alert: musai să ai niște popcorn.
Fotografie principală: Cadru din „Charleston”
