Primăvara asta, înainte de Campionatul European de Fotbal din Germania, microbiștii și nu numai au fost răsfățați cu două documentare, Hai, România! (disponibil pe Netflix) și În inima Naționalei (disponibil pe Voyo), despre două Naționale: cea a așa-zisei „generații de aur” și cea din prezent, care a reușit o calificare nesperată (aș zice), norocoasă (aș zice) sau, cum ar zice alții, istorică – după doar trei prezențe la un Campionat European în acest mileniu, în 2000, 2008 și 2016, iată că i-a pus Dumnezeu mingea în cap lui Pușcaș, în meciul cu Elveția, ne-am tras pe noi uniforma Bigotti (vorba amicului Dinu Guțu: chino purtăm, chino jucăm!) și am pornit la drum către hotelurile de lux din Munchen, Koln și Frankfurt. Tot în acest an se împlinesc 30 de ani de la cea mai importantă performanță a echipei noastre, calificarea în sferturile de finală ale unui Campionat Mondial, după o victorie împotriva supraestimatei Columbia (care, de altfel, a terminat grupa noastră, Grupa A, pe ultimul loc), o înfrângere usturătoare cu Elveția și încă o victorie, la limită, cu gazdele turneului, Statele Unite ale Americii. A urmat un meci antologic cu Argentina, cea mai răsunătoare victorie a Naționalei, care a scos zeci de mii de bucureșteni în Piața Universității, apoi o eliminare dureroasă, la mustață, cu Suedia, unde „am fost proști, pe românește”, cum zice Ionuț Lupescu, în Hai, România!.
Înainte de toate, un sumar inevitabil al celor întâmplate, pentru cei care nu-și aduc aminte și care, oricum, nu vor fi puși la curent în documentar, unul insuficient de amplu și concret din acest punct de vedere. Echipa Națională, antrenată de Emeric Jenei, s-a calificat, pentru prima dată, după 20 de ani, la un Campionat Mondial, cel din Italia, în 1990. Am ajuns acolo după ce am câștigat grupa de calificări, cu un total de nouă puncte, grupă din care au mai făcut parte Danemarca, Grecia și Bulgaria – am făcut un singur egal, cu Grecia, la ei acasă, și am pierdut un singur meci, cu Danemarca, tot în deplasare. În rest, le-am câștigat pe toate. La CM 1990 am picat în grupa B, alături de URSS (2-0), Camerun (1-2) și Argentina (1-1). Ne-am calificat în optimi, unde am pierdut la penalty-uri, după un „scor alb” în timpul meciului, cu Irlanda de Nord.
La Campionatul European din 1992, însă, n-am ajuns, după ce am pierdut calificarea, cu o echipă antrenată de Mircea Rădulescu, la diferență de un singur punct, într-o grupă cu Scoția, Elveția, Bulgaria și San Marino – decisive au fost meciurile cu vecinii noștri: 0-3 acasă, 1-1 în deplasare. La conducerea echipei a urmat Cornel Dinu, în 1992, care a fost demis – și supranumit „Groparul Echipei Naționale”, într-un titlu de primă pagină din Evenimentul Zilei – după o înfrângere aspră cu Cehoslovacia (2-5, în deplasare), din timpul calificărilor, într-o grupă din care mai făceau parte Belgia, Țara Galilor, Cipru și Insulele Feroe. În ultimele trei meciuri, echipa a fost antrenată de Anghel Iordănescu, care avea să rămână la cârmă până la sfârșitul Campionatului Mondial din Franța, în 1998. Meciul decisiv pentru „avionul de America”, despre care se vorbește și în documentar, a fost ultimul, cel cu Țara Galilor, din deplasare, unde aveam nevoie de victorie. La CM 1994 am picat în Grupa A, alături de Columbia (3-1), Elveția (1-4) și Statele Unite (1-0). În optimi am nimerit cu Argentina (3-2), iar în sferturi cu Suedia, meci pierdut, iarăși, la penalty-uri, probabil cea mai tristă noapte din istoria echipei noastre.
Am tot revăzut acele meciuri, dar și altele, din timpul următorului Campionat Mondial, unde ne-am calificat în optimi, „matematic”, după primele două meciuri, în urma unor victorii cu Columbia, din nou, și Anglia, pe care, de altfel, „am bătut-o pe unde am prins-o”, cum glumește și Gabi Balint – o altă victorie importantă, care a scos lumea în stradă, a fost cea de la Campionatul European din 2000, datorită unui penalty obținut în ultimele minute și transformat, cu sânge rece, de Ionel Ganea. În fine, despre ele, probabil, în alt documentar. Și, la fiecare revedere, ale celor din 1994, am observat lucruri noi. Fără rigoarea și dinamica lui Daniel Prodan în apărare, probabil că n-am mai fi ajuns atât de departe, spre exemplu. Sau că Ionuț Lupescu pierdea cam multe mingi la mijlocul terenului. Sau că Florin Răducioiu era un recuperator eficient. Sau că fără pasa excelentă în adâncime a lui Gică Hagi pentru Tibor Selymes, probabil nu s-ar mai fi ajuns la golul cu Statele Unite. Sau că sau că... „Dacă, dacă, dacă... ”, cum glumește amar Anghel Iordănescu, când vine vorba despre ce s-ar fi putut întâmpla altfel în acel meci cu Suedia.
Dar, cel mai important, mă surprinde, de fiecare dată, precizia jucătorilor români și priceperea să „iasă”, prin dribling ori pase sclipitoare, din situații fără perspective. „Erau lucruri fantastice pe care fotbalul nostru le reușea. Dar nouă ni se păreau normale, pentru că ni se inocula lucrul ăsta încă de copii fiind, datorită faptului că jucam la cluburi care avea pretenții foarte mari și care creaseră echipe competitive”, întărește, în acest sens, Bogdan Stelea, unul dintre cei care vorbesc în Hai, România. E, de fapt, una dintre pistele neexploatate ale documentarului. Pentru că vocea naratorului e aproape inexstentă și poate crea confuzie (Balint apare și în interviu, dar e și vocea din off), niciunul dintre vorbitori (într-un număr impresionat, de altfel), nu încearcă să ofere un context mai larg. Cât de importante și eficiente erau școlile de fotbal? Cât de exigente erau antrenamentele? Și, fiindcă Bulgaria sau Polonia aveau, la rândul lor, „generații de aur”, în ce moduri a influențat regimul comunist succesele noastre pe plan sportiv? Pentru că, altfel, în documentar, pare că aceste succese au fost fie miraculoase și excepționale, fie posibile din lipsa „tentațiilor”, cum încearcă jurnalistul Radu Paraschivescu să argumenteze, cu o remarcă misogină ca bonus, mai stridentă decât modelul înflorat al cămășii sale, bănuiesc, tot de la Bigotti: „În ’88 sau ’85, nu visai ca după două meciuri să te ia Ajax, nu visai să ai iaht, nu visai să-ți iei o mașină de nu știu unde și încă nu apăruse moda fotomodelelor siliconate sau nu. Și, atunci, spuneai «mulțumesc» că îți poți converti un hobby într-o meserie.” Deși Valentin sau Nicolae Ceaușescu apar în câteva imagini de arhivă, am avut un sentiment că toată lumea s-a ferit să recunoască și să nuanțeze rolul statului.
Ăsta e compromisul unui documentar care nu caută să sondeze ori să dezbată, ci se derulează anecdotic, prin mărturisirile subiecților – cum a fost la meciul cutare, cine a intrat și de ce, cine a stat „pe bară”, ce s-a greșit, ce s-a făcut bine, care au fost sentimentele înainte și în timpul meciurilor, cum s-au făcut „rangă” după câte o victorie importantă și asa mai departe. Ce cred Lăcătuș sau Balint că s-a întâmplat la Revoluție? Cât era propagandă naționalistă în jurul fotbalului? S-au simțit, vreodată, folosiți în acest sens? Vom afla, poate, cu altă ocazie. Alt rateu strident al faptului că regizorul Claudiu Mitcu și scenaristul Andrei Crăciun au sacrificat perspectivele critice și au preferat să reducă documentarul la panseuri ale celor implicați e subiectul exploziei transferurilor, imediat după Revoluție, în timpul Campionatului Mondial din Italia, din 1990, în jurul căruia se brodează printr-un binoclu idealist și superficial („Am avut posibilitatea de a merge, de a vedea, de a experimenta, de a te lovi de viața din Occident. Tentațiile mele erau extrem de puține, în sensul că mi-au plăcut, îmi plac și îmi vor plăcea, întotdeauna, fetele” – Florin Răducioiu) sau, dimpotrivă, romantic capitalist („Am plecat cu o sută de mii de mărci cash, să avem bani de cheltuială. În această meserie, dacă nu începi cu bani, e greu să-ți faci relații. Și am semnat cu o mare parte din echipa națională. De acolo a început invazia către Occident” – Giovanni Becali).
E interesant, totuși, că așa-zisele tentații și ispite capitaliste sunt în contrapartidă (hehe) cu ambițiile jucătorilor. „Toți vedeam banii. Nu mai era fotbalul ăla pe care îl iubeam. Deja ne gândeam la bani. Să fim și noi cu mașinile alea luxoase, să jucăm în Spania, Germania, Anglia... Ne-a luat mințile. Noi am sărbătorit după egalul cu Argentina trei zile și trei nopți, cu Făți-Frumoși și Ileana Cosânzeana. Cum e la noi, în România, cum se face. Lucru prost. Din cauza asta am pierdut meciul cu Irlanda, pentru că n-am fost profesioniști”, mărturisește Gabi Balint, într-unul dintre cele mai sincere momente ale documentarului (Hai, Românica?). Cu alte cuvinte, Naționala a pierdut câteva meciuri importante, pentru că s-au îmbătat (aka le-a lipsit disciplina) – aceeași poveste e și în jurul celui de-al doilea meci din grupele de la Campionatul Mondial din 1994, cu Elveția, pierdut cu un neverosimil 1-4.
Documentarul își ia revanșa, însă, printr-o arhivă fotovideo savuroasă (printre altele, memorabil e episodul în care echipa României e plimbată prin Disneyland) și prin aceste momente de autocritică. Anghel Iordănescu, spre exemplu, recunoaște că a greșit să nu-l ia în lot pe Marius Lăcătuș, pentru CM 1994. Florin Prunea răscolește și el greșeala imensă din meciul cu Suedia. Altfel, spre jumătatea documentarului, Radu Paraschivescu rememorează fugitiv câteva momente importante post-revoluție (cozile din libertate, venirea Regelui Mihai sau concertul lui Michael Jackson), iar Hagi insistă că schimbările culturale și politice i-au afectat (în ce fel, mai exact, nu știe nimeni să spună), încă o dată, și în calificările pentru Campionatul European din 1992, unde n-am mai ajuns, deși am terminat la doar un punct în urma Scoției, în grupa a doua. Dan Petrescu, în schimb, adaugă și altă influență negativă: „După Ceaușescu, presa încă era OK. Calmă. Când a început să fie mai agresivă, atunci au început să fie și probleme mari. Apăreau lucruri și corecte, dar și incorecte.” Poate că n-ar fi lipsit măcar câteva grame din acea „agresivitate” și în acest documentar, care e mai degrabă un omagiu nostalgic, decât o recontextualizare a acelei perioade, pe care, apropo, dacă nu o cunoști foarte bine, va trebui să stai cu paginile de istorie virtuală ale Wikipedia deschise pe telefon. „Istoria tre’ să știi să o folosești. Dacă nu, n-o să ai viitor niciodată”, e una dintre ultimele replici ale lui Gheorghe Hagi. Într-adevăr, parcă n-am vrut să înțelegem istoria, de data asta, ci doar să o fetișizăm, a câta oară?
*
Dincolo, în documentarul produs de Federația Română de Fotbal, regizat de Remus Achim și scris de Dragoș Ometiță, În inima Naționalei, se romanțează prezentul – și asta nu doar pentru că genericul de început, cu prim-planuri îngândurate, neliniștite, frământate, în slow motion și alb-negru, ale jucătorilor noștri, par rupte dintr-un pitch de campanie Rolex refuzat – de altfel, refrenul cântecului plămădește atmosfera tulbure: „Take me to the water / Troubles in my mind”. Afișul oficial al filmului, însuși, ne arată un gritty-Edy (Edward Iordănescu, antrenorul echipei) supraexpus, în stil True Detective, peste un cer înorat deasupra unui stadion – e clară treaba, Naționala asta suferă, trece prin momente grele, dar va răzbate. În fine, spun că se romanțează prezentul, pentru că joga-optimismul bonito-naționalist e pe cele mai roșgalbenalbastre culmi melodramatice, cum era de așteptat (genericul și afișul sunt, așadar, doar păcăleli stilistice). Doar n-o să vorbim, tocmai acuș, despre nivelul fotbalistic precar din campionatul nostru. Doar n-o să vorbim despre consecințele corupției (blaturi, șpăgi la antrenori, specula transferurilor) ori a infrastructurii, să-mi scuzați adjectivul, sărăkane (baze sportive & stadioane în paragină) perpetuate de cârmuirile post-decembriste dinainte și până la Răzvan „puștiu’ teribil al Primăriei din Bacău” Burleanu – care spune câteva vorbe, tocmai în ultimele zece minute al documentarului: „M-am născut cu fotbalul în casă. Mi-am pus în cap, încă de atunci, că vreau să reconstruiesc fotbalul din România”. Nu, avem de „intrat la rupere” la rușinea din precedenta ediție Nations League (această invenție UEFA, care să ofere interes sporit în pauzele dintre Mondial și European, un fel de eurocasual), izbăvită de noua performanță: calificarea la Campionatul Europea din acest an. „Suntem mici. Tot mai mici!”, reclama o burtieră Digi Sport dezolantă, în urma primului meci din sezonul 2022-2023 al competiției amintite, dar și a primului meci al lui Iordănescu ca antrenor al Naționalei: un 0-2 la Muntenegru acasă. Dintre cele șase meciuri din grupă, am scos doar patru puncte cu Finlanda și trei cu Bosnia și Herțegovina. Muntengru, de altfel, ne-au umilit și acasă, la „scor de neprezentare”, adică 0-3.
În inima naționalei îți amintește fugitiv despre acel necaz din Nations League (unde am fost retrogradați în grupa a treia valorică), dar și despre necazurile precedente: ultimul loc în grupa de la Euro 2016, locul al patrulea în grupa de calificări pentru Mondial, în 2018, și tot al patrulea pentru Euro 2020. În fine, așa fotbal, așa documentar. Filmările pentru acesta au avut loc pe toată durata campaniei de calificări, într-o grupă cu Elveția, Israel, Belarus, Kosovo și Andora, în care am reușit să terminăm pe primul loc, cu doar cinci goluri primite și, atenție, fără înfrângere. De unde acest contrast? Am avut o grupă ușoară? Ce schimbări de tactică și atitudine s-au întâmplat? E o maturizare a „trioului de invidiat” venit de la tineret, George Pușcaș, Ianis Hagi și Florinel Coman? Jucăm mai bine? Am fost și norocoși? N-avem întrebări/retorică de genul ăsta, n-avem narator, n-avem context, n-avem niciun contrapunct. Ca structură, în schimb, s-ar fi dorit manierismul seriei All or Nothing, produse de Amazon, însă lipsesc momentele intime (candid shots) din timpul antrenamentelor, iar interviurile cu fotbaliștii români au fost realizate spre (sau poate chiar după) sfârșitul meciurilor din calificări, într-un studio anost, unde s-au uitat în cadre chiar și baxuri cu apă desfăcute. Și e teribil de „eu sunt mic, tu fă-mă mare” repetitiv: rezumat meci + microprofil fotbalist + discurs motivațional Iordănescu + câteva intervenții sporadice ale unor jurnaliști, precum Costi Mocanu, Adi Dobre, Cătălin Oprișan (savuros, ca de obicei, dar complet irosit) sau comentatorul radio sportiv Robert Șișcă + pizza și bere la sfârșitul meciurilor.
Avem și filmări din timpul unor antrenamente, dar sunt cam la fel de generice ca filmările stock de televiziune, pentru buletinele de știri. Iar discursurile motivaționale ale antrenorului Iordănescu, înainte, la pauză și după meci, care zbiară răgușit, ca un colonel isteric într-un serial prost de pe Pro TV despre bătălia de la Oituz, toate clișeele macho pe care, probabil, le-ai văzut în filmele americane, devin enervant de obositoare: „E momentul nostru, e drumul nostru. Nu-l scrie nimeni, pentru noi. Îl scriem noi. Aleargă? Alergăm mai mult! Se bat? Ne batem mai mult! Sar la cap? Sărim mai sus! Sunt răi? Suntem și mai răi!” (înaintea unui meci cu fuckin’ Andorra! – respect, Andorra, a fost greu și cu voi!) sau „Dacă Dumnezeu îmi spune acum unde vreau să fiu acum pe Pământul ăsta și cu cine, îi spun că-mi doresc aici, cu voi. Mergem afară și arătăm două lucruri: că suntem mai fotbaliști ca ei, pentru că suntem, și că suntem mai bărbați ca ei.”
Am încercat, totuși, să ignor realizarea stângace și sentimentul de campanie de PR pentru FRF, pentru că În inima Naționalei are, totuși, un atu. M-a apropiat emoțional, încă un pic, de băieții ăștia, care mărturisesc, chiar dacă prea puțin, câteva bullets de trivia din viețile personale (pe unde au crescut, ce i-a motivat și așa mai departe), dar care au fost stereotipizați și jigniți în nenumărate rânduri, inclusiv de jurnaliști cu pretenții, precum Florin Negruțiu: „În vestiar, îi vezi pe toți acești puști, de 20 de ani, cu tatuaje de fotbaliști, cu părul vopsit de fotbaliști, epilați ca fotbaliști, dar ei nefiind fotbaliști. Look-ul ăsta nu-i face fotbaliști. Ei vin, își etalează ceasurile, îmbrăcămintea de mii de euro și par a fi fotbaliști.” Doar că băieții ăștia nu sunt „un rezultat al culturii semințelor”, cum consideră același Negruțiu, ci al unui ecosistem sportiv corupt și indiferent. Cum am văzut și în documentarul celălalt și cum știm foarte bine, mulți dintre noi, și fotbaliștii din Generația de Aur aveau mașini scumpe și lanțuri de aur la gât – inclusiv pe teren, pentru că în perioada aia era permis. Și Bad Bunny e tatuat și vopsit la păr, dar cântă foarte bine. Domnul Negruțiu și alții ca el refuză, însă, să-și pună întrebarea esențială: ce se întâmpla diferit în „trecutul de aur”, că am „produs” ultimele generații de fotbaliști competitivi? Oare Simona Halep a făcut performanță pentru că nu e vopsită la păr și nu mănâncă semințe? Mă tem că e ceva mai mult decât aceste prejudecăți. Unde am greșit? Și, mai ales, unde sunt jurnaliștii din aceste documentare, care să intuiască răspunsuri sincere, poate și incomode, la toate întrebările pe care mi le pun în acest text? Sper, ca de fiecare dată, să reușească cât mai mult băieții noștri, chiar dacă, în mintea mea, pe fundal, e o galerie care scandează: „FRF, muie FRF.”
