Până pe 31 ianuarie, Arhiva Națională de Filme a dat drumul pe internet unei selecții consistente de filme românești mai de ieri, mai de demult, care zăceau prin folderele ei ascunse, iar acum se pot vedea de acasă, în schimbul unei sume rezonabile. Am luat la puricat aceste titluri care mai de care și m-am oprit la trei dintre ele: un film mut, un blockbuster și un film de autor pursânge.
Manasse (Jean Mihail, 1925)
Manasse, filmul străvechi al lui Jean Mihail, își trăiește o nouă tinerețe de când a fost programat de Andrei Tănăsescu în cadrul unei ample retrospective a cinemaului românesc desfășurate anul trecut la Bruxelles, la fix pentru cei care au aprins ecranele laptopurilor mai târziu, dar sunt totuși curioși să afle cum au arătat primele încercări de cinema ale românilor. Iar ce vedem în această adaptare după o piesă de la 1900 scrisă de Ronetti Roman, poet și dramaturg evreu, are toate datele ca să ne surprindă: Jean Mihail arată că „le are” atât în aer liber – filmul deschizându-se cu un panoramic lent din mahalaua Fălticeniului, plină de bordeie cu coșurile fumegânde –, cât și între patru pereți, acolo unde se derulează mare parte din acțiunea tensionată.
Filme mute de actori, care să impresioneze printr-un arsenal copios de giumbușlucuri interpretative ce merg dincolo de expresiile cele mai la îndemână, nu sunt de găsit pe toate drumurile. Dar Manasse poate miza pe Romald Bulfinski în rolul personajului eponim, un patriarh pântecos și tot mai cuprins de amar, care se dă de ceasul morții de-ndată ce constată chiar și cea mai mică abatere de la riturile evreiești ancestrale, și pe lituanianul Iosif Kamen în rolul lui Zelig Șor, un delicios și inevitabil intrigant descins parcă din caricaturile grotești ale lui Eisenstein cu burghezi hrăpăreți, cu o mutră ca un cabinet de curiozități care se cere analizat sertăraș cu sertăraș.
Forța filmului constă în impulsul de a insufla viață acestui tablou de clan, ușor de priponit sub umbrela eternului conflict dintre tradiție și modernitate, normă și fantezie, provincie și capitală. Iar acest suflu apare când nimeni nu se-așteaptă, printr-o grimasă uluitoare (Manasse e realmente un personaj tragic, welles-ian), printr-o vedere documentară a unui București în plin avânt (lucrurile astea au îmbătrânit foarte interesant), printr-o schimbare fluidă a unghiului de filmat. Și ce bucurie să ne confruntăm, aproape 100 de ani mai târziu, cu sensibilitatea inteligentă a unui cineast care știe să facă, dintr-un incident ușor de tranșat în favoarea unor tineri care se iubesc, o dramă de proporții în care fiecare are motivele sale și nimeni nu-l înțelege pe celălalt. Mai tranșează acum dacă poți.
Actorul și sălbaticii (Manole Marcus, 1975)
Suntem obișnuiți să credem că toate blockbuster-ele românești, parte din epopeea națională cinematografică, sunt mostre exemplare de inepție regizorală. Dar mai există unele titluri prin care pare să fi scăpat și ceva meșeșug, distilat într-o poveste lăbărțată cu fundal istoric de mare dramatism. Așa este, bunăoară, Actorul și sălbaticii, în care scena unui teatru de music-hall ia locul vastelor câmpii pe care zumzăie cai și flinte, pirotehnia e înlocuită fără pagubă de focul de artificii care e Toma Caragiu, iar situația n-o mai salvează un domnitor cu cușma fâlfâind în apus, ci un artist uns cu toate alifiile și înzestrat, în fața adversităților geopolitice, cu o conștiință imaculată. Caragiu este Costică Caratase, un mix între propriul nume, Constantin Tănase, Caragiale și încă ceva. Caratase e un superstar, mare creator la Teatrul „Vox”, de care are frică până și Carol al II-lea, reprezentat aici într-o secvență de parcă ar fi gata să-și ia zborul pe un cal alb. Tabloul filmului, ca și tabloul care-l înfățișează pe Carol, e familiar-pueril, asemenea unui Dernier métro truffaldian în care totul, sau aproape totul, merge luat la mișto.
S-ar putea ca tot ce dezvăluie filmul, printre urmăriri nocturne și dialoguri șușotite în plină zi, să însemne mai curând prost-gust decât ireverență revizionistă: legionarii care-i dau bătăi de cap lui Caratase sunt niște caricaturi sinistre desprinse parcă din filmele expresioniste cu machiaj excesiv, dar ce voluptate să vezi o imitație satirică a lui Nae Ionescu, electrizând un amfiteatru întreg cu câteva vorbe fasciste bine ochite. Criticând căldicel de la adăpostul unui alt regim criminal, filmul nu se lasă ușor îmblânzit: ca o viziune à la Jacques Rivette în care toate loviturile sunt permise fiindcă lumea e un teatru, iar Caragiu, jucându-și propriul rol de actor adulat, poate sfârși apoteotic, într-o ipostază de Chaplin mioritic care-l ia la refec pe Hitler. Dar până unde poate merge vulgarizarea – trasul de șireturi cu Istoria? S-ar putea, oare, ca odată cu trecerea timpului, filmul lui Manole Marcus să îmbătrânească ca un vin bun, iar libertățile facile să devină un kitsch de bun augur? „Om vidé”, vorba lui Vasile-Marin Moraru, slujitorul mucalit al lui Caragiu, absolut memorabil.
Fructe de pădure (Alexandru Tatos, 1983)
Iată una dintre cele mai puternice evocări cinematografice ale lumii rurale predecembriste. Scenariul îi aparține lui D. R. Popescu și include perle precum: „Tu te bâlbâi tot timpul?” „Numai când vorbesc.” Și odată trecut peste lălăiala cam prea dulceagă a replicilor – mai ales protagonista în jurul căreia se-nvârte drama e o fată cu voce etern tânguitoare, care nu poate exista decât prin lozinci melo – descoperim un univers împotmolit în propriile-i matrapazlâcuri, care nu știe să avanseze decât prin doze suplimentare de cruzime gratuită. E vorba despre o poveste de dragoste dintre doi tineri: el (Ion Besoiu) are uniformă kaki și zâmbet ștrengăresc „de poet”, ea (Manuela Boboc) poartă un coșuleț cu fructe de pădure și are un tată care n-o scoate de sub atentă observație. E un cuplu de pastorală, parcă dezlipit direct de la rubrica „Ideal adolescentin de puritate”. Ce poate merge prost? Totul, evident.
Uneori – și aici e mai presus de toate mâna marelui Alexandru Tatos –, filmul transcede poezeaua sentimentală și descoperă niște scene memorabile, de pildă întrevederea celor doi pe o pajiște pustie, în care nu știm de ce totul pică la țanc, dacă e datorită acestei Dacii Break lucioase peste care cade apusul, dacă e datorită șansonetei stranii cu „felicità” care se-aude la radio, sau poate datorită acestui gest de o tandrețe extraordinară, când ea își trece mâna prin buclele lui, în timp ce el privește în jos, măcinat de cine știe ce neliniște. Fructe de pădure este un film foarte trist. Sub poanta aproape bășcălioasă la care această lume minusculă pare să participe necondiționat – vezi obiceiul nunților la cacealma, făcute de ochii sătenilor sau pentru a mai obține un ban, cu concursul escrocului șarmant jucat de Ion Fiscuteanu, viitorul domn Lăzărescu – prinde să înflorească o dramă de neîmpărtășit și, cînd dozajul emoției nimerește acel echilibru de nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu-atât mai atroce: ca în scena în care fata testează reacția iubitului la aflarea veștii că a rămas însărcinată, apoi, pe deplin edificată, se culcă pe șina de tren în lumina albăstrie a înserării.
