Am multe neajunsuri ca om, iar unul din ele e că nu mă uit la filme românești. În ce sens nu mă uit la filme românești? Văd 20-30 de minute din film și las restul scenelor să se desfășoare în imaginație, unde pur și simplu alcătuiesc un film mult mai satisfăcător. Asta e relația mea cu 91,9% din producțiile cinemaului românesc. De ce? Mă plictisesc.😩Îmi pare rău. Neironic. Asta e. Vreau să-mi placă. Dar.
Există oameni care numără oi ca să adoarmă. Eu număr filme românești. Filme cu Stela Popescu. Filme cu Gheorghe Dinică. Filme cu Dragoș Bucur. Filmul Malmkrog de Cristi Puiu îl număr de mai multe ori.
Câteva observații naive pe marginea filmului românesc - să încep cu dialogurile. O amică mi-a zis că ori sună forțat, ori vorbesc toți ca-n București. Se poate. Problema mea e că, uneori, personajele din filmele românești lasă impresia că sunt roboți care încearcă să treacă testul Turing. De fapt, auzim actorul sau actrița vorbind, nu personajele. Metamorfoza actorilor și actrițelor în personaje nu este deplină. E un fenomen abia perceptibil, dar prezent în prea multe dintre filmele românești. Dialoguri care doboară constant (involuntar, împiedicându-se de personaje) cel de-al patrulea perete. Cum vorbesc și se comportă oamenii? E o întrebare la care scenariile filmelor românești nu au întotdeauna un răspuns corespunzător.
Umorul. Lumea e în general foarte serioasă în filmele românești, probabil pentru că știe că e într-un film românesc. Când se râde, sau nu vrei să superi bătrânii, așa că râzi la caragialisme și sketch-uri cu Stela și Arșinel, sau te amăgești că avem în sfârșit umor edgy, chiar dacă e doar 25% din umorul scenei cu pârțuri din filmul Deuce Bigalow: Male Gigolo. Aș zice că se râde și pentru că filmul se numește comedie și te simți prost să nu râzi. Și îți dorești să râzi, pentru că trăiești în România, așa că râzi. Uneori mi se pare că nu se râde sincer la filmele românești, numai din jenă sau disperare.
Sunetul. E prost. Muzica, non-existentă. Pentru că sunetul și muzica trezesc prea multe sentimente în inimile oamenilor, iar filmul românesc nu are decât un sentiment - acela de-a fi român. O altă amică mi-a spus că filmul românesc nu-ți dă voie să evadezi, să uiți că ești român. Are dreptate, dacă e să ne gândim la filmele noului val. Sunt de-acord că arta trebuie să prezinte (critic, dacă se poate) realități socio-politice, să fie ancorată în real, dar e nevoie și de o estetică mai, hmm, bazată, care să îngăduie un fel de escapism. Priviți acest tablou din 1617 de van Miereveld. Multe filme românești, mai ales cele din noul val, sunt ca niște lecții de anatomie. Cadavrul societății românești stă întins pe masa de disecție. Nu râde, pentru că ar avea nevoie de umor. Nu e tragic, pentru că e prea serios. Doar stă întins batjocoritor, cu viscerele expuse, și îți răpește din timp. Provoacă milă sau repulsie. Am avut Moartea domnului Lăzărescu și 432-ul. Foarte bine. Poate e timpul să avem și Sicko, I, Daniel Blake, Obvious Child, Plan B.
Comunismul. Filmului românesc recent îi place să zgândăre rana comunismului. În momentul de față, scobește în os. Da, ne-am prins. În comunism era greu. Totuși, SUNTEM ÎN 2023 ÎN PLIN CAPITALISM TÂRZIU RELIGIOS PATRIARHAL APOCALIPTIC.
Dacă filmul românesc ar fi o casă în mijlocul unei ninsori năprasnice, iar eu aș fi afară în frig, un simplu călător cu respirația înghețată, în căutarea unui adăpost, uitându-mă prin geamurile aburite, încercând să deslușesc ce se întâmplă înăuntru, în momentul în care cineva ar deschide ușa și m-ar invita în casă, spunând: Poftește, călător obosit, în casa filmului românesc, să te încălzești la foc - aș lua-o la goană. Sincer. Aș lua-o așa de tare la goană. Mai bine să înfrunt iarna cruntă și să mă încaier cu urși și iepuri polari ce inhalează psihedelice în măruntaiele pământului, decât să mă las pradă plictisului, decât să mă las cuprins, umilit și în cele din urmă învins de dulcea și ucigătoarea toropeală a filmului românesc.
Atâta condescendență! Nu știu cine ești, dar ai scris literalmente cel mai înfumurat și mai ignorant text despre cinemaul românesc din toate timpurile! Te provoc să-mi dai un nume, măcar un nume de film românesc la care te-ai uitat și ți-a plăcut!
OK. Hmm, să zicem Ivana cea Groaznică. Mi-a plăcut. Poate pentru că sunt jumătate sârb. Poate pentru că protagonista nu știa ce voia de la viață. Mi se părea la un moment dat că filmul o să se transforme într-un fel de Zabriskie Point. Un pic dezamăgit că nu s-a întâmplat asta. La sfârșit, puteau să arunce în aer hidrocentrala prieteniei româno-sârbe. Dinescu și Puslojić catapultați în boomersferă. Ce scenă ar fi fost. Faptul că nu am avut parte de sfârșitul ăsta arată o altă problemă cu care se confruntă filmul românesc - nu avem bani pentru explozibil.
Așadar, ce-i de făcut? Nu știu. V-ați gândit să… FIȚI UN PIC MAI INTERESANȚI? Sorry, I had to… 😓 This feels good. Să strig așa. Lăsând gluma la o parte, ce m-ar determina să mă uit la mai multe filme românești, ca să pot spune că mă uit la filme românești? Pentru început, mi-ar plăcea să fie promovați oameni tineri, cu proiecte interesante. Citiți textul Flaviei Dima din Films in Frame. Găsiți soluții pentru cuvintele îngroșate. De-asemenea, aș vrea să propun o estetică radicală pentru noul val (sau subval) de cinema românesc. Să-i zicem chili popcorn mutant. Ce-a fost mai întâi - oul sau găina? Esteticul sau ideologicul? Răspunsul e simplu, - ambele au fost mai întâi. Chili popcorn mutant combină atât esteticul, cât și ideologicul într-o armonie desăvârșită, ghidându-se după principiile revoluționare ale învățătorului Mao Zedong. E genul kgșfdsjgfdkgjlsdfslk geeky queer mumblecore baroque nihilist pizzawave space opera coming-of-age escatologic. E Gregg Araki, Julia Ducournau, Kevin Smith, Andrew Bujalski, Miranda July, Takashi Miike, Joel Potrykus, Leigh Janiak, Peter Greenaway, Jane Schoenbrun, Ana Lily Amirpour, Shūji Terayama…
I hope you’re reading this, Ada Solomon. 😅
Să adăugăm cantități potrivite de chili popcorn mutant în ADN-ul filmului Metronom de Alexandru Belc, astfel încât să avem 35% chili popcorn mutant și 65% ideologie post 89, așa cum apare ea în cartea Apel către lichele de Gabriel Liiceanu.
În filmul Metrognom, estetica neorealistă a lui Ken Loach își dă întâlnire cu stilul baroc al lui Peter Greenaway pentru a spune povestea a doi tineri îndrăgostiți (Ana și Sorin) care ajută Metrognomii - gnomi urbani din subsolurile blocurilor comuniste - să fugă de Securitate. Metrognomii pot fi văzuți doar de îndrăgostiți, pentru restul oamenilor ei apărând ca oameni obișnuiți. Când cineva din bloc moare, Metrognomul îi poate lua locul. Nu o face întotdeauna, pentru că are nevoie de permisiunea familiei, dar și fiindcă asta ar însemna să-și piardă personalitatea. Metrognomii trăiesc pentru a servi oamenii care locuiesc în blocul deasupra lor. Aceasta e una din legile Metrognom. O altă lege Metrognom (a cincea) spune - un Metrognom din subsolul unui bloc nu poate înlocui un om din alt bloc. Securitatea vrea să captureze Metrognomii și să-i programeze, prin tehnici de hipnoză și sugestie, să lucreze pentru Partid și pe urmă să le dea drumul în subsolurile blocurilor din țările capitaliste, pentru a înlocui familiile burgheze, provocând sfârșitul civilizației occidentale. Ana și Sorin sunt doi dintre numeroșii îndrăgostiți interogați de Securitate. Aceasta e povestea lor. Securitatea îi împușcă la sfârșit, chiar în momentul când se pregătesc să ia trenul spre o lume mai bună. În Occident. Alți îndrăgostiți pățesc la fel. Metrognomii sunt triști și plâng și se metamorfozează în îndrăgostiții uciși de Securitate, dar pentru că nu știu din ce blocuri provin, aceștia încalcă a cincea lege Metrognom, plătind cu viața. Cea mai puternică scenă din tot filmul, demnă de penelul unui Hieronymus Bosch, are loc după genericul de final, în care securiștii dau cu mopul, ca să curețe străzile de sânge. Camera planează deasupra străzii, care pare infinită, este chiar strada comunismului, a regimurilor totalitare, și securiștii curăță străzile de sânge înmuind mopurile în găleți pline de sânge. Începe să ningă, iar copiii construiesc oameni de zăpadă. Roșii ca sângele.
*
Dar stați, avem filme și pentru generația tânără! O satiră animată despre masculinitate toxică, 75% chili popcorn mutant și 25% incelcore!
Mădălin, un gamer!
Mădălin, un gamer!, se trezește într-o dimineață fără prepuț. Acum sigur n-o să mă mai iubească femeile, își spune amar Mădălin.
Dă search pe Google - mi-a dispărut prepuțul. Descoperă pe forumul MGTOW (Men going their own way) alte cazuri de prepuțuri dispărute. Apare un clip în care o mulțime de prepuțuri participă la o conferință despre studii de gen. Opinia publică e șocată.
Jordan Peterson anunță pe Twitter titlul noii sale cărți: 12 reguli de restaurare a prepuțului. Cum să te împaci cu prepuțul tău după ce a fost la un seminar de studii de gen.
Mădălin își comandă cartea. Noaptea, visează. În vis, își pune o proteză peniană și urmează să facă sex cu o fată. Fata râde de el - Haha, Mădălin, pune-mi proteză la orgasm, armăsarule. HaHA hAhA.
Mădălin se trezește nechezând.
Într-o noapte, adoarme cu cartea lui Peterson peste penis. Când se trezește, prepuțul i-a crescut la loc. Mădălin e fericit. Fericirea nu durează mult. Prepuțul continuă să crească. Mădălin e disperat. Peterson nu-i răspunde la mesaje. Arde cartea lui Peterson. Prepuțul continuă să crească.
Un act disperat. Urcă pe un scăunel, își trece pe după gât penisul elongat și îl leagă de candelabru. Adio. Dar se rupe.
Mădălin cade în fund. Pe chip îi curg lacrimi, dar și fericire. Nu mai are probleme cu prepuțul, pentru că nu mai are penis. Cel puțin nu acolo unde îl avea. Calvarul continuă: a legat prea strâns penisul în jurul gâtului și nu-l poate da jos.
Vin extratereștrii. Farfurii zburătoare plutesc deasupra centrelor de studii de gen din toată lumea. Se dezvăluie planul malefic. Prepuțurile erau îndoctrinate să devină combustibil pentru navele extratereștrilor.
Mădălin urcă pe cea mai înaltă clădire. Tot ce-am vrut, zice Mădălin, penisul fâlfăindu-i în bătaia vântului ca mantaua unui supererou, tot ce-am vrut e să fiu iubit de o femeie. Fulgere și tunete. Se adună toți norii de pe cer deasupra lui Mădălin. Părul lui Mădălin se electrizează, precum părul lui Akira sau al lui Son Goku. Mădălin strigă: KAAAAMEEEE HAAAAAMEEE HAAAA! Navele se fac țăndări. Prepuțurile cad. Fericiți, bărbații împânzesc străzile în chiote și voie bună, dar nimeni nu știe care prepuț e al său.
Prepuțurile tac.
Bărbații tac.
*
Adevărul trebuie spus, indiferent de natura consecințelor. Cineva trebuia să-și ia inima în dinți și să spună lucrurilor pe nume, să spună adevărul despre cinemaul românesc, indiferent dacă acel cineva o să rămână fără ecusonul de fan activ al paginii Filme Online HD sau o să devină persona non grata în toate cercurile cinefile din țară și nu va mai avea voie să stea în primul rând la TIFF.
