Cum să te bucuri etic de filme proaste, pornind de la patru exemple recente din cinematografia românească.
Într-un articol celebru din 2008 Roger Ebert vorbește despre scopul și metodica criticii de film. „Critic is a four letter word”, ne spune regretatul autor al cărții I Hated, Hated, Hated This Movie („Urăsc, urăsc, urăsc acest film”). Adică „critic” e un cuvânt urât. E oarecum de înțeles de ce – critica e o „acțiune distructivă”, continuă Ebert, înainte să vorbească în numele întregii tagme a criticii și să-și mărturisească bucuria când poate să distrugă un film din cuvinte, să scrie un necrolog înflorat și amuzant pentru un produs cultural la care au muncit, adesea cu pasiune, foarte mulți oameni.
Ăsta este, într-o anumită măsură, privilegiul și blestemul criticului: acela de a oferi o opinie argumentată care contextualizează un film, îl ridică sau îl coboară. „Pariul” că filmul are tot atâta însemnătate pentru un public larg, mai puțin avizat, cât are și pentru critic, care e „avizat”.
Eu nu sunt critic, ci „diletant”. (Am fost asigurat că e în sensul bun al cuvântului!) Dar îmi plac filmele și arta din spatele producerii lor. Și chiar dacă încerc să recomand în general filme bune, „bun” nu e singurul lucru cu însemnătate atunci când vorbim de orice produs artistic. Pentru că adesea te poți bucura de un film prost la fel de bine ca de unul bun. Roger Ebert știa asta – până la urmă deși ura, ura, ura unele filme, singurul la care a și lucrat, Beyond the Valley of the Dolls (r. Russ Meyer, 1970), a fost la rândul său urât, urât, urât de critică și recuperat doar ani mai târziu ca mică plăcere vinovată, satirică. Beyond the Valley of the Dolls e o mostră timpurie (și voită!) de film so-bad-it's-good, adică atât de prost că devine bun.
Probabil că pentru mulți fenomenul so-bad-it's-good, de filme excelent de proaste, nu e o noutate. Poate vă spun ceva The Room al lui Tommy Wiseau, clasicul Plan 9 From Outer Space sau Troll 2. Filme „proaste” care au căpătat atâta faimă că s-au făcut filme despre ele. Poate îl știți pe Neil Breen sau pe „dragonii” Martin și Mick McNamara. Poate chiar ați ascultat excelentul podcast Cel mai bun film prost, în care Alex Lungu, realizatorul, povestește experiențele sale la filmarea unui film prost autentic românesc și descoperă legături noi, bizare între cele întâmplate – de la dezvoltare personală la corupție.
Pentru că, da! – avem filme românești atât-de-proaste-că-devin-bune. Poate exemplul clasic e Milionari de weekend, o bizarerie marca Geo Saizescu, cu Mircea Badea, Oreste, Tudor Chirilă, Bendeac, ruși, magie și Paraziții pe soundtrack. Alte filme, de la producții mari gen Garcea și oltenii la bizarerii locale ca The Silversmith (Shakespeare era băimărean!) ne pun și pe noi pe harta filmelor so-bad-its-good ale lumii. Fenomenul e în creștere și avem din ce în ce mai mulți „fani” ai filmelor atât de proaste că devin bune, chiar și aici, în țara lui Romina VTM.
Și de aici se naște o dilemă morală.
Consumul ironic al unui produs e o „acțiune distructivă”, la fel ca critica. O acțiune care depășește nostalgia pe care o avem pentru filmele cu care am crescut (indiferent dacă sunt seria BD, seria Harry Potter sau Best of the Best cu Van Damme). Și e una când vorbești de un film care e pierdut undeva în trecutul unui autor, ca Milionari de weekend sau Plan 9 sau un produs comercial ratat, ca Garcea și oltenii sau Battlefield Earth. E totuși altceva când ne referim la un film care e pasiunea, proiectul de viață al unui autor. Am văzut recent un scurt review la Megalopolis, proiectul megaloman de-o viață al lui Coppola, pentru care și-a vândut o parte din via californiană, descris drept „The Room cu un buget de 120 de milioane de dolari”. În situații ca acestea, consumul de film prost devine aproape o problemă de etică. Sigur Coppola o să supraviețuiască dacă râzi de filmul lui, probabil la fel și Neil Breen. Dar un mai tânăr autor care și-a dedicat pasiunea făcutului de filme? Mai ales unul din România, unde știm cât de greu se face un film? Discutam recent cu un prieten care și-a făcut de curând debutul în regie și îmi spunea că printre cele mai mari frici ale sale e faptul că filmul său o să devină subiect de glume, o să fie privit ca so-bad-it's-good. L-am asigurat că nu e cazul, dar tot m-a pus pe gânduri. Dilema criticului devine, în cazul ăsta, una și aceeași cu dilema oricărui cinefil, pentru că și autorul e din rândul maselor. Coppola poate nu depinde așa de mult de vocea democratică a poporului, dar între timp și cinematografia s-a democratizat într-o anumită măsură și orice voce destul de stridentă poate să înece un film la care au lucrat zeci de oameni.
Sigur, am putea să zicem, darwinist, că asta e, csf ncsf. Faci film prost, meriți ridiculizare publică. Cin’ te-a pus să te expui? Dar eu, ca fan al filmului prost și al cinematografiei române, cred că există o scară a valorii și a eticii glumei. Și o să mă refer la patru filme românești recente drept exemplificare.
Filme cu BRomania
Dacă e să începem de undeva, să începem de unde s-a înțărcat banul în cinemaul românesc. Cred că e un semn de maturitate pentru industria de film că avem în sfârșit filme proaste de consum, nu doar filme proaste finanțate de stat. Și cred că, încet-încet, ne apropiem de momentul când vom avea un film atât-de-prost-că-e-bun cu BRomania. Sigur, nu trebuie neapărat să fie cu BRomania, doar îl folosesc ca exemplu pe Matei Dima, pentru că se pare că de acolo se dă ora exactă în filmul românesc de consum. Asta, desigur, dacă nu ești fan al universului cinematografic Pup-o, mă!.
Deocamdată nu avem în România filme (noi) de piață atât-de-proaste-că-sunt-bune, cum sunt Gotti, Cats, Battlefield Earth sau The Wicker Man (2006) la americani. Cred că asta e din trei mari motive. Unu, piața e încă prea mică și bugetele încă reduse. Doi, filmele sunt adesea pur și simplu prea proaste ca să mai fie bune. Dar cea mai mare problemă e că, trei, majoritatea filmelor proaste de consum sunt comedii și e aproape imposibil să „nimerești” o comedie proastă-bună, e musai să se ia cineva în serios ca să poți să râzi de el. O să mă întorc bref la filmul care a lansat atâtea drame și împăcări, Buzz House, ca exemplu. Cu un pic mai multă muncă, Buzz House ar fi putut fi un film de piață atât-de-prost-că-e-bun. E horror, interpretările sunt, în mare, atroce și are loc în pădure, o tradiție în rândul filmelor delicios de proaste. Mai e și plin de cvasi-vedete. Dar, între umorul discutabil și product placement, te lasă totuși cu un gust amar. Mai vrei să-l vezi vreodată? Să râzi de el? Sunt alte filme care s-au apropiat mai mult de ideea de atât-de-prost-că-e-bun, printre care și hit-uri ca Milionari de Weekend sau Poveste de cartier, dar sunt atât de vechi că ar putea fi din cretacic. Poate după ce se lămurește lumea că nu poți să-ncerci să recapturezi la nesfârșit succesul Teambuilding se apucă Matei BRomania să facă și un film serios, o dramă, un film de acțiune, ca să râd și eu în sfârșit la filmele lui.
Sau, hei, poate e ca Adam Sandler și se pricepe mai bine la dramă decât comedie, cine știe?
Filme care încearcă să te îndoctrineze
Pentru că trebuie să te iei măcar un pic în serios ca să dai atât chix încât să faci un film atât-de-prost-că-e-bun, una din sursele recurente de distracție în lumea filmelor proaste sunt peliculele cu o agendă ideologică. Adesea filme religioase sau cu o anumită înclinație conservatoare explicită (God’s Not Dead e poate cel mai cunoscut exemplu), filmele „cu mesaj” nu sunt exclusiv apanajul dreptei, lucru evident pentru oricine a văzut parabola ecologistă(?) Birdemic sau eșecul LGBTQ Ben and Arthur. Însă filmele care încearcă să te indoctrineze pierd atât din arta cinemaului pe drum că rezultatul e aproape întotdeauna unul din următoarele trei: reușesc să te enerveze, reușesc să te plictisească sau să te facă să râzi.
Undeva la intersecția celor trei sfere se află 21 de rubini (film ce poate fi vizionat integral aici), o grandomanie ortodoxă care poate fi cel mai bine descrisă ca „avem Un pas în urma serafimilor și acasă”. La ale sale două ore jumătate (cât avea, de altfel, și Un pas…) înțesate de dialog plat, conspirații, homofobie și planuri temporale separate (spoiler!) e surprinzător cât de puține spune filmul. Mesajul central e, chipurile, unul de bun simț – „chemarea” de popă a devenit un un business sub păstorirea înțeleaptă a Bisericii Ortodoxe Române, aripa liberală. (Liberală în sensul economic-financiar al liberalismului, dar și în sens politic, ceea ce pentru echipa filmului e probabil de hulit.) Preoții nu mai au har, sunt bișnițari corupți și credința autentică se pierde din neamul românesc. Pe drum descoperim primari corupți, „botnițari”, procurori bravi, dar homofobi (ceea ce pentru echipa filmului probabil nu e de hulit), un senator texan (Mickey Rourke, în ceea ce cu siguranță e nadirul carierei sale) care controlează explicit elitele românești politice și judiciare și le întărâtă împotriva rușilor. Și, nu în ultimul rând o procuroare bravă, un rising star tip Kovesi care vrea să fie lumină în corupția bisericii, chiar dacă asta o să-i îngroape cariera de viitor procuror general.
Nu mă așteptam vreodată să asist la o reglare de conturi cinematografică între aripa „liberală” a BOR și cea care vrea să facă o Românie ca soarele sfânt de pe cer.
Dacă filmul nu ar fi atât de delicios de inept tehnic și nu s-ar pierde în megalomanii conspirative, aproape că i-aș fi recomandat preotului-regizor Mega să-și angajeze avocați, că vine Daniel Sandu după el cu portăreii să-i confiște parohia offshore pentru plagiat. Așa, aștept cu nerăbdare partea a doua, musai cu debut la festivalul de la Moscova, și recomand acest film so-bad-it’s-good tuturor amatorilor de dreaptă credință cinematografică.
Filme artsy care încearcă prea tare
O bună parte dintre filmele atât-de-proaste-că-sunt-bune vin din sfera arthouse și aici intervine primul loc unde trebuie să te porți un pic cu mânuși. Folosesc „arthouse” sau „film de artă” într-un sens vag aici, mă refer la o plajă largă de filme ce merg de la Bottle Rocket la Red Rocket și până la The Rocket. Și e greu să tragi o linie între filme arthouse cu adevărat apreciate și filme care frizează sau pică direct în so-bad-it's-good, pentru că gusturile variază enorm. Pentru mulți Shortbus sau Idioterne ar putea să pară fix genul de film rizibil, dar distractiv, în timp ce pentru mulți sunt capodopere. La fel cu toate fimele imitatorilor 90’-2000 ai lui Tarantino. Arthouse-horrorul gen Men (capodoperă după părerea mea) este iar un candidat serios pentru arthouse-so-bad-it’s-good. Mother! e cu siguranță punctul de (cel mai mare) comun acord pentru majoritatea oamenilor care au avut răbdare să-l vadă până la capăt. Problema cu filmele de artă care sunt undeva la limita atât-de-prost-că-e-bun e că au tendința să irite mai degrabă decât să distreze. Eu, de exemplu, am râs la The Fountain dar m-am iritat nespus la Mother!. Cum să strângi cinci oameni într-o cameră ca să se bucure de un film bun-prost-pretențios, dacă ajung să se certe ori între ei, ori cu filmul?
Dacă tot mi-am făcut mâna cu 21 de rubini, hai să continuăm tot cu un film cu tematică (cvasi) religioasă, teoretic o comedie romantică artsy, dar care nu-i nici amuzantă, nici prea romantică sau artsy – ambele lucruri bune dacă mă-ntrebi pe mine.
Băieții buni ajung în rai e purgatoriu cinematografic: un film care nu o să prindă viața de apoi pe merite, dar care poate să depună dosar pentru canonizare la categoria atât-de-prost-că-e bun. Pentru că e un film la care te poți distra, de la care pleci binedispus. Cel mai mare păcat al său (și al regizorului Radu Potcoavă) e că irosește doi actori buni (Bogdan Dumitrache și Cosmina Stratan) în două roluri fără noimă. Undeva în străfundurile acestui film e un mesaj despre responsabilitate individuală și căință. E bine ascuns, dar artificiul teologic din Băieții buni ajung în rai l-ar face pe Teodosie să-și tundă barba. Un mesaj despre nostalgie, dragoste și responsabilitate individuală atât de diluat, încât te face să dai ochii peste cap, dar să-l privești totuși, cu oleacă de umor și indulgență. Un film rău cu intenții bune, din care măcar te bucuri că echipa a huzurit pe litoralul bulgăresc, la Krapets, Băieții buni merg în rai merită văzut, prin prisma unui film so-bad-it’s-good, dar cu grijă și gingășie. E, până la urmă, născut din dragostea regizorului pentru fiica sa, ceea ce e drăguț, chiar dacă nu îmbunătățește produsul final. M-aș reuita oricând, măcar pentru scena unde Bogdan Dumitrache cere și el „un muguraș de pomană”, la care am râs în hohote.
Filme unde autorul chiar crede că produce o capodoperă
O mare, poate cea mai mare parte a filmelor bun-proaste se nasc nu dintr-o decizie de marketing, din îndoctrinare sau dintr-o intenție artistică, ci din încăpățânare și iluzie, din dorința unui om de a face un film. Sigur, poți spune asta despre absolut orice fel de film, despre orice fel de proiect creativ. Dar, când vorbești de cinema, e un anumit tip de film, născut de sus până jos din mintea unui artist amator (sau „diletant”, dacă doriți), precum Atena din fruntea lui Zeus. Aici nu mai e vorba de diferențe de percepție: e Mother! un film bun și neînțeles sau unul rizibil? Consensul e clar în defavoarea filmului, dar regizorul, scenaristul, actorul principal – adesea una și aceeași persoană – n-ar recunoaște asta nici în ruptul capului.
E de înțeles. Să faci un film e muncă grea și scumpă și mai ales dacă banii vin din buzunarul tău n-o să tragi linie la sfârșit să zici că ai făcut ceva prost (chiar dacă bun!). E posibil să nu poți măcar conceptualiza că ideea care s-a materializat în filmul tău ar putea să fie universal văzută drept altceva decât o capodoperă. Și acest lucru e valabil în egală măsură pentru Francis Ford Coppola, Neil Breen sau Valentin Andrei.
Lucrurile sunt și mai clare, iluzia și mai certă, în cazul a ceea ce RedLetterMedia numesc „black tanktop movies” – filme cu regizor/scenarist/producător/protagonist (de obicei) bărbat (de obicei) alb care se distribuie pe sine în rol de erou (de obicei) de acțiune, (de obicei) îmbrăcat într-un maieu negru. Dincolo de obiectul vestimentar, putem extinde teoria maieului negru la toți cineaștii amatori care fac filme care să le pună în evidență talentele, fără să-și dea seama de calitatea evidentă a acelor filme. Din nou, aceștia sunt majoritar bărbați, cu două excepții: Deuandra T. Brown, autoarea celebrului Diamond Cobra vs. the White Fox, și, loco, Sabina Lisievici și al său Kingdom of Judas.
Kingdom of Judas e un film atât-de-prost-că-e-bun ca la carte. E, pe scurt, o capodoperă, de la primul moment, până la deznodământul cu twist. Produs regizat și scris de Sabina Lisievici, cu Sabina Lisievici în rolul principal, Kingdom of Judas e… incredibil. M-aș hazarda să zic chiar că depășește filme ca DramaKarma sau The Silversmith în cursa pentru cel mai bun film prost produs vreodată în România. Dacă scopul unui film este să producă plăcere publicului său (și îl judecăm doar după acest criteriu utilitarian) m-aș hazarda și mai mult – să spun că e posibil ca, cel puțin pentru mine, Judas să fie cel mai bun film românesc făcut vreodată.
Povestea e una tragică: două surori, Maria și Anna, crescute de un tată alcoolic (de cam aceeași vârstă cu cel puțin una dintre surori) își duc viețile printr-un București hedonist, în care toată lumea vorbește în engleză de tip Ion Iliescu și merge la petreceri de acoperiș cu mimi și înghițitori de foc. Maria e actriță și vrea să devină „the most famous actress in all times” (cea mai faimoasă actriță în tot timpul), deși i se spune clar că „You are going to be having one good role in your entire career” (o să vei fi avut un rol bun în întreaga carieră). Dezamăgită de hedonism și de faptul că nu e „un fel de Meryl Streep”, Maria își ia viața. Și de aici, viața Annei și filmul o iau pe arătură.
Urmează o sumedenie de secvențe bizare. Facem cunoștință cu un (fel de) rapper urmărit de un (fel de) clan mafiot și încă câteva personaje pestrițe – actori, cântăreți de rock faimoși, o autoare de romane erotice(!) rusoaică(!!), care merg la un fel de dezintoxicare de viață, totul intercalat cu drama de familie a Annei. Anna, dacă nu v-ați prins, e jucată de Sabina Lisievici și pendulează între a fi devastată de moartea Mariei și sigură pe sine, șefă peste vedetele venite la rehab-ul de lux de pe lângă Râpa Roșie.
N-o să analizez Kingdom of Judas din punct de vedere al competenței. Ea există sporadic – ca în cadrele aeriene filmate din dronă sau în haosul organizat al petrecerii cu mimi de la început. E clar că Lisievici poate să mobilizeze resurse – tehnice și de personal (Sandu Lungu apare în acest film!) doar că dialogul ridicol, scenariul imposibil de urmărit și engleza, o, doamne engleza!, te fac să leșini de râs. În ceea ce e probabil secvența mea favorită din film, cel mai mare rock star din lume se droghează undeva în niște catacombe ardelene cu „cel mai mare fan al său”, într-o scenă parcă desprinsă din Anne Rice. Între timp, o poveste de dragoste aproape platonică se înfiripă între două dintre personajele feminine pentru că, de la prima la ultima scenă filmul vrea să ne sublinieze că e tineresc, hip și woke!
Poate cea mai mare problemă când vorbești un film atât-de-prost-că-e-bun, mai ales după ce se spulberă iluziile autorului, e să îl (sau ca în cazul nostru, să o) convingi că respectul și bucuria pe care le ai pentru filmul său sunt reale. Că eticheta de „film prost” nu vine din malițiozitate, ci, dimpotrivă, dintr-un respect profund față de produsul final. Lui Tommy Wiseau i-a luat aproape două decenii să înțeleagă că lumea îl iubește pentru că a făcut unul dintre cele mai proaste filme din istorie, nu în ciuda acestui fapt. Neil Breen ridică din umeri când lumea râde la filmele lui, apoi se concentrează pe următorul, pe care fanii îl comandă disperați. Să faci un film prost bun, unul apreciat de lume, e o onoare. Și, sincer, aș prefera oricând să revăd Kingdom of Judas, față de un film universal apreciat (inclusiv de mine!), precum Aurora lui Cristi Puiu. Aurora nu are theme song!
Filmele atât-de-proaste-că-sunt-bune sunt, pentru mulți dintre noi, printre cele mai interesante produse cinematografice. Fie că sunt opere de artă outsider, piese stângace de propagandă sau produsul încrederii exagerate în sine, ele trebuie apreciate la adevărata lor valoare, iar creatorii lor trebuie serbați, nu luați la mișto. Pentru că scopul e să ne bucurăm de filme, nu să râdem de ele. Unele, ca 21 de rubini sau Garcea și oltenii, sunt ținte mai facile și poate mai justificate decât altele, dar toate trebuie studiate, ca să parafrazez un mare conservator al neamului, cu curiozitatea cu care un entomolog studiază o insectă rară.
Ebert își termina celebrul articol din 2008 povestind cum partenerul său întru critică, Gene Siskel, și-a dus fetele la un film animat. Una dintre ele a remarcat după că „nu i-a plăcut”, lucru care îl făcuse mândru pe pater familias Siskel. Nu-s de acord aici cu Siskel & Ebert. Poate că critica e un „fenomen distructiv”, poate că critic e un „four letter word” dar, cel puțin în lumea filmelor bune-proaste, la fel e și „hate”.
