Ca niciodată parcă, premiile Academiei Americane de Film de anul acesta s-au plasat sub semnul dorinței de a readuce minutarele cinematografice la ora exactă a mersului lumii. Triumful lui „Nomadland” la categoria „Cel mai bun film” a consfințit această dorință. De altfel, chiar mergând dincolo de „Nomadland”, tot felul de cauze perdante, cu greu auzite la Hollywood până mai deunăzi, par să fi investit ecranele, invitând figuri noi să se lase discutate și imortalizate măcar preț de un tur de pistă. Prospețimea subiectelor este, în sine, o chestie salutară, fiindcă are darul să mai revigoreze un pic această ceremonie sclerozată, care se reproducea an de an din inerție și amenința să piardă până și cel mai firav contact cu societatea actuală. Dar asta nu e suficient, căci, dacă ar fi să tragem linie, s-ar vedea cum și în 2021 am dat tot peste un calup de filme cumințele, care nu se abat de la nota obișnuită decât pentru a o reintegra și mai cu convingere spre final.
Pentru textul de mai jos m-am uitat cu un ochi distrat la premiile decernate azi-noapte, dar am decis să nu țin cont de ele decât orientativ. Mai degrabă m-au interesat acele titluri nominalizate care, într-un fel sau altul, sunt reprezentative pentru starea cinemaului de azi.
Ceva îmi spune că anul acesta s-au uitat mai cu atenție la filmele de Oscar chiar și aceia dintre noi care tindeau de obicei să întoarcă capul. Poate din curiozitate față de ce s-a putut totuși filma/proiecta de când cu pandemia. Sau poate din interes real față de valul care pare să fi luat Hollywood-ul pe sus în ultimii ani, aducându-l ceva mai aproape de plaja aurie a relevanței politice. Cum ar veni, anul a fost sărac în filme noi, iar fiecare spectator a privit într-o direcție doar de el știută, drept pentru care Oscarul – în absența multor evenimente așteptate de cinefili, precum festivalurile – a dobândit, mai mult ca în alte vremuri, și funcția de a federa locuitorii izolați ai unei planete în derivă. Fiindcă uneori e reconfortant, ba chiar util, să privim cât mai mulți înspre aceleași imagini, să separăm grâul de neghină și să vedem cu ce rămânem la capătul recoltei, așa cum obișnuiam să facem odată. Cum, de mai bine de un an, cinefilii au cam fost privați de sentimentul comunității, ce prilej mai bun de a reseta contorul decât chiar sărbătoarea studiourilor și a giganților streaming-ului, mai ales când totul vine la pachet cu promisiunea reînnoirii – mai multă diversitate, mai multă politică, mai multă justețe. Deci, mai mult cinema?
Nu prea. Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă cuprinde mai mereu un sentiment de jenă în fața acestor filme mainstream, cu priză certă la statuete aurii, care par să fi înghițit pe nemestecate niște cauze progresiste, traducându-le apoi în termenii proprii. Termeni care par să fie cam strâmți pentru misiunea măreață cu care s-au trezit căptușiți – și-atunci, din toată manevra asta, nu rămânem decât cu senzația unei chinuieli zadarnice întru actualizare, pe principiul facelift-ului: caroseria o arăta ea diferit, dar sub capotă găsim aceleași piese prăfuite. E o discuție interesantă aici: în ce măsură poate o structură narativă veche de când ne știm să se adapteze la vremuri fără să facă implozie? După mine, oricum ai da-o, e greu ca judecăți precum aceea „oportunism politic” să nu se invite la masa discuției, chiar de-ar fi să fie refutate în ultimă instanță. Căci regula acestor premii ne spune, azi precum ieri, că ele sunt aici pentru a confirma un gust popular și un aer nu foarte rarefiat al momentului. Dialectica nu prea are ce căuta aici, și nici filmele politice contradictorii, care te fac să ridici din sprâncene. Rămânem așadar cu niște opțiuni convenabile tuturor, care să adoarmă revolta în aceeași măsură în care pretind că o ațâță.
Parasite (Bong Joon-ho, 2019), care a câștigat anul trecut, e genul ăsta de film politic. Mă număr printre cei care l-au susținut la vremea sa, dar e indubitabil că, atunci când încerci să mulțumești pe toată lumea, ești nevoit să faci rabat de la finețuri și să bagi sub preș asperitățile. O situație similară s-a produs, în bună măsură, cu Nomadland. Pur paradox, într-atât de mult pare că ne-am obișnuit cu aceste filme de contestație moale, necesare bunei funcționări a capitalismului, ca un anticorp lejer prin care să-și reafirme sănătatea de fier. Sunt filme de la care ieșim cu conștiința de cetățeni responsabili împăcată, și care apoi dispar fără să lase urme. Aflată la al treilea său efort regizoral, Chloé Zhao a făcut aici un film fluid, tot numai ceruri învolburate la apus și orizonturi infinite care se deschid prin Midwest-ul stâncos al Americii. Proaspăt oscarizata Frances McDormand joacă o soție îndoliată care se vede obligată să recurgă la nomadism: altă soluție nu are pentru a putea supraviețui de pe urma dezafectării unei uzine dintr-un orășel din Nevada, care pur și simplu a fost ras de pe hartă, cu cod poștal cu tot, după ce întreaga populație s-a mutat care încotro, acolo unde încă se mai găsește de lucru. Împinsă undeva la periferia societății capitaliste, făcându-și culcuș într-o dubă cu care cutreieră marile întinderi virgine ale teritoriului și căutând adunări ale nomazilor cu care se identifică, McDormand descoperă că nu-i displace să trăiască așa: se amestecă în această atitudine și o nevoie de revenire la sursă – adică la un trai mai apropiat de pământ –, și un sentiment al aventurii.
În fond, Nomadland e cel mai bun în aceste momente inițiale în care rana socială găsește un pansament în senzația plină a unei libertăți redobândite, gata de înșfăcat atunci și acolo, în compania unor figuri pitorești – majoritatea, nomazi adevărați – care deapănă amintiri și povești de viață în jurul focului de tabără. Am avut atunci impresia că Zhao chiar i-a adus aproape de ea pe acești indivizi, atât de aproape încât să se poată livra fără opreliști în fața camerei de filmat, inventând o filosofie de viață neo-hipioată în care nu e deloc clar cât la sută e self-help și cât opoziție pe bune la practicile scârboase ale capitalismului. În pendularea aceasta între vastitatea peisajului aproape lunar (latura sa Terrence Malick) și descrierea factuală a unui stil de viață vampirizant, cu joburi part-time precare și gătit conserve de noodles pe un reșou prăpădit (latura sa Ken Loach) sunt de găsit atât forța, cât și limita filmului. Căci putem aprecia mult și bine empatia lui Zhao – efectul său provocator este totuși diluat la tot pasul de prevalența neinspirată a unei poezii cosmice artificiale, care face ca povestea să ajungă la finiș leșinată, sub forma unei ode aduse lumii care mișună sub cerul liber, pe acordurile cheesy ale lui Ludovico Einaudi.
Steven Yeun (The Walking Dead, Burning) confirmă în Minari din postura de cap al unei familii de sud-coreeni care se chinuie să-și facă o situație în Arkansas-ul anilor ‘80, separând pui de găină în funcție de sex la o întreprindere din zonă și lucrând de zor la construcția propriei ferme. Filmul, nominalizat la cinci categorii, printre care Cel mai bun film și Cel mai bun regizor, dar câștigător doar al Premiului pentru Cea mai bună actriță în rol secundar (Youn Yuh-jung) polemizează pe față cu visul american. Face asta folosindu-se de câțiva tropi arhicunoscuți încă de pe vremea pionierilor – metamorfoza, mereu miraculoasă, a deșertului într-o grădină roditoare, precum și conflictul dintre ban și unitatea familială –, dar îi dizolvă într-o poveste surprinzător de delicată despre rutina membrilor acestei familii, între care simțim cum mocnesc neînțelegerea, teama, ba chiar și ostilitatea. Actrița Youn Yuh-jung, în rolul bunicii sosite din Coreea care dă totul peste cap, a câștigat o statuetă azi-noapte. Când zic că „dă totul peste cap”, e totuși o afirmație cam puternică: probabil că Minari reprezintă cel mai curat film nominalizat pe liste, prin asta înțelegând, totuși, că s-ar putea să fie și cel mai plat. Regizorul Lee Isaac Cheung are ceva pricepere în a dirija copiii, dar scenele cu ei par a se opri chiar în buza unor epifanii mult așteptate, la fel cum are și ceva reținere cu melodrama aflată la un acord sentimental distanță – există, printre toate filmele inundate de muzicuță ale selecției, realizare mai sobră ca aceasta? –, dar totul se petrece de parcă această tratare în mic generează în același timp și o atrofiere a emoției: nimic nu ne mai atinge cu adevărat.
Aș mai menționa, dintre nominalizați, debutul lui Emerald Fennell, Promising Young Woman, imposibil de confundat cu altceva decât o poveste plasată în epoca post #metoo. Carey Mulligan joacă un fel de vigilante candy style, care-și petrece nopțile prin cluburi, unde se preface suficient de beată încât să nu se mai poată ține pe picioare, apoi merge acasă la tipul care, invariabil, o pescuiește binevoitor și îl învață o lecție. Într-un fel, scenariul, premiat la gală, e o aiureală totală, dar cum să nu te lași în voia turnurilor sale vertiginoase, care promit să ne învețe ceva nu atât despre cum funcționează masculinitatea toxică, cât, mai larg, despre cum funcționează un personaj de ficțiune care nu răspunde niciunui stimul recognoscibil? Recunosc că nu știu dacă tot acest decor artificios, doldora de rochițe, acadele și gropițe în obraji, care evocă A Girl Walks Home Alone at Night, lucrează în favoarea tezei feministe a filmului, sau dacă nu cumva o faultează – altfel spus, e ceva brechtian la mijloc, un indiciu că suntem într-un laborator sigilat și ne dedăm la experiențe care mai de care, sau e doar o fantezie infantilă menită să ia ochiul și să treacă drept stil? Însă Fennell-scenarista e mult mai surprinzătoare decât Fennell-regizoarea: din nimic, aceasta a creat un personaj ce riscă să nemulțumească pe toată lumea tocmai pentru că ține să-și prezerve secretul cu îndârjire. Pe urmele ei, filmul e liber să decoleze înspre horror, cartoon, film noir sau o combinație fistichie din toate astea.
La documentar treaba e ceva mai simplă, din moment ce oamenii de la Oscar s-au arătat aici mai puțin presați să racordeze cu căutările formale tot mai îndrăznețe către care genul s-a deschis până aproape de pulverizare în ultimii ani. M-am așteptat să câștige Time, despre lupta unei femei pentru eliberarea soțului său de culoare, întemnițat pentru o perioadă lungă de timp în ciuda unei infracțiuni de mică însemnătate. M-am bucurat că n-a câștigat, fiindcă rezultatul, oricât de bine intenționat, e un portret încremenit și leneș. Fascinat de un chip pe care se citește determinarea, filmul e prea puțin dornic să înțeleagă și miza mai amplă în care acel chip, cu siguranță charismatic, s-a trezit angrenat de atâta vreme. Cu secvențe regizate post-factum pe măsura unei viziuni de mizanscenă dintre cele mai sărace – ralantiuri grele, muzică lăcrămoasă, un alb-negru care înnobilează în loc să ascută –, filmul nu ne va fi avansat cu nimic – nici cu o discuție necesară despre mecanismele justiției, adesea ininteligibile pentru omul de rând, nici cu o întâlnire cu o femeie puternică. Iar materialul de home movies care punctează, când și când, țesătura filmului pare aruncat acolo în neștire, dintr-un același țel de a tranchiliza reflecția și a o înlocui cu compasiune. Idei reacționare despre un conținut indendiar.
Pe listă se mai găsea și My Octopus Teacher, care chiar a câștigat, ceea ce n-a fost o veste mult mai bună. Îl vedem acolo pe un bărbat alb din Africa de Sud, care zi de zi pornește de pe balconul său încăpător cu vedere la ocean și se strecoară în adâncimi, pe urmele vieții marine ascunse departe de lumină. În felul ăsta ajunge să se împrietenească cu o caracatiță, iar filmul e despre relația lor. O relație foarte înduioșătoare, desigur, prin intermediul căreia aflăm ceea ce probabil știam că vom afla înainte să dăm play – anume, cum caracatița e un animal din cale afară de inteligent –, dar care păcătuiește prin limitările sale flagrante. Avem întâi de toate problema formatului: obstacol de netrecut, după mine, într-atât de strâns conectate de documentarele tip Animal Planet au ajuns toate imaginile care pretind și cea mai superficială observație a lumii necuvântătoarelor. Cum regizorii Pippa Ehrlich și James Reed nu sunt vreun Bresson, munca lor artistică poate cel mult să ridice la fileu o întrebare: cum e posibil ca o lume pe care am văzut-o atât de rar să ne ofere în continuare atât de puține bucurii genuin-cinefile, cu excepția inevitabilului recurs la antropomorfizare, care aici servește la o grosolană manipulare emoțională? Și mai avem problema mizanscenei: obstacol ceva mai ușor de evitat, căci oricine ar trebui să înțeleagă cel mai mic numitor comun al oricărei imagini: o datorie de a-și apăra cuceririle trudite mai bine de-un secol, adică de a conține în ea măcar un germen de cinema. Cel mai limpede putem înțelege că nu e cazul aici privind cadrele de pe mal: iată-l pe bărbat scrutând enigmatic orizontul, în timp ce camera efectuează un panoramic lent; sau iată-l îndreptîndu-se către apă în slow-motion. Ca și cum dintr-odată n-am mai fi siguri dacă ce vedem e un documentar de autor sau o reclamă marca Decathlon pentru echipament de scufundări.
Închei cu dubla participare a României la Oscar. N-a fost să fie. Pe de altă parte, nu e un secret pentru nimeni faptul că nominalizarea colectiv a venit ca urmare a asimilării formei hollywoodiene în structura însăși a documentarului: întâi, o anchetă jurnalistică pusă la cale de Gazeta sporturilor și redată în film cu pedala la podea, însuflețită de dramatism și pericol de moarte, pe măsură ce revelațiile cutremurătoare se acumulează; apoi, un portret cvasi-hagiografic al unui politician chemat să redreseze un sistem corupt, care eșuează în sarcina sa, apoi e filmat privind absent și dând vina pe „greaua moștenire”. Contextul sanitar deosebit a fost de asemenea favorabil într-o țară ca Statele Unite, la fel cum a fost și statutul de outsider absolut al României pe listele de Oscar. Dar astfel de calcule nu conduc la nimic: Alexander Nanau, deși împrumută o structură de reportaj televizat, sacrificând la rândul său din tăișul documentului, are o inteligență artistică ce i-a permis să facă un film inspirat în alegeri, mult mai onorabil decât titlurile de la categoria sa pe care le-am înșirat mai sus. În ciuda unor lipsuri, colectiv este – și o spun cât se poate de obiectiv – un film mult mai important decât o scorneală melo precum My Octopus Teacher.
Aș aminti și a doua prezență a României printre nominalizări, cu ficțiunea Quo vadis, Aida?, regizată de Jasmila Zbanic, care a pierdut în fața mult mai puțin interesantului Another Round al lui Thomas Vinterberg la categoria Cel mai bun film străin. Filmul lui Zbanic discută masacrul de la Srebrenica din 1995 dintr-o perspectivă suficient de imersivă încât să trezească un sentiment de virtuozitate regizorală în fața cadrului mereu forfotitor, dar și suficient de reflexivă pentru ca ceea ce vedem să nu ne ia capul, aruncând astfel la coșul de gunoi oportunitatea analizei istorice. Trăgând linie, aș zice că avem aici unul dintre cele mai bune filme nominalizate anul acesta: Zbanic umple imaginile cu figurație și artefacte de acum multă vreme, dar filmează totul fără pietate și fără autocomplezență, ca și cum situarea lor în cadru ar fi o întâmplare care ține de hazardul documentarului. Adăugați doza necesară de decență în tratarea oricărei tragedii și s-ar putea ca încrederea în reenactment ca metodă valabilă de investigare a istoriei să revină puțin la suprafață, după ce filme precum 1917 au făcut-o țăndări. Zbanic ne-arată cum în continuare cinemaul se poate inspira din tremuriciul televiziunii, care în anii ‘90, atunci când e plasată acțiunea, își trăia gloria târzie, și o poate depăși dacă pune lucrurile cap la cap, ducându-ne într-o zonă pe care n-o cunoșteam, oricât de întunecoasă ar fi.
