Netflix lansează în ianuarie două filme mai mult sau mai puțin cu pretenții. Am trecut prin ele fără să găsesc lucrurile care mi-au lipsit cel mai mult în aceste ultime luni fără titluri noi: îndrăzneală, poznă, prospețime.
Pieces of a Woman (Kornél Mundruczó, 2020) 2*/5*
Cui i-a plăcut Pororoca, filmul în care un cuplu de bucureșteni începe să se dezintegreze după dispariția copilului lor în plină zi, sigur va aprecia efortul de limbă engleză al maghiarului Kornél Mundruczó. Asemănările dintre cele două filme merg mai adânc decît simpla alegere tematică – cu nuanța că aici, cuplul jucat de Vanessa Kirby și Shia LaBeouf își pierde fiica imediat după naștere, din motive neelucidate de medici –, fiindcă amândouă provin dintr-o concepție nu tocmai ofertantă a cinemaului, bazată pe forcing actoricesc și luat la trântă cu temele mari. Pe scurt, și Constantin Popescu, și Kornél Mundruczó ne arată că știu cinema din ăla cu steroizi: amândoi optează, bunăoară, pentru un plan-secvență virtuoz în punctul culminant al filmelor, care intervine în ambele cazuri pe la început. Ideea se poate justifica ușor: printr-un cadru fără tăietură (aparentă) dobândim imersiune totală într-o dramă desfășurată în timp real. Asistată doar de o moașă și de soț, agonizând din sufragerie în baie și din baie în dormitor, Vanessa Kirby ne trece prin tot infernul travaliului: urlete de durere, dialoguri fără noimă, curmate de contracții. E o interpretare care se cere premiată, fiindcă acționează pe post de tur ghidat al unui impresionant arsenal interpretativ. Problema vine însă tocmai din senzația că suntem luați ostatici în acest tur ghidat – că toată această mișcare de trupe a fost îndelung premeditată, pînă la a evacua din ea orice emoție posibilă, și că visceral nu înseamnă automat și autentic. Când nu mai există altă rațiune superioară pentru o alegere stilistică decât fetișismul formal, e semn că cinemaul pierde pe toate planurile.
Nu trebuie să fii un geniu pentru a constata cum, tot mai mult, filmele europene de autor proaste sunt proaste în același fel. Ca și cum panoplia gesturilor de mizanscenă s-ar fi subțiat în ultima vreme, până ce poveștile „universale” lucrate cu mână butucănoasă și estetici de fier, gata să intimideze spectatorul, au ajuns singura opțiune de luat în calcul. Mundruczó, Lánthimos, Zviaghințev și alții ca ei: tot aia. Europudding de plasat oriunde în teorie și nicăieri în practică, ambalat în cadre sofisticate, care nu trădează în ultimă instanță decât cinismul regizoral de tip „în fond nu prea-mi pasă de poveștile mele”. Ce contradicție, în acest film, între o poveste despre naștere, iubire, doliu și niște imagini în spatele cărora nu pare niciodată să bată vreo inimă, fie ea și atrofiată. Ieșit din cine știe câte sesiuni de pitching, filmul ajunge până la noi neted și plăsticos, fără nimic care să sugereze o atenție deosebită a mizanscenei pentru texturi, gesturi indicibile, lucruri spontane, despuiate de simbolism. Ca și cum, în această dramă inspirată de lucruri reale trăite de Mundruczó și partenera sa Kata Wéber – care a scris scenariul –, singurele soluții narative ar trebui să conducă inevitabil spre clișeu. Vezi cadrele în care Vanessa Kirby, proaspăt ieșită din traumă, observă în jurul ei doar părinți și copii fericiți – un lucru care în realitate probabil că așa funcționează, dar în cinema miroase de la o poștă a racursi în gândire. Însă tot e mai bine ca ultimele filme ale lui Mundruczó, White Dog (2014) și Jupiter’s Moon (2017), parabole „politice” râncede și deloc ospitaliere. Acum, cineastul nu se mai pretinde conștiința luminată a unei țări corupte – lucru de care trebuie mereu fugit –, ci bricolează cu un univers intim, cu prețul de a-l face complet aseptizat.
The Dig (Simon Stone, 2021) 3*/5*
Știți filmele americane care, an de an, scot de la naftalină câte o poveste „extraordinară”, numai bună pentru visat cu ochii deschiși, și-aduc în față unu-două personaje, la rândul lor de excepție, care-au fost ignorate de istorie și poate ar merita reevaluate? Le știți. Sunt genul de filme orientate spre public, ce nu prea țin seamă de Ochiul Istoriei – care nu e niciodată atât de cristalin și apos pe cât ar vrea ele să fie – și caută individualități motivaționale, a căror viață poate fi ușor convertită într-o ficțiune plină de tâlc. Genul de filme cărora le lipsește personajul povestitorului din Leto (Kirill Serebrennikov, 2019), la care mă gândesc mereu, cel gata să ne tragă de mânecă din când în când, atunci când sărim calul, și să ne strecoare câte un „stați puțin, fraților, că lucrurile nu funcționează chiar așa”. The Dig e ultima intrare în lunga listă a acestor filme care, more often than not, se găsesc pe lista scurtă a Oscarurilor. Se ia un individ mai-mult-decât-simpatic, dar nedreptățit de soartă, care e pe cale să intre în legendă fără s-o știe – de pildă Basil Brown (Ralph Fiennes), arheolog și astronom amator, autorul unei descoperiri de anvergură pe moșia unei latifundiare cu sănătatea șubredă (Carey Mulligan). Se iau niște antagoniști chitiți să-i pună bețe-n roate – „profesioniștii” de la British Museum, gata să-și aroge toate meritele pentru săpăturile lui Brown. Se construiește pe repede înainte un context complicat – suntem în 1939, avioanele de vânătoare brăzdează cerul în repetate rânduri –, fără vreo analiză sistematică a lucrurilor, căreia i se preferă damful de nostalgie pentru felul în care arăta lumea altădată. Se condimentează cu ceva amor și prietenie, iar din toate astea rezultă, cu necesitate, un happy end.
Ce deranjează în filmul lui Stone e lipsa constantă a oricăror truvaiuri regizorale care să ne-arate că a meritat efortul vizionării. Iar și iar, Stone apelează la aceleași trucuri prăfuite – personaje care discută lucruri grave în off, în timp ce pe fundal vedem imagini fără importanță, muzica instrumentală care țâșnește cu orice ocazie potențial melodramatică etc. –, de parcă s-ar da în lături de fiecare dată când i se cere să pună osul la treabă cu niște meșteșug al meseriei. Toate rezolvările filmului merg înspre facil și lăcrămos. Cât de ridicol e să vezi situații care puteau fi exploatate într-o mulțime de feluri, lovindu-se de lipsa cronică de idei a mizanscenei și căzând la pământ ca secerate. Astfel că filmul ajunge incapabil să poată fi ancorat la sol, înfrânt de categoria prea ușurică la care evoluează. Când Basil Brown este gonit de pe teren de angajații British Museum, trei cadre mai încolo apare reîntorcându-se la lucru, dar fără să fi dus o luptă reală pentru a-și câștiga recunoașterea binemeritată. La ce au servit toate astea, dacă nici măcar de o confruntare cât de cât dramatică, în dulcele stil hollywoodian, n-avem parte? Una e să nu complici inutil sarcina spectatorului, și cu totul alta să îi oferi totul gata mestecat, sperând că nu observă.
The Dig va rula pe Netflix începând cu 29 ianuarie.
