E un moment bun pentru abonații MUBI. O listă completă a filmelor de neratat prezente acum pe platformă ar fi mult prea lungă. Dar cele trei titluri de mai jos reprezintă un bun început.
Général Idi Amin Dada: Autoportrait (Barbet Schroeder, 1974)
Cum se poate trăi cu imaginile – chiar și cu acelea care ne vâră în intimitatea unui dictator sângeros? Căutând în ele sâmburii subversiunii, ai capacității critice, ai distanței ironice. Cu acest preț putem face, pe urmele regizorului iraniano-elvețian Barbet Schroeder, călătoria cinematografică până la Kampala, în Uganda, trecând periculos de aproape fie de abjecție și zoaiele istoriei, fie de fascinație bolnăvicioasă pentru o personalitate alunecoasă și perversă. Didactic ca un caz de manual, filmul lui Schroeder cristalizează miza și forța cinemaului atunci când acesta dă piept cu Puterea de orice fel. Filmându-l pe Generalul Amin, Schroeder pune pe sticlă un bufon megaloman, o brută spirituală care bolborosește în engleză stricată, un lider aflat în plin delir, un dictator care, atunci când nu se ține de poante îndoielnice, își afișează cu zâmbetul pe buze viziunile retrograde și insultătoare. Portretul reușit, fiindcă mereu în mișcare, al unui om care se întâmplă să fie unul dintre cei mai monstruoși conducători dintr-un secol care a abundat în astfel de specimene.
E un paradox aici: căci deși intimitatea cu Generalul e doar aparentă, pusă în scenă iar și iar sub privirile sale, întâlnirea e reală, camera punând la dispoziție un teren de joacă audiovizual pentru acest individ histrion, care n-aștepta decât să se poată da în stambă. Subtitlul Autoportret trebuie deci luat cum grano salis, expresie a unui joc subtil de putere între Imagine și Politică, practicat de un regizor care știe să-și dozeze efectele: la un moment dat, într-un poligon de exercițiu, Amin indică nerăbdător un elicopter, hotărând ce va vedea spectatorul după bunul plac. Altădată, vorbind despre fericirea propriilor copii, Amin se vede contrat de o imagine care îl înfățișează pe unul dintre aceștia plângând. Maliția dispozitivului știe că sunt de ajuns astfel de victorii mici, obținute prin cele mai rudimentare trucuri de montaj, pentru a dezrobi imaginile și a readuce la lumină adevărul lor intrinsec.
Merveilles à Montfermeil / Minuni în Montfermeil (Jeanne Balibar, 2019)
Les Misérables n-a fost singurul film de anul trecut care se petrecea în periferia violentă și ghetoizată unde Victor Hugo plasa o parte din acțiunea capodoperei sale cu același nume. A mai existat și acest film, persiflat de critica franceză și trecut neobservat în rest. Pe nedrept, aș zice: Jeanne Balibar, o mare actriță (magnifică în recentul Barbara), demonstrează aici că e și o regizoare plină de resurse, capabilă să dea impresia că-și ancorează filmul în cele mai sumbre realități sociale, apoi să-l lase să zboare înspre zone mai puțin previzibile. Escapism facil și de prost gust, dat fiind punctul de plecare grav, adică o comunitate divizată și problematică? Dimpotrivă, prefer să cred că e vorba de o apetență neînfrânată pentru giumbușlucuri de tot felul – nimeni n-a spus că toate sunt la fel de izbutite –, care promite să arunce filmul pe orbita unui basm urban în care mai-mai că am vrea să credem.
Povestea, acum: Emanuelle Joly accede la postul de primar al locului, iar echipa sa de consilieri și ajutoare care mai de care trebuie să dea piept cu provocările aduse de acest statut. Ne-am putea aștepta la o serie de viniete dramatice, victimizatoare sau exotizante, pe modelul „ia priviți ce cazuri sociale adăpostim în ograda noastră...” Însă Balibar știe mai bine de-atât, producând un scenariu imprevizibil și neregulat, plin de sketch-uri care mai aduc puțină inocență și în birourile, de-obicei mânjite cu acuze grele, prin care mișună politicienii. Ca într-un film de Jacques Rivette, în care actorii se întâlneau pentru „a o pune de-un film” în aceeași măsură în care personajele jucate de ei se întâlneau pentru a o pune de-un spectacol sau de-un complot subteran, apoi plecau mulțumiți fiecare pe drumul său, și-aici avem parte de marivodaje lipsite de consecință, care se consumă rotund, fără ca cineva să rămână cu sechele. Și ce plăcere să vezi această bandă de actori (Ramzy Bedia, Emanuelle Béart, Mathieu Amalric, Bulle Ogier, Balibar însăși) cum zburdă pe-o pajiște scenaristică în care nimeni nu încurcă pe nimeni, iar toate loviturile sunt permise. Béart-primăreasa urlând pe holuri din toți bojocii, de parcă ar fi un animal rănit, produce un astfel de moment extatic, care se tot prelungește până ce devine ridicol și insuportabil. Filmul ne oferă atunci lecția comediei făcute cu ce s-a găsit la îndemână, adică cu un dozaj deloc judicios al timpilor: mereu prea mult, din orice s-o găsi. Iar Balibar pare să fie dispusă – în asta constă generozitatea sa regizorală – să acorde timp din belșug tuturor, suficient pentru ca orice hachiță pe care o credeam bine ascunsă să explodeze în public, apoi să fie îngropată de alte hachițe ale altora.
Sicilia! (Jean-Marie Straub, Danièle Huillet, 1998)
Cred că nu mai scandalizez pe nimeni dacă spun că orice film al duoului Straub-Huillet e un eveniment. MUBI pune acum la dispoziție o copie restaurată a Siciliei!, în care compozițiile alb-negru imaginate de cei doi cineaști cu ajutorul marelui operator William Lubtchansky se pot fixa în memorie de parcă ar fi blocuri de piatră polizate de un artizan maniac. E ceva deopotrivă ultramanierist și ultrafiresc în cinemaul lui Straub – ca și cum ar exista un singur punct just, pentru fiecare cadru, în care camera să fie plasată, iar acel punct poate fi aflat doar cu multă trudă –, de unde și senzația că goliciunea dispozitivului său ne privește cu insistență. Fanii acestui cinema ajuns până la noi în stare brută, un cinema alcătuit din cadre și din sunete, din peisaje și din voci, vor găsi în Sicilia! rețeta familiară: panoramări somptuoase care se prelungesc în timp (amintind de Fortini, cani), discuții mai mult sau mai puțin filosofice care sapă adânc în carnea omului (amintind de Dalla nube alla resistenza). Neofiții vor găsi aici un film scurt (67 de minute) în care nimic nu e inutil, în care totul e de neuitat.
Sicilia! descrie periplul unui bărbat plecat de mult în nordul Italiei, care se reîntoarce acum acasă. Pe drumul său poartă conversații cu un pescar și cu un angajat la cadastru, apoi ajunge la mama lui, alături de care rememorează anii de demult. Fiind vorba de Straub-Huillet, toate lucrurile astea se văd stoarse de orice zeamă sentimentaloidă, reduse la o geometrie a cadrajelor și a intonațiilor, care arareori trădează vreun psihologism verosimil; iar dacă e vorba de nostalgie în această regăsire a heimat-ului – și cine crede că cinemaul straubian evacuează orice emoție să privească de două ori aceste peisaje stranii, care ajung să ne vorbească –, atunci e o nostalgie care se construiește migălos și pas cu pas, prin forța poveștilor de odinioară, și nu prin proptele aflate la îndemâna oricui (muzicuțe lăcrămoase și chipuri descompuse). Așa se face că fiecare întâlnire ne scutură bine (ce moment tulburător, acela când angajatul din tren declară că și-ar fi dorit să cânte pe scene mari), iar confruntarea dintre mama însingurată și fiul său rupe definitiv ceva în noi. Prilej pentru regizori să bifeze o evocare însuflețită a muncitorilor și a țăranilor de pe vremuri, semn că emoția nu e o chestie care trebuie luată de-a gata: atunci când ea apare în mijlocul unui formalism riguros și-al unei reflecții politice aprofundate, ea devine rodul unei colaborări oneste între cineast și spectator.
