Am selectat două indie-uri americane care să nu-ți dea dureri de cap în minivacanța de Paște. Dar – fiindcă trebuie să existe și un dar –, ca orice indie-uri americane care se respectă, și filmele de mai jos ne vor învălui până la final într-o ceață melancolică apărută de nicăieri, gata să contrarieze hăhăiala inofensivă pe care o prefigurau primele lor secvențe.
Kicking and Screaming (Noah Baumbach, 1995)
*disponibil pe Netflix
Când unul dintre băieții-protagoniști ai debutului lui Noah Baumbach încasează vestea că prietena lui l-a înșelat – într-o scenă grozavă în care aceasta scrie cu markerul pe o coală de hârtie „te-am înșelat”, apoi adaugă un emoji trist sub cuvinte –, tot ce găsește demn de spus, odată trecută unda de șoc, este „m-a luat o fierbințeală teribilă”. Îmi vine să zic că această fierbințeală teribilă, născută într-un moment în care ar trebui de fapt să ne treacă fiori pe șira spinării, e senzația căutată de Baumbach pe parcursul întregului film. Căci ce altceva este gala absolvirii la facultate, decât un astfel de moment în care se amestecă intensitatea unei vieți abia ghicite, care încă nu a început de-adevăratelea, și angoasa lipsei de perspective pentru mai departe? Subiectul e la modă azi. E cu-atât mai la modă cu cât capitalismul târziu taie tot mai din scurt craca de sub picioarele umaniștilor, care se trezesc la capătul studiilor dezorientați și cu sentimentul că au fost furați. De la Joe Swanberg (vezi mai jos) la Sally Rooney sau chiar Lavinia Braniște (vezi cărțile lor grozave), un spectru bântuie arta contemporană, indiferent că e produsă în coordonate pop sau în aer rarefiat: drama acestor mileniali – pe care ei înșiși o iau cu multă autoironie și lămâie, ca să-și ascundă mai bine nesiguranța –, nehotărâți încotro s-o apuce, deloc conviși că au ce să apuce.
Cu Kicking and Screaming, Baumbach anticipează aceste probleme care de-atunci par să se fi generalizat. Subiecții filmului sunt mileniali avant-la-lettre: necazul lor este, vorba criticului Jonathan Rosenbaum, că sunt „supraeducați precoce – sau mai bine zis, sofisticați până dincolo de capacitatea lor de a gestiona sofisticarea”. Mai simplu spus, diferența față de ce-a urmat e că lumii lui Baumbach îi lipsește edge-ul socio-politic, compensat în cazul său prin suferințe existențiale. Orișicum, ne aflăm deja în supa la care Baumbach tot învârte de la-nceput. Ce o face atât de recognoscibilă și atât de apetisantă iar și iar sunt tocmai ingredientele sale nelipsite: aroganță din plin, paradă de cunoștințe, niscaiva cinism, mult umor. E ca și cum aceste personaje – trecute prin tot soiul de specializări fistichii, precum filosofia sau literatura scandinavă – ar lucra mereu contra timpului, încercând să dibuiască noi și noi arme de autoapărare, care să le disimuleze vulnerabilitatea. Cele mai emoționante momente apar atunci când platoșa cade și ne aflăm dintr-odată în compania unor oameni mult mai slabi decât îi credeam, vitregiți de orice iluzie, cu care nu prea știm cum să ne comportăm. Îmi place, de pildă, să-l văd pe Max (Chris Eigeman), un individ enervant de sigur pe el – într-o scenă memorabilă strânge laolaltă niște cioburi de pe podea, dar în loc să le arunce la gunoi preferă să așeze peste ele o hârtie pe care scrie: „cioburi” – dovedindu-se incapabil să reziste farmecului o idee cam plăsticos al unei puștoaice de 16 ani.
E, în fond, lecția de generozitate a celor mai bune filme ale lui Baumbach (majoritatea, trebuie spus, apărute la început de carieră): anume că în spatele remarcilor witty, nu o dată gata să-l rănească pe celălalt, se ascund niște tineri chinuiți și instabili, care încearcă să-și croiască drum printr-un peisaj social distrus și deloc primitor. Un film precum Kicking and Screaming poate fi gustat de oricine – dar cu siguranță el vorbește mai cu seamă pe limba umaniștilor cărora li s-a dat un șut în fund, semn că viața de adult a cam început. E o scenă foarte frumoasă în film, în care tatăl lui Grover (jucat de legendarul Eliott Gould) dă să i se confeseze cu privire la ruptura prin care a trecut. Grover e reticent și are una dintre replicile cărora Baumbach le cunoaște secretul: „tată, încă nu știu dacă sunt dispus să te consider o ființă umană.” Înțelegem că unele probleme or fi ele vechi de când lumea, dar dilemele esențiale ale acestor tineri pot fi înțelese și rezolvate doar între ei.
Hannah Takes the Stairs (Joe Swanberg, 2007)
*disponibil pe MUBI
Hannah Takes the Stairs e al doilea film în care își face apariția o anume Greta Gerwig (primul, LOL, din 2006, era regizat tot de Joe Swanberg). Gerwig e acum Hannah, o tipă cu părul scurt, care cântă – e mult spus – la trompetă. Hannah lucrează alături de doi colegi într-un birou care, asemenea filmului, e sărăcăcios și înghesuit. Cei trei sunt însărcinați cu scrierea unor scenarii, dar mai tot timpul îi vedem frecând menta și flecărind nimicuri. Iată una dintre descoperirile mumblecore-ului american: pe urmele unui Eric Rohmer, niște cineaști au înțeles că poate fi interesant să arăți oameni vorbind ca să omoare timpul, într-o inacțiune continuă. Greu de găsit film mai letargic și mai sceptic față de ideea că în viața acestor oameni s-ar putea întâmpla ceva, orice. Marea mișcare de trupe e, bineînțeles, de sorginte sentimentală: când Hannah îi dă papucii prietenului ei, pe care nici că-l mai vedem vreodată, apoi se cuplează cu unul dintre tipii de la birou, bărcuța lor improvizată amenință să se lase într-o parte și să ia apă. E o tragedie? În mod normal, nu – dar într-o viață deloc mobilată, caracterizată prin somn și gânduri complicate care nu duc înspre nimic, e.
Există mai multe lucruri bune în acest film. Actorii, bunăoară. Gerwig în primul rând, care zâmbește candid, lăsându-și fața invadată de roșeață atunci când i se face un compliment naiv, sau lăcrimează netrucat atunci când ceva, în sfârșit, tulbură puțin apele stătute în care se bălăcește. Nu c-ar fi greu să le tulburi, într-atât de înnămolită în fraze ready-made a ajuns viața sa – iar când cineva se deschide sincer, vorbind despre o traumă nebănuită într-un mod neașteptat, scena dinamitează totul pe o rază de kilometri. Stăteam și mă gândeam, privind Hannah Takes the Stairs, că ceea ce-mi place la mumblecore – oamenii ăștia super ironici și ușor de rănit, în care mă recunosc – e și ceea ce mă agasează. Căci problema acestui curent de cinema e că, odată dizolvată prospețimea, a impus filmelor să ardă la o aceeași temperatură, servindu-ne mereu și mereu același tip de umor și, în fond, aceeași tranșă de umanitate, care mi-e teamă că nu e chiar atât de interesantă. Noroc că a venit ruptura din final (repede astupată, așa cum se cuvine), pentru a-mi arăta că Swanberg știe și cu lacrimile (așa cum se zice: știe cu mingea) la fel de bine cum știe cu poanta și infinitele strategii prin care să te dai deștept.
N-am terminat cu actorii. Mai vreau să-l menționez pe Andrew Bujalski, care joacă rolul primului iubit de la locul de muncă. Bujalski nu e doar un actor foarte bun, e mai ales omul care a pornit mumblecore-ul cu Funny Ha Ha (2002) și, în filme precum Mutual Appreciation (2005) sau Beeswax (2009), a dat printre cele mai frumoase filme ale mișcării: un tip deștept care joacă mereu rolul unui tip care se forțează să fie degajat, dar mai mereu iese prost. Mai ales, o figură familiară în cadrul acestui cinema. Și cred că de aici – din latura de „film pentru prieteni” a acestor proiecte făcute pe bani puțini și între cunoscuți care mai mereu apar de ambele părți ale ecranului – vin atât șarmul discret, cât și senzația de ușoară complezență pe care le degajă Hannah Takes the Stairs. Rareori am văzut fraze goale de sens, discuții inutile și meandre infinitezimale ale sufletului care să fie tratate cu același radicalism aproape maladiv de care dă dovadă Swanberg. Aplicând o lupă puternică asupra cercului de cunoscuți, Swanberg reușește in extremis să extragă ceva sens aplicabil la lumea largă.
