Festivalul Filmului European debutează pe 4 mai și pune la bătaie peste 60 de „filme de tot felul”. Cealaltă parte a speranței e opening night-ul ediției actuale, deschizând festivalul în toate cele cinci orașe: București, Iași, Gura Humorului, Tîrgu Mureș și Timișoara. Premiat cu Ursul de argint pentru regie, lungmetrajul e unul de autor - Aki Kaurismäki, probabil ultimul cineast european capabil să realizeze tragicomedii în toată puterea cuvântului. Cealaltă parte a speranței e în aceeași cheie precum Le Havre, poate cu o tentă politică mai accentuată: tratează prietenia dintre un proprietar de restaurant (Sakari Kuosmanen) și un imigrant ilegal (Sherwan Haji), uniți de felul în care își iau viața de la capăt. Și, da, ca de obicei la Kaurismäki, lungmetrajul lasă loc de speranță și duioșie într-un peisaj politico-urban murdar și crud.
Lady Macbeth, debutul în lungmetraj al lui William Oldroyd, regizor de teatru și operă, este o dramă psihologică și un film de epocă (acțiunea se petrece în 1865), adaptare a nuvelei Lady Macbeth din Districtul Mtsensk, de Nikolai Leskov. Florence Pugh, o actriță de 19 ani, are de interpretat o tânără vândută drept nevastă unui bogătaș de vârstă mijlocie, ceea ce nu o oprește să aibă o aventură cu un angajat al soțului. Așa începe să prindă gustul puterii și al libertății sexuale, iar statutul ei de victimă se schimbă treptat într-unul de torționar. De remarcat cât de puține replici și de zgârcit cu muzica e Lady Macbeth.
Niciun film de Ulrich Seidl nu lasă cu un zâmbet la ieșirea din cinema. Dar, pentru vizionarea documentarului său Safari, e cazul să fii pregătit pentru grotesc și cruzime în cantități semnificative – există scene lungi în care ucisul și dezmembrarea animalelor sunt arătate în detaliu. Pe cât de neutru e spusă povestea turiștilor europeni care vânează în Namibia, pe atât de revoltat și dezgustat te vei trezi, mai ales când afli că aceste expediții vânătorești sunt o ocazie pentru ca membrii familiei austriece să aibă parte de dezvoltare personală și să-și consolideze relațiile dintre ei. E departe de a fi o vizionare comodă, dar documentarul nu se mulțumește cu grotescul, ci duce explorarea ceva mai departe, în direcția neocolonialismului.
O „lectură” obligatorie pentru orice cinefil e Hitchcock/Truffaut de Kent Jones. Filmul pornește de la seria de interviuri din 1962, în care François Truffaut îl ia la bani mărunți pe Alfred Hitchcock, serie din care a rezultat o carte de capătâi a breslei. Regizorii care vorbesc în documentar despre recuperarea cineastului britanic și trecerea lui din categoria entertainment în cea a filmului de artă sunt unul și unul (mai puțin James Gray, zic eu). Nu lipsesc bucăți din cele 17 ore de interviu, iar cariera lui Hitchcock – inclusiv filme care au dat greș la box-office la vremea lor, precum Vertigo – e analizată în detaliu, fără a ocoli detaliile personale și anecdotele. În ciuda anvergurii celor două personalități și a faimei celorlalți regizori, Hitchcock/Truffaut nu are nimic bățos și nici nu păcătuiește prin reverență, ba dimpotrivă, e un film entuziast și entuziasmant despre regie și ramificațiile ei.
21 de nopți cu Pattie, premiat de juriu pentru scenariu la San Sebastián, e o comedie franțuzească neagră, regizată de frații Arnaud și Jean-Marie Larrieu. Da, e și cu necrofilie, dar cei doi cineaști mențin tonul light, senzualitatea și umorul, pe alocuri sec. Pare un film polițist într-un decor rural, implică dispariția unui cadavru, posibile fantome, ceva sex. 21 de nopți cu Pattie are parte de interpretări în cheie minoră ale unor actori francezi cunoscuți (Karin Viard, André Dussollier, Denis Lavant) și are iz de plăcere cinefilă vinovată.
Festivalul Filmului European are loc în luna mai, în 5 orașe din țară. Programul complet al festivalului îl găsiți aici.
