E St. Patrick’s Day, și cu ocazia asta îmi dau seama că vorbim foarte rar despre cinemaul irlandez. În genere, Irlanda apare în filme (de la fundamentalul „The Quiet Man” al lui John Ford la comedioare recente precum „P. S. I Love You” sau „Leap Year”) ca un decor paradisiac, sustras timpului și civilizației și populat cu bețivani simpatici. Într-un fel, cele două filme de mai jos, disponibile pe Vimeo on Demand, adoptă o logică asemănătoare, pe care însă o deturnează treptat: rodul unor priviri din exterior, ajung până la urmă să vorbească din perspectiva oamenilor locului, decorticând sau contribuind direct la lupta legitimă de emancipare a unui popor asuprit.
Ce veți găsi privind aceste două filme – The Patriot Game al lui Arthur MacCaig (1979) și The Image You Missed al lui Dónal Foreman (2018) – e întâi de toate o poveste dintre tată și fiu. Ca orice astfel de poveste, nu-i treabă simplă, iar spectrul lui Oedip e mereu prin preajmă. A încerca să îi dai de cap, așa cum face Foreman, înseamnă a dezgropa ani de pribegie, de angajament militant, de libertate plătită scump, în speranța firavă că, odată trecut prin acest hățiș memorialistic, vei putea spune: iată omul. Grație lui Foreman, putem așeza un chip în spatele acelor imagini fără compromis care alcătuiesc The Patriot Game, cel mai important document cinematografic despre conflictul nord-irlandez. Îl auzim pe MacCaig vorbind despre practica lui – spune că mereu l-a lăsat rece formalismul, de pildă – și, din când în când, îl și vedem de-aproape. Încercând să măsoare distanța incomensurabilă care-l separă de tatăl lui, pe care nu l-a cunoscut niciodată cu-adevărat, Foreman spune că, mai presus de orice, sunt doi oameni care aparțin unor timpuri diferite. Și-ntr-adevăr, cu mustața lui răsfrântă în dezordine peste buza de sus, cu pletele rebele, dar tot mai mâncate de chelie pe măsură ce se duc anii, MacCaig ar putea trece cu greu drept un om al zilelor noastre. Lumea lui e alta: cea în care puteai ateriza în mijlocul unei cauze înalte și te puteai solidariza cu ea fără second thoughts, la repezeală, punându-ți toată încrederea în niște imagini care, credeai tu, vor grăbi sfârșitul opresiunii. Prin comparație, lui Foreman îi trebuie timp nesfârșit de reflecție, întrebările (etice sau estetice) îl asaltează din toate direcțiile, orice imagine pe care reușește în fine să o producă vine cu încărcătura sa de dubiu și remușcare. Orice imagine, cu alte cuvinte, e smulsă dintre viscere, dar chiar și-așa pare să rateze esențialul.
Să derulăm puțin înapoi. La început a fost un tată. Născut în 1948 în New Jersey, Arthur MacCaig descoperă la un moment dat Irlanda de Nord, din întâmplare și nu prea. Întâmplare, pentru că până atunci nu cunoștea mai nimic despre conflictul din regiune, cu excepția lucrurilor fluturate prin media. Nu prea, pentru că, la fel ca atâția alți oameni, sosirea în Irlanda e pentru MacCaig un fel de întoarcere acasă – un secol și ceva mai devreme, strămoșii săi se salvaseră de pe insulă, fugind din calea foametei și găsindu-și un locșor în America. MacCaig a fost marcat pentru totdeauna de această dublă cultură.
Proaspăt ieșit de pe băncile școlii franceze de film IDHEC – cea mai importantă instituție de profil a acelor ani –, MacCaig turnează primul său film (și cel mai cunoscut), The Patriot Game, o sinteză a celui dintâi deceniu de război irlandez, mergând mult în trecut pe urmele unor cauze adânci, băgate sub preș de administrația britanică. Documentarul e partizan: în nicio clipă nu auzim punctul de vedere al loialiștilor, altfel decât ca pretext pentru sarcasm sau ironie amară. Tot timpul suntem de partea republicanilor, iar lupta lor naționalistă e validată prin interviuri care descriu tortura la care au fost supuși admiratorii cauzei, prin statistici care le subliniază privațiunile, prin imagini care incriminează violența sistemică a statului britanic.
The Patriot Game e o expunere fațetată a conflictului. Remarcabilă este insistența cu care MacCaig îngroașă miza socio-economică a luptei armate, îndreptate nu atât împotriva inamicilor, cât a imperiului financiar construit de britanici pe spinarea irlandezilor, pe care fiecare acțiune republicană – de la un schimb de focuri, la un bombardament – are menirea de a-l submina. Idealul, ne spune un lider republican, nu e acela de a schimba un stăpân britanic cu unul irlandez, ci de a institui un stat irlandez socialist, pe principii anticapitaliste, în care puterea revine omului simplu. Refren cunoscut, o să-mi ziceți – a fost prezent în mai toate luptele populare, de la Comuna din Paris încoace. Și-mi vine să răspund că, în ciuda clarității sale exemplare, care îl aseamănă cu o demonstrație la tablă numai bună de pasat viitoarelor generații, The Patriot Game nu se poate rotunji cu adevărat, căpătând un relief singular, decât pus în oglindă cu mult mai recentul The Image You Missed.
Paradoxul ține de aceea că, în ce-l privește pe MacCaig, sarcina s-ar putea să fi fost ceva mai ușoară. Pentru generația lui, lupta politică încă mai era posibilă acolo și atunci, iar din calitatea sa de producător de imagini, acesta știa exact ce-avea de făcut: să furnizeze contraplanul riguros al clișeelor – de obicei încărcate negativ prin privirea colonizatorului – care intoxicau populația pe toate canalele; să acorde taberei defavorizate o voce, o prezență, un mijloc de ripostă; să construiască un film alături de ei, dinspre ei și împotriva celorlalți. The Patriot Game o fi el nervos, dar în nervii lui sunt de găsit energia, puterea, eventual optimismul necesare pentru a construi un altfel de viitor. The Image You Missed e filmul celui care vine după – atunci când însăși ideea militantismului sună tot mai ridicol, iar graffiti-urile politice care strigă revoluția și scuipă inamicul sunt înlocuite de panouri publicitare. Foreman e incapabil să ne dea până și niște nervi adevărați, și nici măcar nu-i vina lui: dacă filmul său e melancolic, asta e pentru că se vrea expresia unei generații înfrânte, care n-a avut timp să-și aleagă tabăra, darămite să lupte.
Pentru MacCaig, am văzut, lumea se împărțea destul de clar, ca într-un plan-contraplan academic. Pentru Foreman lucrurile sunt mult mai amestecate, iar figura planului-contraplan nu mai e suficientă. Am putea-o înlocui cu o supraimpresiune în care straturile multiplelor imagini se încalecă până ce devin inextricabile. Foreman face parte dintr-o generație de creatori interesați, vorba lui Godard, de ceea ce e între, ceea ce scapă privirii din avion, ceea ce tinde să se piardă într-un conflict bidimensional. Performând o repliere în sine, filmul e mult mai în largul său discutând sfera intim-biografică; comunitatea a trecut deja într-o zonă off-limits. Dacă vorbește despre Irlanda, Foreman nu o face ca reprezentant al unei națiuni mărețe, care a știut să reziste în fața celor mai crunte infamii, ci din perspectiva mult mai modestă a unui individ copleșit de povara istorică a locului.
Ceea ce nu vrea să spună că The Image You Missed e un film mai valoros sau mai complex decât mostra de agit-prop a lui MacCaig. Fiindcă uneori a gândi de zece ori înainte de a porni camera înseamnă a gândi prea mult și a ajunge prea târziu. Ce face Foreman aici – o explorare oblică a trecutului, trecută prin tot soiul de formate, de la digital la peliculă, și garnisită cu versuri de Seamus Heaney – are damful unui film de premiant: foarte sigur pe armele sale, mai puțin sigur însă pe cum ar trebui să le folosească. De pildă, când Foreman filmează în 2016 la Zidurile Păcii care traversează Belfastul, are grijă ca în fiecare cadru să vedem tineri care se trag în selfie-uri cu graffiti-urile din spatele lor. Senzația e că am mai văzut de o mie de ori lucrul ăsta – trecerea marii istorii în zona deriziunii – și că Foreman sare aici peste etapele obligatorii ale analizei și trece direct la concluzii pripite. În schimb, când MacCaig se confruntă cu aceeași dilemă, filmând în anii ‘70 niște copii care improvizează un tobogan din tabla îndoită a unei mașini bombardate, apoi alunecă iar și iar pe el, într-un delir de neoprit, ce vedem e atât de frapant încât clișeul se animă dintr-odată, devenind o imagine puternică despre celălalt.
MacCaig, Foreman, filmele lor – iar între ele, istoria clocotindă a unei țări. MacCaig a murit în 2008 la Paris, singur și, ceva îmi spune, profund mâhnit de felul în care lupta s-a încheiat în coadă de pește, iar pe ruinele orașului a fost pompat capital cu nemiluita, pentru a accelera uitarea. În 1994, atunci când conflictul dădea semne că e pe terminate, iar potențialul acord de pace se întrevedea la orizont, MacCaig se-arată încrezător și luminos. E un lux pe care Foreman nu și-l mai permite, fiindcă vede în el un abandon, o orbire. Un slogan inclus în The Image You Missed spune: „1916 – Unfinished”. Dar cine ar mai fi dispus să plătească un preț atât de mare în ziua de azi, pare să ne întrebe Foreman, înainte să se închidă din nou în casă.
