La 35 de ani de la revoluție, de ce insistă establishmentul artistic din România să facă filme despre comunism? De ce le face așa cum le face? Și, mai ales, de ce se supără când publicul le numește ca atare?
Dragi tovarăși și pretini ai Republicii Capitaliste România! Mulțumită eforturilor C(N)C-ului și ale oamenilor de cultură, și anul acesta vom avea recolte abundente cinematografice de filme festivaliere și discuții multilateral dezvoltate pe marginea lor! După ce Libertate! (2023) a depășit planul cincinal la premiile Gopo, anul acesta un alt film despre ultimele zile al vechiului regim se află în pole position. Anul nou care n-a fost (2024), regizat de Bogdan Mureșanu, îndeplinește toate condițiile să rupă la premii și la public (dar nu și la critică) cel puțin la fel de mult ca Libertate! A luat premiu la festival, are glume, e bine împletit, e cu Iulian Postelnicu, și, mai ales, e despre comunism. Mai precis, e despre vântul schimbării that dared not speak its name din decembrie ‘89.
Stați liniștiți, nu mă ambiționez să fac (încă) o recenzie a Anului Nou, Victor Morozov s-a achitat stahanovist de sarcină deja, după împărțeala de redacție, și subliniază prea bine obsesia reprezentărilor moderne de a ne arăta un comunism trist, dar glossy, cu daciile alea mișto de prin colecțiile membrilor ACR. Subscriu și la o parte din criticile lui Andrei Gorzo despre natura vădit demonstrativă a filmului, deși nu în totalitate. Am apreciat, însă, că Anul Nou încearcă să bată o cale de mijloc, aș zice middlebrow, dar mi-am epuizat dreptul de a mai folosi termenul anul acesta încă din primăvară. Alunecă însă pe lângă, nu mi se pare nici destul de pentru public, nici destul de intelectualizant, rămâne doar cu mid-ul din middlebrow. Dar am râs la câteva glume și l-am recomandat prin vecini ca un film cu, dar mai ales despre comunism.
Aparent, în mod greșit.
La proiecția specială la care l-am prins, producătorii au insistat (aș zice chiar tendențios) că filmul nu este despre comunism, ci mai degrabă este un film despre oameni și destine. Cum ar veni, e reductiv să vorbești despre Anul Nou, un film despre căderea comunismului, în timpul căruia comunismul cade, ca fiind doar despre comunism și căderea sa.
Îmi place linia asta de argumentare. Și vreau să ofer drept comparație câteva filme cu mașini. Să zici despre Anul Nou că e despre comunism e ca și cum ai zice că filmele Fast and Furious sunt despre mașini, când de fapt știm cu toții că-s despre familie. Haita de Acțiune (2023) e tot despre familie, mai precis despre familia Garcea. Vanishing Point (1971) e despre romantizarea solitudinii melancolice. Drive (2011) e literalmente despre mine. Și Cursa (2025, forthcoming) e despre cum să distrugi două milioane de euro turnând filme cu amatori.
Lăsând gluma, înțeleg dorința de a face (încă) un film despre comunism în România. E un subiect ofertant. Unul din filmele mele românești favorite e Balanța (1992), care e un inventar crunt-hilar al comunismului târziu. Un altul dintre filmele mele românești favorite, Hârtia va fi albastră (2006), al lui Radu Muntean, are loc chiar în timpul revoluției și o reprezintă haotic și claustrofobic. Subiectul e ușor expirat, dar mai merge tras de el, mai ales în feluri inovative. Ce nu înțeleg e, pe de o parte neasumarea „comunismului” ca tematică, dar mai ales procedeele structurale care duc la încă un green light pentru încă un film despre dictatură și sfârșitul său după 35 de ani.
Hai să începem de la neasumare. Cred că protestele solemne ale echipei de producție, legate de reducerea Anului Nou la un film „despre comunism”, emană din marotele publicului larg despre filmul românesc contemporan. Glumele cu comunism și ciorbă urmăresc filmul românesc de festival de pe vremurile când Noul Val făcea spumă în vârf. Dar, în timp, au devenit o punere la colț completă a unui cinema apreciat afară și de comentariatul cinefil, dar adesea ocolit de un public care caută escapism HD, nu nuanțe de gri. E de înțeles că orice echipă se poate simți ușor lezată de etichetarea „film din ăla cu ciorbă” sau „film despre comunism”. Au lucrat din greu la film și știu că el conține multitudini, cunosc excesul de muncă și gândire ce a dus la acel produs final. Nu ajută, poate, nici că marea majoritate a regizorilor români care se avântă-n subiect, atunci când fac un film „despre comunism” fac asumat, de fapt, un film anti-comunist. O perspectivă validată de premii la festivaluri internaționale inclusiv în ultimii ani, după cum observa criticul Ionuț Mareș.
Însă, indiferent dacă vorbim de Balanța, Amintiri din Epoca de Aur, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile sau Metronom, făcând abstracție de stilistică, mesajul din subtext e întotdeauna același - o condamnare a comunismului, în special a manifestărilor sale sub ceaușismul târziu. Și, cel puțin în ultimii ani, cam atât. Condamnarea aceasta e, să zicem, corectă ideologic și moral, chiar dacă de 35 de ani trăim sub capitalism târziu, nu ceaușism târziu. Dar, ca să-l parafrazez pe Gorzo despre Anul Nou, nu ajunge să faci un rechizitoriu al comunismului, tre' să mai pui și ceva lângă ca să-i spui „artă”.
Sigur unele dintre problemele „capitalismului de cumetrie” își trag originile din epoca de aur și „democrația originală” ce i-a urmat. Și asta se vede și în filmele vremii. Da, până și filmele tranziției, care teoretic nu sunt despre comunism, ajung să fie. În Pepe și Fifi (1994) (ex-)securiștii ard dosare, Senatorul Melcilor (1995) arată sistemul post-comunist în contact cu dușmanul (jurnalistul străin venit la exposé). Până și Occident (2002), un film mult mai apropiat de problemele României contemporane, trăiește sub spectrul comunismului, emigrat călare pe o păpușă gonflabilă.
Dar astăzi? Când traumele dictaturii erau recente era de înțeles să produci artă cathartică, dar astăzi comunismul din filme aduce a scenografie fără fond, o spoială de epocă parcă aplicată în dublu strat de același AI folosit la Hollywood pentru rebooturi. Comrade Detective (2017), dar neironic, pentru nostalgicii anticomunismului. Așa am ajuns ca la 35 de ani de la revoluție să avem un scurtmetraj despre primul ciclu al unei eleve sub regimul de tristă amintire cu premiera la Anonimul 2024. Metronom (2022) ne prezintă scene de heavy petting pe soundtrack de The Doors, pentru ca apoi să ne arunce-n beciurile Securității. Nici nu mai zic de Libertate! sau Anul Nou care n-a fost. Făcând abstracție de preferințe și de valoarea artistică, dacă cinematografia unei țări îi reflectă zeitgeistul, România a rămas captivă în zeit cam prin ‘94, în momentul în care Ion Iliescu a mâncat cartofii ăia. Înțeleg că e o mare realizare tehnică să reproduci epoca predecembristă astăzi și că, în sfârșit, a trecut destul timp și există destul acces la resurse cât să-și poată produce regizorii (relativ) tineri ideile despre vremea aceea. Dar, totuși, astăzi? Trebuie să tragem o linie – și cred că aniversarea de anul acesta, a 35 de ani de la liberare, e un moment oportun să nu mai facem totul să fie despre traumele de acum aproape două generații. Hai să-l lăsăm totuși pe Ion Iliescu să-și trăiască ultimii 15-20 de ani de viață cu filme care înfierează capitalismul în care trăim și nu comunismul pe care mulți dintre noi nu l-au prins.
Paradoxal, multe filme din comunism – teoretic, propagandistice – sunt mai puțin despre comunism decât filmele de ieri și de azi. Parțial pentru că deja era rușinos (ca să nu zic uncool) între artiști să faci propagandă sub ceaușismul târziu, parțial pentru că nu era loc de diversitate ideologică în epocă, deci lăudatul societății multilateral dezvoltate nu servea la nimic. Comunismul dintr-un Accidentul (1977) sau Angela merge mai departe (1982), sau chiar și din muncitorescul Erupția (1957), e mai mult un element de decor, product placement pentru Partid, ca sticla de Tymbark omniprezentă din La bloc, nu un regim total.
Apropo de Angela (un film care-mi plăcea înainte să fie cool), deși nu am fost cel mai mare fan al ultimului (prea) lungmetraj marca Radu Jude, ar fi de apreciat dacă mai multe filme „despre comunism” ar avea curajul de a intra în dialog cu cinematografia epocii, așa cum o face el. Pentru că avem deja o mișcare spre recucerirea cinematografiei comuniste într-un necesar context modern. E ușor să bagatelizezi era predecembristă sau să o reproduci ca un timp și spațiu al răului absolut, fie și pentru efect comic. E mult mai greu să îți nuanțezi critica, să trasezi paralele lucide între atunci și acum. Anul Nou care n-a fost, cu ale sale secvențe aproape corporate din sediul televiziunii naționale, Libertate!, cu ambiguitatea victimă-opresor între prizonierii din piscină – sunt mici semne timide de maturitate artistic-ideologică (post)post-comunistă. Poate nu destule semne, de unde și criticile și comparațiile malițioase cu filme și seriale de consum – deși cred că majoritatea filmelor de festival ar da orice să aibă priza mult ironizatului Las Fierbinți, de exemplu. Dar, pentru a mă întoarce la punctul precedent, cel despre dialog, dacă tot insistăm să facem filme despre comunism, hai să luăm această tendință de a face aceste filme glossy și schematice și să o ducem la concluzia inevitabilă. Să scoatem oprobriul anticomunist din filmele despre comunism, și să transformăm „comunismul”, pe bune în scenografie, în setting. Chiar aș vrea să văd un policier de epocă în perioada de tristă amintire sau o parodie istorică a la Plebs (2013) sau Upstart Crow (2016) cu tovarăși (Las Fierbinți, dar despre colectivizare, ar rupe), poate chiar un remake Mitrea Cocor (1952) post-postmodern. Ăsta da semn de maturitate!
Dar poate cel mai mare semn de maturitate ar fi, totuși, despărțirea. Societatea română a lăsat comunismul în urmă, ba chiar avem o generație nouă care lasă acum și tranziția în urmă, ale cărei probleme și frici (adaptate, bineînțeles, la specificul local) sunt mult mai în linie cu cele „vestice” decât cu cele ale părinților sau chiar bunicilor. Au trecut deja aproape douăzeci de ani de la punctul de inflexiune reprezentat de A fost sau n-a fost? (2006), singurul film care răstoarnă placa – e, teoretic, despre comunism, dar, de fapt, este despre orice altceva – corupție de oraș mic, tranziție, sărăcie. Multitudinile conținute acolo sunt mult mai convingătoare decât orice condamnare a comunismului de după, chiar și decât cele ieșite din bagheta lui Mungiu.
Recent, un prieten mi-a răspuns la întrebarea „de ce încă facem filme despre comunism la 35 de ani după?” cu o altă întrebare. De ce nu facem filme despre tranziție și traumele sale deloc mici, cu mintea de azi? Pentru mine, răspunsul nu e unul dificil. Pe lunga pantă gri, de la roșu monocrom la color 4K HDR, diferența semantică și de experiențe trăite e destul de mică. Sigur, există forme ușoare și acute, dar povestea ultimilor 20-25 de ani de redresare capitalistă e cam aceeași la români, și mult mai integrată într-un specific regional în care doar registrele diferă. Clasa muncitoare merge în iad (2023), o superbă farsă horror sârbească despre dezindustrializare, ar fi putut să aibă loc în România fără probleme. Boogie (2008) ar fi putut avea loc în Bulgaria. Atracția migrației din Occident (2002) sau Niki Ardelean (2003) s-au transformat în traumă, ca în scurt-metrajul Somnoroșii (2024), sau în scăpare, ca în Vis.Viață (2024). Ruptura revoluției și trauma ceaușismului sunt însă unice și au rămas la fel. Și cei care au trecut prin tranziție și au ieșit victorioși în competiția culturală, cei care sunt azi „la butoane” vor să recaptureze (cu resursele de azi) într-un fel de „reacțiune” tematică spiritul acelor vremuri, când era mult mai clar cine-s băieții buni, cine-s cei răi, și care e partea corectă a istoriei. E mult mai greu să fii de partea corectă, când ți se spune că istoria s-a sfârșit.
Cu câteva zile înainte de premiera filmului Anul Nou care n-a fost, Cineforum organiza un concurs de Facebook cu marele premiu o invitație dublă la gala de lansare. Tema concursului: cum spui că trăiești într-o țară fost comunistă fără să spui că trăiești într-o țară fost comunistă? Deși văzusem filmul, am simțit nevoia să răspund, ca la Radio Erevan. E simplu: știi că trăiești într-o țară fost comunistă când se fac multe filme care nu sunt despre comunism, dar în care Vlad Ivanov (sau, mai nou, Iulian Postelnicu) joacă un căpitan de Miliție.
