Divizia de „World Cinema” a Film Foundation, organizația pusă pe picioare de Martin Scorsese cu scopul restaurării unor filme de demult, a dus o muncă prețioasă de readucere la lumină a câtorva titluri legendare venite din cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Titluri care multă vreme s-au crezut pierdute, titluri ale unor regizori învăluiți de o aură mitică în ochii unei mâini de cinefili, sau pur și simplu titluri obligatorii pentru orice om interesat de cultura din Africa, Asia sau America de Sud, și care necesitau reparații pentru a se putea vedea în condițiile optime pe care le meritau.
La fel ca anul trecut, programul CINEVARA de la Rezidența Scena9, campează în peisajul nostru cultural de-a lungul săptămânilor de București torid care ne așteaptă, promițând să facă cunoscută o nouă recoltă de imagini cu care nu ne-am obișnuit niciodată, pentru că cele trei continente trec foarte rar pe ecranele noastre. Veți găsi, în cadrul acestor călătorii săptămânale prin locuri măcinate de tensiuni sociale și de răfuieli cu istoria care se scrie mereu la timpul prezent, tot soiul de invitații la haiducie departe de casă. Pe cele mai cunoscute – precum „The Cloud-Capped Star” al maestrului indian Ritwik Ghatak, poate cel mai frumos film de pe listă – le-am lăsat în pace pentru moment, conștient că n-au nevoie de recomandarea mea pentru a străluci în noapte.
Am ales însă trei filme cu răsunet mai puțin adânc, pentru a saluta aceste proiecții rarissime, de care trebuie profitat fără tăgadă. Aș spune, la o privire de ansamblu, că toate trei sunt traversate de stângăcii, ca și cum s-ar lăsa atinse de o privire încă neșlefuită, încă rudimentară, care n-a „prins” până la capăt sintaxa cinemaului standard – dar mă grăbesc să adaug că strategia respectivă e parte din proiectul lor estetic de emancipare, în care lucrurile se descoperă prin încercare și eroare, prin ecou la influențele occidentale și prin amestecul acestora cu un specific național greu de confundat. Aceste filme, altfel spus, au deschis drumuri.
Downpour / Ploaie torențială (Iran, r. Bahram Beyzaie, 1972) – rulează pe 22 iulie, de la ora 21
Ca de obicei în cazul poveștilor cu un profesor – sau un om învățat – care aduce cartea într-un loc uitat de lume, și în Downpour opțiunea de a lua ad litteram ceea ce vedem pe ecran se dovedește alunecoasă. Căci adesea profesorul nu e doar un nene care, ca să iau exemplul acestui film, arată ca un intelectual disident est-european, exilat în Parisul anilor ‘70, și care mai are și nenorocul de a se îndrăgosti de cine nu trebuie – la fel cum nici școala pe care acesta o modernizează, atunci când nu o ridică de la zero, nu e doar o clădire dărăpănată care plânge după meșteri. Forța materială a acestor elemente va veni să ne copleșească abia mai târziu, odată cu Kiarostami și The Wind Will Carry Us (1997), cristalizând deopotrivă și raportul de putere dezechilibrat dintre orășenii cu fumuri în cap și cultivatorii unor pământuri ancestrale. Până atunci, cu Downpour suntem în plin mit, iar mediul înconjurător își păstrează taina simbolică.
Și cine-ar fi crezut că ruda cea mai apropiată a acestui film va fi The Man Who Shot Liberty Valance (1961), acel western sublim de sinteză a genului în care un tip citit înfruntă înapoierea unui loc sălbatic, tulbură niște ape sentimentale cum nu se poate mai stătute și produce o dilemă morală cu greu rezolvabilă? Beyzaie este aici un văr surprinzător de apropiat al lui John Ford, doar că în loc de revolvere îi sunt de ajuns privirile ca niște săgeți ale sătenilor preocupați de buna cuviință a vecinului – genul de oameni care tachinau pe oricine cu replica „cine e îndrăgostit?” urlată pe ulița satului.
Să fie această extrapolare la nivel de naștere a unei națiuni o mostră clară de delir interpretativ? Nici pe departe, dacă e să dăm crezare interviului pe care Beyzaie i l-a acordat teoreticianului Hamid Dabashi, și unde spune: „Mereu am simțit o nevoie psihologică să pun aceste întrebări [Cine sunt? De care parte să mă poziționez? Sau, chiar mai fundamental, din moment ce caracterele noastre sunt determinate de cultura noastră, cine suntem? Unde ne aflăm ca națiune?], drept pentru care ele și-au găsit drum către cinemaul meu. Nu am pus aceste întrebări pentru a face filme. Mereu am căutat să găsesc un răspuns către întrebările mele mai interiorizate, mai expansive intelectual.” Să mai zic și că Downpour seamănă cu un foc de artificii în care acel Koncealovski din perioada sa mitică (The First Teacher [1965]) îl întâlnește pe acel Godard din perioada sa jucăușă (Pierrot le Fou, același an). Rezultatul e, bineînțeles, inegal și poate cam prea „cu burți”, dar filmul găsește putere în această fragmentare pe care o orchestrează cu generozitate, atingând un vârf în scena foarte simpatică în care doi iubiți beți mangă, amândoi trădați în înaltele lor sentimente, se ceartă cu maceta în mână pentru aceeași femeie, împleticindu-se prin piața pustie a satului.
After the Curfew / După ce s-a dat stingerea (Indonezia, r. Usmar Ismail, 1954) – rulează pe 5 august, de la ora 21
Într-un superb reportaj realizat în Indonezia anului 1981, criticul Serge Daney îl descria pe Usmar Ismail astfel: „scriitor, soldat, cineast, deputat, producător (fondatorul Perfini, prima casă de producție sută la sută indoneziene), marele om de cinema indonezian este activ până la moartea sa prematură (în 1971, la vârsta de cincizeci de ani). Filmele sale”, continuă Daney, „aparțin de ceea ce pare cu-adevărat epoca de aur a cinemaului indonezian, între independență și sfârșitul perioadei «liberale» a regimului Soekarno. Anii ‘50 au constituit această epocă de aur și merită fără îndoială să fie mai bine cunoscuți de către istoricii de film. Filmele făcute atunci sunt eroice, inventive, de bună voie critice.”
Atribute care se potrivesc de minune acestei realizări a lui Usmar Ismail, în care simpla lăsare a serii aduce cu ea – într-o stranie rezonanță cu prezentul – spectrul surd al represiunii. Rețeta e simplă: pe un șablon narativ „internațional” (un veteran de război revine acasă, unde are mari probleme în a se reintegra mersului lumii) se grefează o criză din partea locului (războiul e chiar lupta de independență împotriva ocupației olandeze). Parcursul personajului îl poartă tot mai aproape de infern – dinspre hero ajunge la zero într-o singură zi. Asta în măsura în care acesta găsește societatea burgheză a Indoneziei, la care s-a alipit oarecum artificial, printr-o legătură amoroasă cu fiica unui potentat, complet refractară la suflul vital al schimbării care părea să bată dinspre câmpul de luptă. Sentimentul deșertăciunii sapă brazde pe fața neputincioasă a lui A. N. Alcaff, unul dintre marile avantaje filmului, care-și dă seama nu doar că a luptat pentru un ideal cam găunos, ci că a comis abuzuri în numele unei țări căreia i se rupe de sacrificiul omenesc. Regăsim în acest film un amestec de adeziune spontană la cauza obidiților – idee, oricum ai da-o, mult mai proaspătă decât adeziunea cu program din majoritatea filmelor contemporane – și de patos dezlănțuit, arme mereu la îndemână atunci când vrei să clădești o narațiune-tip pentru umanitatea lăsată pe dinafară de noua națiune destinată celor care s-au născut câștigători.
Pixote (Brazilia, r. Hector Babenco, 1980) – rulează pe 26 august, de la ora 21
Pixote are unul dintre cele mai emoționante finaluri de film din câte cunosc. Cinicii vor spune că emoția respectivă e „prea de tot”, prea „pusă cu mâna”, dar, în fața deșertului de filme fără sânge-n instalație pe care îl traversăm de câțiva ani, orice încercare de a sări calul mi se pare de bun augur. Performanța lui Hector Babenco e dublă: întâi, pentru că a pus în fața camerei niște copii credibili, cu fețele răvășite de la prea multă viață trăită mult prea devreme, înăuntrul cărora intuim trauma celui care a primit șuturi în fund cu nemiluita, ajungând să se maturizeze cu forța, pentru a putea supraviețui. Apoi, pentru că acești copii sunt urmăriți cu atenție pe măsură ce trec dintr-un compartiment social în altul, toate aparținând lungului tren al sărăciei din metropola braziliană. Filmul e împărțit în două segmente cum nu se poate mai diferite: de la mediul concentraționar al unei școli de corecție ajungem pe stradă, luând urma oamenilor noștri care se descurcă, de bine, de rău, printre proxeneți și prostituate, drogați și alți paria de care colcăie subteranele invizibile ale orașului.
Astea fiind zise, Pixote reușește să nu fie excesiv de mizerabilist nici când e vorba de moarte sau suferință atroce. Emoția lui tocmai de-aici vine – din durerea pe care o exhibă aproape fiecare cadru (durerea non-apartenenței, durerea excluziunii, durerea stigmei), care nu atinge însă niciodată cote insuportabile, din genul acelora care ne forțează să ne întoarcem privirea și să ne închidem în noi. Dimpotrivă, dacă filmul comite vreun forcing asupra noastră, atunci e cu scopul de ne îndemna să-i privim în ochi pe acești tineri chemați să fugă toată viața, să trăiască în ascunziș, să nu aibă niciodată un loc al lor. E de ajuns să amintesc de personajul Lillicăi, un tânăr queer extrem de frumos, cea mai lucidă conștiință a găștii. Există o secvență în film când Lilica și prietenii săi, cei scăpați din infernul acelei închisori, ajung pe malul mării, iar lumina scade aproape calofil în spatele orașului: e secvența în care acești oameni hăituiți primesc dreptul la un moment de frumusețe doar pentru ei, peste care Lilica își poate rosti oful rămas fără răspuns. Pixote este copilul degenerat al acelui Cinema Novo al anilor ’60 care a sfârșit epuizat, cu Glauber Rocha, liderul său, căzând pradă nebuniei. Niciun ideal măreț nu mai rezistă în fibra protagoniștilor acestui film – poate doar acela, atât de firav, al unei vieți liniștite.
