Kilometrii de peliculă care s-au consumat, s-au pierdut și uneori s-au redescoperit în ceea ce occidentalii au numit „Lumea a Treia” constituie veritabilul continent negru al cinemaului. Cunoaștem încă prea puțin din relația acestor zone îndepărtate cu filmul, însă inițiative mai vechi, cum ar fi Festivalul celor Trei Continente de la Nantes, dedicat Asiei, Africii și Americii de Sud, sau mai noi, cum ar fi seria de restaurări din „world cinema” supervizate de Martin Scorsese și incluse în colecția Criterion, au făcut muncă de pionierat în domeniu.
Dintre filmele restaurate de Film Foundation, inițiativa lui Scorsese, fac parte și cele nouă filme ce vor fi proiectate săptămânal, începând cu 9 iulie, în curtea Rezidenței BRD Scena9 din București, în programul CINEVARA. De selecție s-a ocupat, ca și anul trecut, când a propus filme realizate de autoare, Richard Peña, profesor la Columbia University și fost director de programe la Film Society of Lincoln Center din New York. CINEVARA lui 2020 pune sub lupă diversitatea culturală și socială a lumii, din Senegal până-n Pakistan, într-un context în care teama de celălalt e unul dintre subiectele arzătoare din discuția publică globală.
Dintre cele nouă titluri incluse în program, am ales trei – din Filipine, Taiwan și Turcia – care promit o călătorie pe cinste, demonstrând en passant că cinemaul nu e deloc doar afacerea lumii occidentale – și că adevăratele comori trebuie căutate mai degrabă mult dincolo de cărările bătătorite.
Programul complet de la CINEVARA se află aici.
Insiang (r. Lino Brocka, Filipine, 1976)
Proiectat pe 23 iulie
Cum se poate face artă relevantă, angajată, care să te lase cu noduri în gât, în timpul unei dictaturi năprasnice – de pildă, cea a lui Ferdinand Marcos în Filipine? Păi, postând o cameră de filmat într-un cartier manilez teribil de sărac, alegând niște staruri în curs de afirmare, punându-le în fața camerei și lăsând viața de zi cu zi – cu fojgăiala ei nescenarizabilă – să invadeze cadrul din toate părțile. Și-apoi văzând ce iese. Asta, cred, e ceea ce ar fi putut răspunde maestrul Lino Brocka (1939-1991), regizorul care a pus Filipine pe harta cinemaului atunci când Occidentul era în căutare de exotisme din țări fără imagini, prin filme zvâcnind de furie și sete de răzbunare care rămân nedetronate până azi. (Brillante Mendoza, unul dintre liderii cinemaului filipinez actual, merge clar în siajul estetic deschis de Brocka, cu filme în care realul și hârtia scenariului își testează porozitățile.) Insiang e probabil cel mai cunoscut film al lui Brocka. Un alt titlu restaurat de-al filipinezului e Manila In the Claws of Light (1975), care ne sugerează din ce capăt i-am putea apuca arta: simplu spus, vedeți aceste filme ca să știți cam cum arăta societatea filipineză sub Marcos (indiciu: e orice, numai ternă nu) și, de fapt, cam cum arăta lumea prin anii ‘70 (indiciu: cu pantaloni evazați, frizuri afro și neoane țipătoare).
Insiang e o poveste logică ca un joc de cărți, în care fiecare mutare îndelung chibzuită își aduce recolta de ravagii. Filmul e strâns în câteva personaje și câteva locuri – spre deosebire de Manila..., care acoperea mai multe teritorii pe un șablon aproape picaresc –, orice dialog e ca o rană deschisă, orice privire înseamnă câteva împunsături suplimentare. Insiang, o tânără de nici 20 de ani (Hilda Koronel, grozavă), are de-a face cu o mamă singură care se cuplează cu un vlăjgan cu planuri ascunse, în timp ce propriul ei iubit dă semne clare de ezitare. Situație vampirizantă fără ieșire, semn că în cocioabele lacustre înghesuite din Manila se dezvoltă un șir de idile nobile și violente, un teatru al sentimentelor crud și intens, o luptă pe viață și pe moarte pentru o existență cât se poate de modestă și o iubire cât se poate de intactă. Să ne imaginăm cum a fost să descoperim melodramele tăioase ale lui Brocka acum zeci de ani, și vom înțelege mai bine șocul din care încă nu ne-am revenit.
Vară secetoasă (r. Metin Erksan, Turcia, 1963)
Proiectat pe 30 iulie
Turcia, înainte de militantismele regizorului Yilmaz Güney, înainte de contemplația filosofică a lui Nuri Bilge Ceylan – pe tărâmul pasiunilor fierbinți, care nu țin cont nici măcar de lege, darămite de rațiune. Satul turcesc, înainte de sosirea automobilelor și de apariția sistemelor de irigații. În centrul poveștii găsim doi frați: Osman (Erol Tas) e un munte de om care se hăhăie malefic pe sub mustața-i vicleană; într-un cadru îl vedem spălându-se în aer liber, iar imaginea cu apa șiroind pe corpul lui viril poartă în ea un sâmbure hipnotic și tulburător. De cealaltă parte, Hasan, mai tânăr, e – evident – contrariul fratelui său, dar, fiind cel mai mic, pornește din start cu un handicap în această societate ancestrală. Când Osman decide să-și irige doar propriile terenuri cu apa de la izvor, lăsându-și consătenii cu ochii în soare (evocând parcă romanul lui Marcel Pagnol Jean de Florette), Hasan e nevoit să-l urmeze în fărădelege, chiar dacă asta îi pune în pericol căsnicia și libertatea.
Ca o partitură goală gata să fie umplută cu afectele cele mai aspre, cele mai incandescente, Vară secetoasă își urmează mecanica implacabilă până la tragedie. La o primă vedere descoperim un film care nu se-ncurcă în sofisticării, lăsându-se invadat de arșița terenurilor uscate și la nivelul formei. Cu timpul jucând în favoarea sa, povestea prinde însă să se deplieze grațios, iar momentele în care libidoul și convenția, râvna și pudoarea se împletesc firesc, ca la un semn, închid în ele o forță figurativă de zile mari, un supliment de trăire primitivă. Filmat într-un alb-negru care îngăduie doar persistența elementelor cele mai pure (aer fierbinte, apă de negăsit) și guvernat de o forță telurică demnă de romanele lui Rebreanu, Vara secetoasă s-ar putea să fie remediul numai bun la canicula de afară.
Poveste din Taipei (r. Edward Yang, Taiwan, 1985)
Proiectat pe 3 septembrie
Consacrarea a venit pentru taiwanezul Edward Yang în 1987, la Locarno, unde The Terrorizers făcea o apariție notabilă. Dar doi ani mai devreme Yang livra deja un film de neuitat, acest Taipei Story, în care singurătățile unor personaje dau de înțeles că s-ar putea transforma în feluri de-a trăi împreună, doar pentru a-și uita promisiunea în ultimul moment. Chin (Chin Tsai) e o femeie între două vârste și între mai mulți pretendenți care vin și pleacă din viața ei, printre care Lung (marele regizor Hou Hsiao-hsien, colaborator și la scenariu). Toți mișună într-o metropolă guvernată de fragilitatea traiului (unul dintre gesturile repetate ale filmului e să urmărească traseul banilor împrumutați de la unul la altul) și de posibilitatea ambiguă a locuirii (unii se instalează în apartamente noi, alții le eliberează). Povestea e vaporoasă, strângând goluri pe care doar un privitor atent le poate umple, eventual. Adică privitorul care știe că există filme în care totul „cade” perfect – de la zgomotele înfundate ale orașului la replicile rare și la tăcerile dese –, fără ca asta să-l transforme într-o demonstrație rece și ostilă de măiestrie. Privitorul care se va convinge că Poveste din Taipei e unul dintre aceste filme.
Căci Yang – care în 1991 avea să dea capodopera A Brighter Summer Day – știe câteva lucruri despre ce înseamnă viața într-un furnicar americanizat (mai toate personajele filmului aspiră să se realizeze în State), și despre cât de asiduu trebuie căutate punctele de fugă și ocaziile de evadare atunci când totul amenință să te sufoce. Poveste din Taipei e un film magnetizat de ideea unui oraș auscultat cu cea mai fină ureche și sculptat în luminile electrice ale noii lumi. Greu de găsit alte filme care să jongleze mai frumos cu farurile prelinse îndelung pe fațada întunecată a unei clădiri, sau cu firmele luminoase care invadează cerurile orașului. Greu de găsit film în care orașul electronic să pulseze mai tandru și mai familiar, în ritm cu acești protagoniști care încearcă să-și facă ordine în viață și nu pot.
Foto main: Imagine din „Vară secetoasă”
