Între 18 și 22 octombrie, Filmele de la Cannes s-au văzut în premieră la Timișoara, într-o ediție specială dedicată contribuției cineastelor de azi, ca parte din programul Timișoara – Capitală Europeană a Culturii 2023. Cinematografele Timiș și Victoria au găzduit timp de patru zile cele mai importante filme ale anului, întâlniri și Q&A-uri cu regizoarele momentului printre care Maïwenn, Delphine Gleize, Catherine Corsini și Chiara Malta.
Vedetele - filmele premiate
La fel ca ceremonia de deschidere de la Cannes, și ediția de la Timișoara a debutat cu proiecția filmului Jeanne du Barry și un Q&A cu Maïwenn care s-a lungit până spre miezul nopții, în cinema Timiș cu cele aproape 600 de locuri sold out. Povestea curtezanei care i-a cucerit inima lui Ludovic al XV-lea, jucat (nu fără controversă) de Johnny Depp, a pasionat-o pe regizoare ani de zile, ca o formă de „îndrăgostire” de acest personaj istoric. O afinitate electivă pe care Maïwenn a explicat-o în fața publicului și prin paralela cu propria tinerețe când s-a îndrăgostit de regizorul Luc Besson, un „rege” el însuși în panteonul cinemaului francez de atunci, și relația lor nu a fost deloc lipsită de controverse și suspiciuni că era fondată pe interes, nu pe iubire adevărată. A ieșit un film somptuos, filmat parțial chiar în Sala Oglinzilor de la Versailles, în care Jeanne du Barry și Ludovic gravitează unul în jurul celuilalt, trecând puterea simbolică de la unul la altul și scandalizând întreaga curte regală. Filmul intră în cinemauri distribuit de Independența Film din 10 noiembrie.
Nu puteau lipsi din program marile câștigătoare la festivalurile anului: Ursul de Aur de la Berlinale, documentarul Sur l’Adamant, regizat de Nicolas Philibert, distribuit în România de Voodoo Films, Palme d'Or de la Festivalul de film de la Cannes, Anatomia unei prăbușiri, regizat de Justine Triet, care intră în cinemaurile din toată țara din 3 noiembrie, distribuit de aceeași Voodoo Films, și câștigătorul Premiului Juriului tot la Cannes, Frunze căzătoare, de Aki Kaurismäki, care se poate vedea și el în România din decembrie, distribuit de Bad Unicorn. O enumerare care arată cât de bine suntem, totuși, sincronizați cu programele art house cinema europene, cel puțin prin eforturile caselor de distribuție, în pofida infrastructurii sărace în cinematografe necomerciale.
Comorile ascunse
Dacă despre cele de mai sus s-a cam scris tot ce se putea scrie, două filme s-au strecurat în vizionările mele de la Timișoara ca niște hidden gems care merită descoperite.
Only the river flows este un noir chinezesc regizat de Wei Shujun și selectat la Cannes în cadrul Un Certain Regard. Avem un schelet de poveste tipic thrillerelor polițiste: suntem în 1995, în satul Banpo, și detectivul Ma Zhe trebuie să rezolve asasinarea violentă a unei bătrâne singuratice alintată de săteni ca „Bunica 4”. Deși toate indiciile arată spre „nebunul” satului, cazul se ramifică înnebunitor și Ma Zhe e pe cale să-și piardă și el mințile. Nimic special până aici. Dar atmosfera și imaginea filmului îl ridică peste genre. Tras vintage, pe 16 mm, cu o imagine ternă, granulată ca de pe un diapozitiv vechi, filmul plasează acțiunea din start într-o ramă meta, atunci când secția de poliție se mută într-un cinematograf părăsit. Prilej pentru niște cadre cu totul improbabile și memorabile (birourile ofițerilor aliniate pe scenă, cu ecranul în spate, toți strânși în fața unor cadavre de vite agățate de tavan pentru a testa ce armă s-ar potrivi cu lovitura primită de victimă), precum și pentru adăugarea unui strat de teatralitate care contestă, parcă, convenția unui gen aproape copleșit de propria-i repetiție. Suntem în epoca pre-digitală, polițiștii calcă pe mormane de role de film, probele din caz sunt înregistrări pe o casetă (pe care Ma Zhe o ascultă obsesiv în mașină, amintind oarecum de secvențe din Drive my car), o poșetă de femeie și niște fotografii, o vreme când intuiția detectivilor încă era instrumentul fundamental pentru rezolvarea crimelor. Un labirint de indicii și secrete ale unei societăți extrem de ermetice combinat cu o estetică apăsat nostalgică dau un noir art house asiatic memorabil.
Housekeeping for beginners este propunerea Macedoniei de Nord la Oscar și le are în rolurile principale pe actrițele Anamaria Marinca și Alina Șerban. Regizat de Goran Stolevski, co-producție Macedonia de Nord-Croația-Serbia-Kosovo-Polonia-Australia-SUA și premiat cu Queer Lion Award la Festivalul de Film de la Veneția, filmul e o poveste care are în centru ideea că unele familii nu se formează prin legături de sânge, ci prin iubire și alegere, iar asta nu le face cu nimic mai puțin autentice și legitime. Anamaria Marinca joacă rolul Ditei, care a strâns în casa ei cele două fiice ale iubitei rome (jucată de Alina Șerban), trei adolescente queer care nu-și găsesc locul în altă parte, pe Toni și pe iubitul lui mult mai tânăr care ajunge prietenul cel mai bun al fetelor. Iar când iubita ei dispare, Dita și Toni trebuie să formeze și să mimeze un cuplu responsabil în fața unei societăți (încă prea) tradiționale ca să poată avea grijă de copiii rămași în legalitate. Iese un haos plin de furie și răbufniri adolescentine, frustrarea reținută, dar clocotitoare a Ditei și a lui Toni, dintr-o generație care a învățat să ascundă bine cine sunt cu adevărat, o incursiune fascinantă în Shutka („capitala mondială a romilor”, fermecătoare și periculoasă totodată).
O familie ca un ghem de haos, cu o distribuție minunată de actori neprofesioniști, oameni pe care, cum zicea și Alina Șerban la Q&A, nu îi vedem aproape deloc pe marele ecran; și care aici explodează cu atâta energie, culoare și muzică, bucurie și autenticitate că vrei să nu te mai desparți de ei. La prima vedere poate părea un film făcut pur și simplu după toate considerentele de bifat acum de o parte din industria de film care mimează extrem de prost și apăsat artificial cele mai bune intenții din principiile inclusivității și reprezentării, reușind mai degrabă (poate chiar intenționat) să inflameze publicul conservator. Nici vorbă de așa ceva în Housekeeping for beginners unde vedem un melting pot specific Balcanilor, ascultăm o simfonie de albaneză, macedoneană și rromani, o zarvă comică și plină de afecțiune care ne atașează de personajele de pe ecran, nu ni le livrează ca pe niște prototipuri lipsite de consistență.
Femeile în cinema
Am menționat mai sus inclusivitatea și reprezentarea pentru că ediția Films de Cannes à Timișoara a stat sub semnul „Les femmes de Cannes” și a prilejuit întâlniri importante cu cineaste și actrițe ale momentului la Q&A-uri, dar mai ales o discuție consistentă despre egalitatea de gen în industria de film. Conferința „Gender Equality in Cinema” de sâmbătă de la Victoria le-a avut pe scenă, în dialog cu publicul, pe regizoarele franceze Delphine Gleize și Catherine Corsini, Chiara Malta din Italia, pe Anamaria Marinca, Catrinel Dănăiață, Laura Baron, Dana Rogoz, pe directoarea de casting Ulrike Müller din Germania și pe Julia Patry, reprezentantă a platformei de casting filmmakers.eu.
Discuția a stat sub semnul afirmației Carlei Simón (regizoarea filmului Alcarràs) că „dacă femeile sunt jumătate din populația lumii, atunci ele ar trebui să spună jumătate dintre poveștile despre lume”. Iar în industria cinematografică, ele au lipsit din pozițiile de putere cel puțin 50 de ani, dacă ar fi să considerăm că situația a început să se echilibreze în ultimul deceniu. În continuare, media spune că și în Europa, și în SUA, doar 1 din 4 filme sunt regizate sau produse de femei. Există țări unde se impun prin legislație cote de gen în industrie, țări unde se creează contextele de finanțare care să încurajeze cineastele și multe alte formule la jumătate de drum.
Catherine Corsini, decana panelului, a vorbit despre prezența femeilor în industria de cinema franceză din anii 80, când echipele de producție erau formate majoritar din bărbați, când finanțările se primeau greu dacă nu aveai alături un producător bărbat, când cronicarii, și ei majoritar bărbați, o „acuzau” că „filmează ca un bărbat”. Ulrike Müller, cu o carieră impresionantă în casting, a analizat lista de regizori cu care a lucrat și a constatat că, în primii cinci ani, a lucrat exclusiv pentru regizori bărbați, în vreme ce în ultimii ani proporția a ajuns undeva la 50/50.
Chiara Malta a vorbit despre un anumit „reflex” social de a privilegia bărbatul, dincolo de conservatorismul din industrie, acel reflex care făcea ca la toate întâlnirile unde mergea împreună cu co-regizorul unuia dintre filmele ei, acesta să primească mereu prima întrebare și cele mai multe priviri interesate. Cineasta și-a exprimat și rezerva față de „egalitatea” din formula „egalitate de gen”, de parcă femeia se află într-o postură inferioară a priori și trebuie să se „ridice”, să „lupte” pentru a ajunge din urmă bărbații. Sigur că această întâlnire nu și-a propus să ofere o soluție sau o rețetă pentru egalitatea de gen în cinematografie, iar perspectiva actriței Anamaria Marinca a adus un unghi necesar de interogare a limitelor aplicării superficiale a cotei de gen și de reprezentare dacă se face în detrimentul diversității organice de voci și de performanțe artistice. Un punct comun la care au ajuns aceste femei cu niște cariere admirabile pe scena de la Victoria a fost că spre egalitatea de șanse – mai exact, egalitatea de gen manifestată activ în etapele de formare a profesionistelor din industrie – ar trebui să se îndrepte eforturile și banii, înaintea egalității la finanțare sau la premiile de festival.
Post scriptum
Films de Cannes se mută à Bucharest până pe 29 octombrie. Bilete aici. Uite cel puțin cinci revelații de avut la ediția bucureșteană a festivalului.
Fotografie realizată de Andreea Eva Herczegh.
