Mă uit la filme încă din copilărie, dar niciodată nu m-am gândit la ele ca la niște forme de vindecare. Ideea de cinematerapie mi-a fost mereu străină, iar filmele le-am luat ca atare fără să mă gândesc prea mult la impactul pe care îl aveau asupra mea. În ultima vreme însă au avut loc niște declicuri în ceea ce privește percepția mea asupra dimensiunii terapeuticii pe care o are filmul (& arta în general).
Călătoria pe care am făcut-o recent la Chișinău, la Cinema Hora, forumul internațional dedicat industriei de film, a fost un prilej să-mi redefinesc înțelegerea asupra acestei teme. Cinema Hora, aflat la a doua ediție și organizat de Centrul Național al Cinematografiei din Republica Moldova, a însemnat două zile pline în care s-a vorbit mult despre o temă relevantă pentru vremurile actuale: filmul ca instrument de educație, reziliență și vindecare.
E frig și plouă continuu în Chișinău. O dimineață cu cer plumburiu și apăsător. Trec prin Parcul Central, prin spatele Parlamentului, și ajung la o clădire înaltă de birouri, un business center care lucește a nou & unde se țin toate panelurile de la forum. Intru într-o sală mare de conferințe, un spațiu aseptic, dar care se lasă repede umanizat de foială, îmbrățișări și miros de cafea. Mă așez undeva în ultimul rând și primul instinct e să mă uit la telefon ca să văd ultimele știri legate de alegerile din România. Mi-e foarte greu să mă deconectez. Ironia e că ultima oară când am fost la Chișinău, înainte de alegerile lor prezidențiale, noi, cei veniți din București eram îngrijorați de ceea ce se întâmpla la ei. Ca și cum noi veneam dintr-o țară în care totul e stabil și previzibil. Și iată că acum, câteva săptămâni mai târziu, cei din Chișinău ne întreabă uluiți: „dar ce se întâmplă în România!?”
*
Merg la o discuție din cadrul unei serii despre puterea vindecătoare a filmului. Una dintre invitate, Iris Verhoeven, este directoarea JEF Youth Film Organisation din Belgia și una dintre fondatoarele proiectului Film in Hospital – o platformă digitală gândită ca o rețea în care sunt implicate peste 200 de spitale din șase țări (Belgia, Spania, Italia, Croația, Suedia, Germania și Grecia). Lansat ca un proiect atent curatoriat, care să facă accesibile filme și materiale educative copiilor internați în spitale și centre de îngrijire, Film in Hospital cuprinde azi ateliere interactive de storytelling & animație și experiențe VR, toate sub o formă de recuperare holistică. Se discută aici despre cum filmele pot transforma spațiile medicale în locuri de alinare și refugiu, atât pentru pacienți, cât și pentru personalul medical.
Dincolo de conținut, de filme & ateliere, foarte importantă este experiența colectivă a vizionării care-i aduce împreună pe copiii din spitale: „Scopul nostru este să oferim fiecărui copil ocazia de a lua parte la aceste experiențe culturale”, spune Iris Verhoeven. „Pentru noi a fost important încă de la început să creăm o atmosferă tipică unui festival, un cadru în care copiii pot vota pentru filmele lor preferate, pot interacționa unii cu alții, inclusiv prin livestreams, direct din spitale.” Film in Hospital a ajuns la peste 200.000 de copii doar în 2024. Ascultându-i pe oamenii ăștia vorbind cu atâta entuziasm, nu pot să nu mă întreb: cum facem să avem măcar un spital din România în care să se întâmple așa ceva și în care pacienții să uite de singurătate și să fie mai aproape unul de altul cu ajutorul filmelor?
*
În pauza de cafea, aflu că chiar există un spital unde filmul le vine în ajutor pacienților din România. O cunosc pe Mirona Radu, cineastă din București, implicată în numeroase proiecte în calitate de curatoare și coordonatoare de programe, de la cinematograful Muzeului Țăranului Român până la Film O’Clock International Festival și Festivalul Filmului Palestinian. O prezență plăcută și tonică, Mirona este la rândul ei intens preocupată de puterea vindecătoare a filmului și artei vizuale, pe care a explorat-o prin proiecte ca Mindful Photography & Cinema.
Lansat în vara lui 2024, Mindful Photography & Cinema își propune să îmbunătățească starea de bine a pacienților internați în Spitalul Prof. Dr. Angelescu din București, prin arte vizuale, cu accent pe fotografie și film. Timp de câteva luni, pacienții, rudele și personalul medical au participat la ateliere de fotografie, cursuri și proiecții de filme, sub îndrumarea unor specialiști, cu scopul de a reduce anxietatea și de a stimula creativitatea într-un cadru rece și instituționalizat (precum un spital) & care de regulă nu se lasă deschis către așa ceva.
Proiectul s-a concretizat și într-o expoziție la UNATC și printr-o participare la MedFest Egypt, eveniment internațional dedicat explorării intersecției dintre artă și medicină. Caut mai multe informații despre proiect și aflu că „Mindful Photography & Cinema surprinde o dimensiune intimă și rar explorată a vieții pacienților, punând în lumină relația profundă pe care aceștia o au cu obiectele mărunte, cotidiene – papucii de casă, patul sau televizorul”. Tot despre o evadare e vorba și aici, o evadare în care „privirea pacienților îndreptate spre exterior, spre natură, ca o fereastră spre speranță.”
*
Prezent la Cinema Hora e și egipteanul Mina El Naggar, actor, regizor și medic, unul dintre fondatorii MedFest Egypt, acest festival care „explorează teme complexe legate de sănătate mintală, boli cronice, drepturile pacienților și accesul la servicii medicale”.
Mă ciocnesc cu Mina peste tot, îl văd alergând dimineața în jurul hotelului, înainte de micul dejun, iar la paneluri se distinge ca o voce proaspătă și carismatică. E un nume cunoscut în Egipt, popularitatea lui datorându-se în primul rând numeroaselor filme în care a jucat. Dincolo însă de zona asta comercială, MedFest pare a fi cu adevărat un eveniment central în viața lui, care lucrează deopotrivă ca medic și actor. „Am jucat în teatru, în filme & în seriale și în tot acest timp mi-am dat seama că există o legătură între medicină și artă, legătură care se conturează în jurul ideii de uman”, spune Mina. „De exemplu, personajul pe care îl interpretează un actor sau cel imaginat de un scriitor e similar acelui personaj pe care îl tratează un doctor. Interacțiunea dintre doctor și pacient e esențială în această dinamică, pentru că dacă doctorul nu înțelege cum se simte și cum gândește pacientul, atunci ideea însăși de sănătate se prăbușește.”
Mina spune că, la MedFest, totul a pornit de la interesul lor, al organizatorilor, față de tot ce are legătură cu sănătatea mintală, care e inseparabilă de sănătate în sensul ei amplu. Astfel referința la psihologie rămâne una esențială. „Toate problemele de sănătate reprezintă niște drame reale în viața noastră, iar drama – în viață și în artă – e mereu legată de factori psihologici.”
*
„Filmele pot avea un puternic impact asupra oamenilor, iar acest impact iese din sfera terapiei tradiționale”, spune într-un articol Bronwyn Robertson, o psihoterapeută americană preocupată de tema cinematerapiei. Robertson explică asta prin faptul că filmele ajung la privitori pe căi multisenzoriale și că declanșează un proces cognitiv și emoțional imediat; oamenii devin astfel mai empatici și mai deschiși să reflecteze asupra propriilor emoții în raport cu lumea și cu cei din jurul lor.
Am tot auzit de cinematerapie, dar recunosc că mereu m-a lăsat rece ideea asta. Ca de altfel tot ce ține de terapie prin artă. Nu că n-aș crede în așa ceva, ba dimpotrivă, sunt convins de eficiența unor asemenea metode. Dar tocmai ăsta mi se părea a fi și problema. Faptul că accentul e pus pe ideea de utilitate în receptare, sabotându-se astfel tot de ce ține de ambiguitatea și complexitatea unei opere de artă. În plus, mă enerva această receptare unidirecțională, care vrea să extragă dintr-un film sau dintr-un spectacol de teatru doar acele elemente necesare „rezolvării” unor chestiuni de ordin terapeutic.
Cum ziceam, în ultimul an însă am devenit din ce în ce mai interesat de aceste diverse forme de vindecare care au la bază întâlnirea cu filmul, literatura, muzica și arta în general. Deși ele nu constituie în sine niște procese terapeutice, este evident că au un impact pozitiv asupra sănătății mintale în rândul privitorilor & cititorilor. Sunt numeroase studii pe tema asta, nu e ca și cum zic eu ceva nou.
Doar că aici vorbesc și și din perspectiva celui care a simțit pe propria piele aceste efecte benefice. Am trecut prin mai multe momente vulnerabile în care am lăsat garda jos, fără să mai filtrez tot ce vedeam prin automatismele mele de interpretare. Și nu mă refer la o abordare de tipul „împotriva interpretării”, cum ar spune Susan Sontag, ci la disponibilitatea mea de a lăsa arta să „lucreze” asupra în mod direct, asupra stărilor mele emoționale & asupra corpului și somnului meu. Și astfel observam cum deveneam mai calm, mai prezent și mai atent la cei din jurul meu, după niște zile sau săptămâni în care mă izolam înfășurat în ritualurile mele, citind romanele scriitorului norvegian Tarjei Vesaas sau (re)citindu-l pe Cormac McCarthy, văzând un spectacol ca Hamlet (în regia lui Declan Donnellan, la Teatrul Național din Craiova) și filmele lui Kaurismaki pe MUBI sau ascultând Bach (Variațiunile Goldberg) aproape în fiecare dimineață.
Evident, asta nu înseamnă că abia acum am descoperit cărțile, filmele și spectacolele de teatru, însă în momentul de față sunt mai conștient și „monitorizez” cu o mai mare atenție ce se întâmplă cu mine, receptorul, în astfel de contexte. Și acum, de exemplu, înțeleg mai bine insistența cu care scriitoarea Olga Tokarczuk vorbește despre biblioterapie și despre rolul lecturii în sprijinul sănătății mintale.
*
Tot la Chișinău am văzut o proiecție a filmului Tata, documentar scris și regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, și care a avut premiera mondială la Festivalul Internațional de Film de la Toronto. Un film intens și emoționant care merge pe două direcții: pe de o parte despre relația dintre Lina și tatăl ei, iar pe de altă parte este un documentar-investigație legat de abuzurile la care a fost supus tatăl regizoarei de către angajatorul său din Italia.
Înainte de film, jurnalista Lina Vdovîi vorbește despre procesul de vindecare prin care a trecut ea, dar pune accentul pe anii de terapie prin care trecuse și pe faptul că vindecarea începuse încă dinainte de a se apuca de film. Ce spune Lina, de fapt, este că nu te poți baza întotdeauna pe creația artistică ca fiind colacul de salvare și că e bine să îți rezolvi niște lucruri cu tine însuți până să te apuci de orice altceva. Și tocmai de aceea, insistă că un film personal nu e așa ușor de făcut cum ar crede unii. E un demers solicitant, care implică inspirație, rigoare și tenacitate; nu e doar un prilej de confesiune și exhibare a traumelor. Cât despre receptarea filmului Tata, mă uit în sală, în jurul meu, la voluntare, studente & la jurnalistele din Chișinău, și observ cât de emoționate și tulburate sunt. Sunt convins că, odată intrat în cinematografele din Republica Moldova, acest documentar va avea un impact puternic și va stârni multe discuții legate de migrație & familii, consumul de alcool și traume generaționale.
„Vindecarea e un proces foarte lung și complex și care durează și te costă destul de mult emoțional”, explică Lina. „Ce pot să spun este că am căpătat o înțelegere asupra tatălui meu care m-a ajutat să-l accept, mai degrabă. Să accept că acele lucruri s-au întâmplat și că nu pot schimba nimic din trecutul meu. Dar pot schimba prezentul și viitorul. Ce putem face împreună e să creăm pentru copilul nostru un mediu diferit, adică să încercăm noi să întrerupem acest ciclu al violenței, al relațiilor toxice din familiile noastre, din generațiile anterioare.”
*
Sunt la o serie de discuții despre reziliență în film, al cărei focus este Ucraina. Printre vorbitori: producătoarea Zoya Soshenko și regizorul Komarovskii. Amândoi aduc în discuție un fenomen recent în cinematografia ucraineană: apariția mai multor comedii romantice ucrainene și ale unor filme escapiste. „Ceea ce nu e așa suprinzător”, spune Zoya Soshenko, „Având în vedere problemele de sănătate mintală cu care ne confruntăm ca popor după invazia rușilor la noi în țară, e firesc ca oamenii să-și dorească să vadă și altceva în afară de război. Iar acel altceva înseamnă și comedii romantice.”
Câteva exemple: Gustul libertății, o comedie romantică despre Liov și gastronomia ucraineană, Când te vei mărita?, tot o comedie, în regia lui Aleks Komarovskii, cu intrigi amoroase care se petrec undeva pe o plajă în Croația; există și acele filme care au războiul pe fundal, dar sunt sunt gândite fie într-o cheie feerică sau alegorică: precum December 31st Express, Krashanka sau Stay Online, film care spune povestea invaziei rusești prin intermediul unui joc video. Ascultându-i pe acești cineaști și văzându-le prezentările, nu pot să nu remarc cadrele însorite și luminoase din filme, afișele colorate, imaginile cu oameni zâmbind și bucurându-se de viață. Dincolo de escapism, filmele de genul ăsta vorbesc și despre solidaritate. Să fii într-o sală de cinema și să râzi la o comedie, fie ea și una tâmpită, poate fi și asta o verigă în lanțul complicat al vindecării.
*
Mă întorc de la Chișinău la București și nu scap nici aici de frig și ploaie. Sunt obosit și încerc să iau o pauză de la știrile din România și din SUA. Totul e prea razna și, mai grav, e că nebunia abia începe. Seara caut ceva pe Netflix și, în final, ajung să revăd un episod din Better Call Saul, serial care mă liniștește întotdeauna prin ritmul său așezat. Mă tot gândesc la o temă care mă preocupă de multă vreme, mai exact la nevoia noastră umană de povești. Și mai ales la cum se manifestă în momente grele. E banal ce zic, dar am senzația uneori că uităm cât de înrădăcinată e nevoia asta în noi și cât de ușor e expediată de pe poziții pedante & arogante. Mă gândesc și la mama și la serialul ei turcesc, pe care îl urmărea între ședințele ei de chimioterapie, mă gândesc și la unchiul meu, Ion, care se relaxa după munca pe șantier citind Karl May și văzând filme cu Stallone, mă gândesc și la un amic care stă undeva izolat într-un sat și care îmi zicea recent: „sincer să fiu, nu știu ce m-aș face fără Netflix. Am zile când sunt așa deprimat, încât doar serialele alea mă țin pe o linie de plutire”.
Cât despre mine, îmi dau seama că nu sunt totuși genul de receptor/privitor/cititor ideal pentru ceea ce ar presupune cinematerapia. Mă interesează mai puțin să mă identific cu vreun personaj dintr-un film (ca să caut acolo analogii cu propria viață) sau să decriptez ceea ce văd într-un sens sens simbolistic (cum am face cu un vis, de exemplu). Dimpotrivă, pentru pentru mine e importantă senzația aia prin care ies din capul meu și de aici nevoia de poveste, de zoom-out, care mă scoate din mine. Inevitabil, în cele din urmă ajung tot la mine cu autoreflecția (că se întâmplă la o oră, o zi sau o săptămână după ce văd un film), dar primul impuls este unul al evadării. Cu toate astea, acum cred mai mult în cinematerapie și chiar și în intenția de a urmări un film cu sens, ca într-o vizionare ghidată. Poți să faci asta și fără ca filmul respectiv să-și piardă misterul & ambiguitatea.
Dincolo însă de soluțiile individuale, am ajuns să cred încă și mai mult în tot ceea ce înseamnă contexte comunitare – fie că vorbim de festivaluri, platforme sau forumuri precum Cinema Hora – tocmai pentru că ele reprezintă niște întâlniri și ne aduc împreună. Și atunci mă întreb: de vreme ce filmele, arta, literatura, muzica ne ajută ajuta să fim oameni mai buni, mai sănătoși și mai empatici, de ce nu gândim niște strategii – chiar la nivelul statului – care să mizeze tocmai pe rolul lor în menținerea sănătății mintale? Pe scurt: artele ca adjuvante în sănătatea publică. Filmele și cărțile nu vor înlocui terapia, dar cu siguranță există mijloace prin care le poți face accesibile pentru mulți oameni din țara asta. Ca să nu mai zic că – la cum arată realitățile economice, politice și sociale – tema sănătății mintale va deveni în câțiva ani una de importanță majoră.
