Cinemaul Elvira Popescu din București a început o serie de proiecții în aer liber pe timp de vară. Găsim în program filme noi, lansate în ultimele luni, dar și clasici ai cinemaului francez. Printre aceștia din urmă, „Conte d’été” / „Poveste de vară” (1996), un film regizat de maestrul Éric Rohmer, numai bun pentru a mai potoli arșița culturală a momentului. Filmul va rula duminică, 19 iulie, de la ora 21.
Ce regizor din lumea asta se poate lăuda cu un sistem de producție mai fiabil, mai eficient, mai rodat ca al lui Éric Rohmer? O dată la doi ani sau chiar mai des, Rohmer și echipa sa redusă, mereu aceeași, obișnuiau să ne dea un film de o logică implacabilă, asemănător cu precedentul și totuși altul. Cine, cu excepția lui Tarkovski și a trendului cinemaului lent pe care acesta l-a impulsionat, se poate lăuda cu o influență mai durabilă asupra generațiilor actuale de cineaști? Ba mai mult, cu un subgen propriu, al dramoletelor amoroase în care dragostea e aleasă drept obiect de studiu, apoi așezată pe masa de disecție și reconstruită de la zero, iar și iar. În fiecare dintre filmele lui se dezbăteau mituri, se testau ipoteze, se demolau certitudini și, cu puțin noroc, toată lumea se putea declara împăcată la final, indiferent de rezultatul experimentului. Didactic ca orice inventator, Rohmer prefera să discute despre dragoste, în loc să ne-o arate. Grație lui, știm că nu suntem singuri și că în amor totul e vechi de când lumea.
Poveste de vară e un film exemplar pentru metoda autorului, în care șuruburile sunt strânse la maxim, niciun sentiment excesiv nu dă pe afară, niciun fir narativ nu e lăsat de izbeliște. Aș zice că e filmul pe care Rohmer, clasicist convins, l-a visat dintotdeauna, țintind spre această poveste care să descrie un arc de cerc sublim, al cărei final să ne readucă în punctul din care am plecat, de unde să putem închide etanș toate parantezele doar pentru a o lua din nou de la capăt. Vorba cuiva: ce se întâmplă în Dinard, stațiunea din Bretania unde se desfășoară „ostilitățile”, să rămână în Dinard pentru binele tuturor.
Protagonistul acestei povești e chipeșul Gaspard, un student ajuns pe coasta bretonă fără niciun obiectiv precis – în afară de a compune ceva muzică și, eventual, de a agăța pe cineva. Va reuși ceva din ce și-a propus? Divulg doar începutul, fără să știrbesc farmecul negocierilor afective care vor urma: zilele trec anost, dar uite că o fată întâlnită într-un restaurant îl recunoaște pe plajă și intră în vorbă cu el. Aflându-ne într-un film de Rohmer, știm că nimic nu e întâmplător (nimic mai străin acestui univers decât ideea de figurant, zicea criticul Serge Daney). Așa că atunci când un personaj se încăpățânează să reapară „ca prin minune”, e semn că vom parcurge o bucată de drum în compania sa, chiar cu riscul să nimerim într-o fundătură.
E momentul în care filmul își poate declanșa fabuloasa mecanică a sentimentelor, în care totul se-arată deschis oricărei posibilități și totuși totul se întâmplă cu necesitate. Iată marea tensiune elaborată de Rohmer: într-un decor litoral de carte poștală, adică exact acolo unde viața pare destinată moleșelii estivale, câțiva oameni „ca noi” se angajează într-o echilibristică sentimentală de orfevru, care vine la pachet cu momentele sale de grație, cu tiradele sale impetuoase, cu cruzimea sa obligatorie. Altfel spus: de ce să fie simplu, când poate să fie complicat? Rohmer e cel care a învestit filmul cu puterea de a găzdui aceste drame, minuscule de la distanță, prin care trecem toți, dotându-le cu un microscop suficient de fin pentru a le transforma în mari tragedii urmărite până la ultimele consecințe și deliberări. A nu se înțelege de aici că Rohmer e genul de regizor care să le ceară imposibilul actorilor săi: prea maniac pentru a rătăci frâiele filmelor sale, prea autor pentru a delega această putere de fascinație altora, Rohmer se mulțumește cu disponibilitatea interpretului de a rosti un text tăios, logic și adesea mișelesc fără a crâcni, cu voluptatea de a îmbrățișa cele mai vampirizante situații amoroase, cu capacitatea de a se face simpatic sau antipatic după cum bate vântul, după cum cade lumina, după o toană pur umană. E mult? Da, pentru că la Rohmer dragostea e un joc de putere care dă dependență, unde nu există triumf, ci doar gânduri negre și ocazii ratate. E puțin? Da, pentru că Rohmer bricolează numai cu materialul cel mai la îndemână al vieții, rescriind scenariul etern al iubirii pe modul minor al unui joc cât se poate de naturalist.
Ce alt regizor din lumea asta se amuză atât de tare să creeze personaje inocente, care se cred libere, dar habar n-au ce farse le va juca „destinul” scenariului? Cine își mai ispitește personajele cu atâtea „oferte de destin” (vorba lui Andrei Pleșu), așteptându-le apoi la vestiare pentru a le informa că totul n-a fost decât o simulare, că meciul adevărat încă stă să înceapă? În Poveste de vară, moralismul rohmerian e învăluit într-un umor splendid – nimic mai bun decât jocul plin de ticuri nervoase al lui Melvil Poupaud în rolul acestui Gaspard când nătâng, când mega-abil –, dezvăluind o amplitudine a sentimentelor parcă nicicând atinsă. Vezi momentul când Gaspard și potențiala lui iubită exersează o compoziție proprie la chitară, un cântec marinăresc despre corsari și fete frumoase, numai bun să evoce La Ville des pirates (1983, r. Raúl Ruiz), filmul de neuitat care l-a lansat pe Poupaud înainte ca acesta să fi împlinit zece ani. Sau vezi momentul când același Gaspard e umilit cu sânge rece de adevărata iubită pe care o așteptase atât, într-o scenă abrazivă care înlătură orice posibilitate de ripostă.
Și încă n-am spus nimic despre timpul intim al acestui film, care prinde să curgă altfel, mai lent și mai vâscos, risipit în discuții languroase în care se pune lumea la cale. Ca și în cazul lui Tarkovski, arta lui Rohmer – imperturbabilă în fața presiunilor comerciale ale industriei – e tot despre timp. Numai că timpul său se cere mobilat cu un torent de vorbe. Personajele lui Rohmer sunt singurele care, atunci când interlocutorul le spune, cu lehamite, ceva de genul „e o poveste lungă...”, răspund viclene: „avem tot timpul!”. În lumea inventată de Rohmer ca oglindă perfectă a lumii noastre, așa începe totul.
