Am descoperit Takflix, o platformă video-on-demand cu filme ucrainene, după ce-a început războiul. Am văzut acolo debutul cineastului Oleg Sențov, „Gamer” (2011), un exemplu despre lucrurile interesante care se pot face cu bani puțini în această industrie.
Cei obișnuiți să ia la pas internetul în căutare de informații despre conflictul din Ucraina s-ar putea să fi dat, încă din primele zile ale ostilităților, peste un video tras în mod portret, în care un bărbat căptușit cu o vestă antiglonț și cu o mitralieră la cingătoare spune că s-a înrolat în forțele de apărare teritorială ale Ucrainei pentru a lupta împotriva agresiunii lui Putin. Cu o tonalitate sobră, aproape procedurală, omul afirmă că „vom câștiga acest război, pentru că nu avem de-ales”. Este cineastul Oleg Sențov, ale cărui barbișon și frunte ridată precoce erau prezente pe frontul de est încă de-acum câțiva ani, pe vremea când mulți preferam, comozi, să ne uităm în altă parte. În apropierea anexării Crimeei de către Rusia putinistă, Sențov fusese condamnat la 20 de ani de închisoare. În 2018, în timpul detenției sale arctice, a început o grevă a foamei din, pe care-a încheiat-o după 145 de zile.
Există ceva straniu în a vedea Gamer știind toate astea — de la miraculoasa lui eliberare din 2019, în urma unui schimb de prizonieri între Ucraina și Rusia, și până la fotografiile urcate recent pe pagina sa de Facebook: coverul care arborează steagul albastru-galben cu stema în formă de trident, sau poza de profil, care ni-l arată cu arma-n brațe; în ultima postare, Sențov apare, alături de alți doi bărbați, cu privirea sălbăticită și barba hirsută. O experiență destul de tulbure această confruntare cu un creator animat de convingeri neașteptat de tari, ce rămâne suspendată într-o zonă nebalizată, undeva între admirație care confundă totul și stânjeneală care judecă prea repede. Cert e că filmele lui Sențov – de la Gamer încoace, acesta a mai (co-)regizat unul în detenție și încă unul post-eliberare, proiectul cu gestație complicată Rhino (2021) – nu mai pot fi separate de personalitatea militantă a autorului lor, gata să lupte pentru cauză cu o dedicare un pic fanatică, care nu încetează să fascineze și să intrige. Viața lui Sențov – cu turnurile sale tragic-rocambolești – ar constitui un subiect tare bun de film, și nu mă îndoiesc că vreun producător uleios deja a pus ochii pe acestă biografie în mișcare.
E de găsit o libertate paradoxală în a-ți despuia filmul de orice adâncimi: în a construi imaginile dintr-un ochi electronic de GoPro – ce mai înseamnă ideea de cadraj pentru o cameră care vede totul? – și în a mâzgăli dialogurile pe spatele unui suport pentru pahare de bere.
Interesant e că Gamer, cu personajul său atât de apatic încât devine bressonian (Vladislav Zhuk, grozav), se află la polul opus față de orice-ar presupune o chemare la arme. E de văzut în sensul ăsta punctul culminant – dacă se poate numi astfel – al filmului, în care gamer-ul nostru pică într-o indiferență totală față de cursul activ al propriei vieți, ajungând să se îmbete și să-și arunce mouse-ul norocos în lac, după care ajunge acasă și, într-un gest de mare frondă, dă să se culce. Lansat la Rotterdam, filmul are într-adevăr cam toate datele cu care ne-a obișnuit festivalul, și pe care le-aș strânge sub umbrela unei anumite dezinvolturi cu forma, insuficientă pentru a descinde hotărât pe terenul experimentalului, dar totuși parcă prea de tot pentru a o menține în mainstream-ul distribuției uzuale. Descoperind stilul incert al filmului, care cultivă, probabil involuntar, o tensiune între ingenuitate și nonșalanță, impulsul final e să acceptăm pariul. Are Sențov ceva din prospețimea ezitantă a pionierilor – priviți racordurile stângace, jump cut-urile lipsite de metodă, lumina de reflector sărac –, sau face glume post-ironice cu noi? Irelevant, aș zice, atâta timp cât forma filmului reușește, cum-necum, prin(tre) rateurile sale multiple, să dibuie o formă de adevăr.
Căci e de găsit o libertate paradoxală în a-ți despuia filmul de orice adâncimi: în a construi imaginile dintr-un ochi electronic de GoPro – ce mai înseamnă ideea de cadraj pentru o cameră care vede totul? – și în a mâzgăli dialogurile pe spatele unui suport pentru pahare de bere. Lipsa banilor, ca și lipsa pretenției, îl obligă pe Sențov să meargă drept la esență. Replicile nu se mai pierd în finețuri de niciun fel – sunt „expozitive”, cum ar zice experții –, fiecare actor își joacă partitura și pa. Nicio iluzie: vedem un film – dar un film care, pentru că nu dispune de arsenalul cosmetizant al tehnologiei de vârf, traduce pentru noi realitatea într-un balans de imagini documentare (planuri generale cu o competiție de video gaming în care nu s-a putut interveni mai mult) și imagini care concentrează totul în gest codificat și manieră pură.
Frumusețea e, atunci, această discuție mamă-fiu din bucătărie, în care cele mai clișeistice replici („cum merge școala?”) nu fac decât să lumineze și mai intens dorința unui regizor de a-și face filmul, cu toată „naivitatea” și „nepriceperea” de care dă dovadă. Această dorință (primitivă, crucială) e ca un reminder de bun-simț adresat unei mașinării care, în toată sofisticarea sa, a pierdut contactul cu pornirile de la sol, tocmai acelea menite să „facă” gest, să „facă” imagine. Ceva ne interpelează în această poveste, și s-ar putea să fie chiar privirea unui cineast care joacă cu dispozitivul la vedere. Godard spunea cândva că un film e o fată plus un pistol. Gamer ne arată că un film, azi, poate fi o secvență de Quake, cu grafica sa îmbătrânită, plus un șlagăr obosit de la Linkin Park pe fundal. Radicalismul s-ar putea să se afle de-acum în urma noastră, iar filmul acesta – nicidecum vreo capodoperă, ci o intuiție de buzunar pusă în imagini – nu e de lepădat.
