Niciun film nu va schimba lumea vreodată. Așa și trebuie. Însă o încercare precum extraordinarul „No Place for Fools” (2014) al rusului Oleg Mavromatti s-ar putea să plaseze niște balize printr-un flux audiovizual care dă buzna peste noi din toate direcțiile. Nu-i puțin lucru. Pentru că în clipe precum acestea, când mulți privim lipsiți de repere și cuprinși de frică și neputință către Ucraina, orice ancoră în imagine, fie ea consolatoare sau angoasantă, ne-ajută.
No Place for Fools se poate vedea la liber aici.
No Place for Fools e un film alcătuit aproape în totalitate din vlogurile lui Serghei Astahov, un bărbat care dă afară din el, pentru cameră, o avalanșă de vorbe patriotarde și homofobe închinate lui Vladimir Putin. Astahov bagă de la el mult mesianism, alătură satan și apocalipsă, rachete sol-aer și onanism, într-o logoree aproape vâscoasă, care ajunge să se reverse cu totul peste osatura filmului și mătură ce prinde în cale. Există aici ceva repetitiv încă din datele de pornire, fiindcă Astahov, aidoma multor vloggeri, deschide fiecare sesiune în mod similar, cu un foarte ceremonios salut către „dragi prieteni și prietene” și cu o prezentare formală: „Eu, Astahov Serghei, așa și pe dincolo...” În fond, dacă regăsim ceva cu adevărat remarcabil la formatul vlogului, atâta vreme cât e practicat cu consecvență – un anume „Mihail Neamțu, vocea libertății” reprezintă un alt exemplu grăitor –, atunci e vorba de constanța sa nemaipomenită, de recursul iar și iar la aceeași structură imuabilă, care să agațe urmăritorul din prima. Degustate însă una după alta, ca o supradoză de pastile, aceste formule conduc repede la saturație – iar No Place for Fools este cu siguranță, printre altele, o lecție magistrală despre redundanța oamenilor singuri, care și-au făcut din expunerea pe Internet o rațiune de a fi.
Orice film este, la bază, o punere în formă a unui material audiovizual. În cazul unei opere precum cea a lui Mavromatti, această formă – un contur care ordonează – devine cu-atât mai pregnantă. Căci No Place for Fools pătrunde în acea categorie de filme, tot mai solid reprezentată în ultimii ani, care deturnează imaginile din contextul lor de pornire și le privesc critic. Nu-s doar lozinci universitare aici, și-asta mai cu seamă în măsura în care intervenția lui Mavromatti asupra conținutului este minimă: Serghei Astahov nu doar că există – e un om în carne și oase, cu biografie –, dar „creațiile” sale destinate Internetului plutesc prin film în stare cvasi-originară, înlănțuite într-o frescă înnebunitoare despre societatea rusă de azi. Există anumite contrapuncte ironice, ca atunci când Astahov vorbește despre sărbătoarea ortodoxă a Sfintelor Paști, iar pe imagine vedem oameni care se năpustesc asupra unor articole dintr-un supermarket. Ca să nu mai vorbim de secvența de final, ce capătă ecoul unei incantații funebre destinate întregii umanități, susținută de cugetul teribil al lui Astahov. Dar nu în aceste intervenții de culise – sau nu numai în ele – constă măreția proiectului.
De altfel, Mavromatti însuși vorbește despre sine ca despre un „curator”. Omul preia cu penseta din realitate, oferă acestor ready-made-uri un cadru propice de prezentare și-apoi lasă sensurile să explodeze. Chiar și-așa, de pe margine, munca sa nu e mai puțin prețioasă. Căci ea ne permite – tocmai prin tranziția dinspre vracul Internetului înspre însemnele nobile ale cinemaului – să privim această poluție audiovizuală cu alți ochi. Să ne activăm, vorba criticului Serge Daney, reflexele cinefile, de îndată ce simțim că avem de-a face cu un obiect-film. În ce consistă aceste reflexe? Greu de definit, dar aș zice că, în ultimă instanță, ele se rezumă la un impuls întru dezvăț: a-ți lăsa privirea să zburde, a te elibera de nevoia de a pleca urechea sau de a scrolla cu mâna, în numele unei destinații clare. Atâta vreme cât ochiul poate naviga liber prin imagine, avântul inițial de a privi un specimen ca Astahov de sus, terfelindu-l în nimicnicia sa, poate fi evitat. Acest refuz al surplombării e important nu doar din rațiuni etice – nu-ncape îndoială că, dincolo de poantă, personajul trăiește o dramă, iar viața lui de sociopat trebuie că e un infern –, ci și pentru că, expunându-l (și exploatându-l) pe pânza cinemaului, Mavromatti operează un veritabil act de cineast care revigorează acest medium rămas în urma actualității.
În ultimă instanță, filmul merită considerat aidoma unui cufăr cu comori care, odată deschis, ne copleșește cu resurse de gestică, de limbaj, de intonație, de cadraj. Și de durată, mai ales, fiindcă cinemaul încă are timpul de partea sa, acolo unde Internetul lucrează pe repede-înainte, cu click și cu fragmente de informație.
Altfel spus, privind această realizare tulburătoare începem să înțelegem de ce ficțiuni sociale cu pretenții explicative, precum A Gentle Creature de Serghei Loznița sau (M)uchenik de Kirill Serebrennikov, pur și simplu nu funcționează. Nu mai e niciun secret că o astfel de artă „respectabilă”, grijulie cu cauza și efectul și direct răspunzătoare în fața revendicărilor unei ficțiuni legate cu fundă, pierde pe toate planurile în fața vremurilor. Pierde întâi ca tempo – ce prospețime mai poate avea un film rătăcit între o criză sanitară și una militară? Și pierde apoi ca zvâc al mizanscenei – oare cum poți rivaliza cu un personaj bigger than life cum e acest Astahov, cu fața lui de pește-lună care se scălâmbăie în obiectiv, generând un foc de artificii comportamental imposibil de inventat de la zero? Ce impresionează la No Place for Fools merge mult dincolo de acest discurs infestat de propagandă, pe care o marionetă îl bolborosește la adresa fanilor. În ultimă instanță, filmul merită considerat aidoma unui cufăr cu comori care, odată deschis, ne copleșește cu resurse de gestică, de limbaj, de intonație, de cadraj. Și de durată, mai ales, fiindcă cinemaul încă are timpul de partea sa, acolo unde Internetul lucrează pe repede-înainte, cu click și cu fragmente de informație. Exagerăm acordând atâta atenție acestui obiect nedemn care e vlogul? Tot ce se poate – dar impresia mea e că nu cu mult.
Într-un minunat text dedicat unui film de Robert Bresson, Serge Daney, tot el, făcea o distincție fină între tipurile de voce utilizate în cinema. Pe lângă vocile in și off, familiare oricui, acesta propunea conceptul de „voce out”, pe care îl definea astfel: „Vocea out este, vorbind la modul cel mai crud, vocea așa cum iese ea pe gură. Jet, dejecție, deșeu. Unul dintre aceste obiecte evacuate de corp (mai știm și altele: privirea, sângele, voma, sperma etc.).” Or, e limpede că principalul punct de fugă al acestor imagini fără profunzime din care e compus filmul de față e gura fără odihnă a lui Astahov. O vom privi mult și bine: uite-o cum se rotunjește strigând „ura, ura, ura!” la adresa națiunii, sau cum își țuguie buzele și se apropie de lentilă într-un gest scârbos. No Place for Fools construiește astfel un soi de absolut pentru conceptul lui Daney și ajunge să se răsfrângă într-o suită de avataruri vizuale ale obscenității – începând, desigur, cu proximitatea forțată a acestui corp obez omniprezent și terminând cu preparatele culinare gătite de Astahov. În sensul ăsta, omleta cu șuncă care băltește într-o mare clipocindă de ulei, asezonată cu vocea mieroasă a individului care-și laudă iscusința în bucătărie, va rămâne un vârf în materie.
A privi cu atenție straturile acestor imagini culese de Mavromatti conduce spre mai multe concluzii. Cea dintâi are în vedere, bineînțeles, stadiul de tortură psihologică al regimului putinist, evocat de acest adult infantil – care, colac peste pupăză, era homosexual înainte de a deveni homofob –, surprins în timp ce pozează în fața steagurilor Federației Ruse și ne rănește privirea. Dar o altă lectură, cel puțin la fel de palpitantă, operează cu vârstele imaginii. Căci va trebui să ne întrebăm la un moment dat cum se face că un act de contestare veritabilă a acestor lideri periculoși care ne conduc azi – Trump, cu cuvintele sale repetate în buclă, poate fi un alt reper teoretic pentru delirul lui Astahov – survine tot mai greu pe calea regală a cinemaului, și tot mai des pe scurtătura rețelelor web. Forțând puțin nota, găsim în acest bărbat rus deopotrivă ceva din Chaplin – în privința corpului burlesc – și ceva din Dreyer – în ce-l privește pe nebunul care l-a văzut pe Dumnezeu. Din epoca glorioasă a acelor artiști persistă un zaț degenerat, care exhibă corpul în tot ce are el mai dizgrațios, transformă credința într-o parodie și reduce imaginea la statutul unei paste de sinteză, fără adâncime. Cinemaul se transformă și, pentru a mai putea ține pasul, trebuie să preia din forme mai noi, acolo unde se ascund revolta și ironia în ziua de azi. E de crezut că doar așa va reuși să își mențină relevanța.
