Puține filme vor fi scuturat anul 2020 mai strașnic decât „Los Conductos”, debutul mult așteptat al columbianului Camilo Restrepo, care se vede acum pe MUBI. Lui Restrepo nu-i trebuie mai mult de 1h10 pentru a orchestra această fugă punkistă cu capul înainte, prin societate și împotriva ei, care promite să ne bântuie pentru o vreme.
Cel mai mult, în ultimul an, cred că mi-au lipsit noile lansări în cinematografe. Sentimentul care te cuprindea încet-încet, în fața unui film despre care nu știai mare lucru, că ai descoperit ceva. Nimic nu bate acest moment al surprizei, când filmul pare să intre într-o viteză superioară, dibuind o traiectorie doar a lui, care începe să se impună cu forța evidenței. În Los conductos, surpriza vine în doi timpi și trei mișcări care descriu furtul unei motociclete. Lucru simplu, dar pe care Restrepo îl învăluie într-un joc de perspective haotic (dintr-odată ne trezim pe motocicletă, într-un unghi subiectiv, iar lumea începe să se învârtă), accelerând nebunește și punându-și ochiul lucrat la treabă, într-un racord dinspre gaura îmbibată în sânge a glonțului înspre bușonul de benzină al acestei motociclete roșii, care și-a schimbat pe repede înainte proprietarul. Ce-am descris sună ultra-complicat, dar în practică pasajul respectiv e o mostră de concizie regizorală care anunță – la propriu – culoarea lucrurilor care vor urma.
Face parte din fișa postului lui Restrepo să-și vâre efectele sub masca inaparenței, drept pentru care lucrătura subtilă din Los conductos riscă să treacă adesea neobservată. Căci Restrepo e dintre acei cineaști ascunși, pentru care meșteșugul nu stă în mișcări ambițioase de trupe sau în povești cu tâlc – ci în vertijul pe care-l poate genera o tranziție izbutită între două cadre, în epifania unei compoziții vizuale dibace, în emoția produsă de o rază neanunțată, care luminează imaginea din interior. Los conductos e un film făcut după chipul și asemănarea autorului său, iar călătoria în care ne îmbarcă cu brio e ticsită cu mici găselnițe care să facă deliciul ochiului cinefil.
Ce e cinemaul pentru Restrepo, dacă nu mașina ideală de ascuțit simțurile și de dat peste cap rațiunea? Aproape că-mi vine să sar peste partea cu plot-ul și să trec direct la forma acestui film, într-atât de intensă mi se pare experiența senzorială pe care o propune. În cel mai cunoscut still al filmului, Pinky (Luis Felipe Lozano) stă cu spatele lipit de un perete tapetat cu flăcări care par să țâșnească din corpul său, privește cumva pieziș, iar pletele și barba lui stufoasă formează un fel de aură neagră în jurul capului. Dar nu e clar dacă Pinky e un înger venit din infern sau nu, fiindcă alteori fața lui prinde niște irizări hristice. Orișicât, încă de la început, povestea lui Pinky – cine e și de unde vine – contează prea puțin. Că fuge de o sectă al cărei lider (numit „Tatăl”) l-a neutralizat după ce s-a smuls de sub vraja pe care o exercita e un detaliu important în măsura în care conferă filmului relief politic prin intermediul alegoriei, însă acest fir narativ ajunge să se topească într-o țesătură de amploare, care glisează în timp și spațiu, și amestecă totul.
Esențiale, în cazul acestei curse stranii – stranie pentru că surprinsă mai mereu în timpii săi de repaus, de nemișcare, de somn – sunt texturile (materiale, sociale) prin care e nevoită să își croiască drum. Impresia e că fiecare etapă a parcursului personajului e în așa fel aleasă încât să dea la iveală întâi de toate o formă, și abia apoi o reflecție adiacentă. Când Pinky se angajează la o fabrică de articole vestimentare, care produce fake-uri pe bandă rulantă, ceea ce-l interesează pe Restrepo – mai aproape de Chaplin decât de Eisenstein – e banda rulantă. Când Pinky se aciuează pe lângă o groapă de gunoi, camera e preocupată mai ales de modelele abstracte pe care maldărele de deșeuri adunate sub cerul liber le construiesc aproape natural. Forța figurativă a privirii lui Restrepo e mereu secondată de apetența sa pentru pattern-uri geometrice, pentru potriviri cromatice, pentru cinetism. Orice lucru îi servește, atâta timp cât poate dezlănțui o energie care să deregleze mintea spectatorului: vezi acest cadru în care suntem lăsați să observăm cum o pungă strânsă în pumn începe să se desfacă, într-o mișcare surprinzător de mlădioasă și de liniștitoare, odată ce-a fost eliberată din strânsoare. Credo-ul lui Restrepo e dintre cele mai simple: fiecare cadru trebuie să aducă cu el o nouă idee, altfel nu justifică efortul.
Doar că Restrepo nu e un materialist pursânge. Călătoria personajului său se prelungește în imaginație în aceeași măsură în care curge pe șosea. Ca un trip psihedelic, Los conductos aleargă în noapte, și orice peisaj – de pildă, o panoramă de sus cu luminile orașului – devine prilej pentru halucinație, orice obiect – de pildă, un pachet de țigări înfipt într-o gaură dintr-un perete – devine un potențial portal către un alt univers. Ca un Bresson pe acid, Restrepo menține o fenomenală atenție pentru gesturi, precum și o voluptate în a decupa acțiunile în fragmente cubiste, deschise însă – o noutate – către imperiul nocturn și infinit al fanteziei induse chimic. În spatele acestor imagini pulsează o inimă, iar inima e a unui DJ de tehno.
De unde și perpetua nesiguranță cu privire la ce ni se spune: o fi pe bune, sau o fi o plăsmuire a minții vâjâite a lui Pinky? În fond, n-am stat să deliberez prea mult asupra chestiunii. Mi s-a părut mai important să inventariez, grație acestei linii de fugă pe care filmul o desenează pe urmele lui Pinky, o întreagă comunitate de oameni invizibili – de la muncitori precari la cerșetori – pe care cineastul o aduce laolaltă, mereu pe ocolite, ca o incantație magică, ca un peisaj populat cu fantome. Meritul lui Restrepo e că evocă această istorie a opresiunii columbiene prin mijloace cinematografice; gestul său artistic nu s-ar putea concepe în absența montajului, care face ca între o imagine și următoarea să se poată furișa o fărâmă de adevăr. Fugind prin hangarele abandonate ale Medeillín-ului, căutându-și adăpost în subterane, departe de ochii lumii, acolo unde doar granulația peliculei mai poate zgâria bezna, Los conductos va fi propus odiseea unui personaj sălbăticit, care ascunde în ea inepuizabile resurse de umanitate.
