Ne-aflăm în luna iubirii, a cadourilor etc. – cunoașteți povestea. Momentul perfect, așadar, pentru a (re)descoperi „Mélo”, capodopera în care Alain Resnais și-a permis să facă totul pe invers, împotriva normelor și a bunului gust (orice o fi însemnând el), iar rezultatul nu încetează să ne lase cu gura căscată. Filmul e disponibil în videoteca MUBI.
Priviți un cadru din Mélo. Priviți-l pe acela, foarte lung, în care Marcel (André Dussollier), violonist de renume internațional, aflat acum în compania prietenului său, Pierre, și a soției acestuia, Romaine, evocă un moment de răscruce din timpul unui concert la Havana, când și-a surprins partenera flirtând cu un altul chiar acolo, sub ochii lui – ba chiar sub fruntea lui transpirată, sub arcușul lui încordat –, complet nepăsătoare la chinul sacru de pe scenă. Priviți cadrul următor, în care, odată istorisirea încheiată, Romaine (Sabine Azéma) se uită fix la Marcel – e un convențional plan-contraplan –, iar în ochii ei simțim, ba chiar știm precis, că tocmai atunci trece o undă de electricitate. Ca Pierre (Pierre Arditi) suntem și noi, spectatorii: vrem să știm mai mult, vrem să știm cum s-a soldat întâmplarea, vrem să știm dacă nu cumva lui Marcel i s-a năzărit, dintr-o josnică gelozie. Romaine, în schimb, nu mai e acolo – e cu un pas în fața tuturor întrebărilor mărunte; pentru ea lucrurile se mișcă de-acum la o viteză superioară.
Sigur, mi s-ar putea reproșa că, știind deja deznodământul – Romaine va deveni amanta lui Marcel, și de-aici se va trage tot răul –, plachez asupra acestui moment inițial niște sensuri ulterioare. Dar nu – văd precis cum, la capătul acestei scene de început, totul arată neschimbat, dar totul e deja altfel, fiindcă printre acești trei oameni a pătruns un flux încărcat cu sentiment, abia perceptibil cu ochiul liber, și totuși de netăgăduit. Și oare ce e mizanscena adevărată, dacă nu un buletin meteorologic ce cuprinde, cu liniuță, toate furtunile, toate falsele acalmii, perioadele de ger sau de arșiță și ciocnirile unor fronturi de aer care fac ravagii în adâncul unui om într-un interval dat?
În 1986, Resnais surprinde alegând să adapteze o piesă din 1929 de Henry Bernstein. Bernstein, autor în vogă prin anii ‘30, căzuse de-atunci binișor în uitare, dacă nu chiar în dizgrație. Nimic mai străin, în aparență, spiritului cartezian al lui Resnais – chimistul-șef al Noului Val Francez, care până atunci lucrase în laborator doar pe mostrele ermetice ale unor Marguerite Duras, Alain Robbe-Grillet, Jean Cayrol –, decât un text romanțat și desuet, periculos de aproape de tradiția bulevardieră de odinioară. Ca și cum, pentru prima dată, Resnais ar fi acceptat să ia în calcul emoția, dar nu picurând câțiva stropi, ci turnând toată sticla. Rezultat ambiguu, totuși – Resnais nu putea să cadă în melodramă fără a-și seta dinainte un pariu –, căci filmul nu pare nicio clipă dispus să ne facă să uităm de originea lui teatrală. Adaptare e mult spus – fiindcă Resnais nu adaptează aproape nimic, ci, foarte respectuos, ia de pe pagină și pune în fața camerei. În Mélo, cerul e o pânză pictată romantic, cortina roșie cade între acte, ce vedem nu e nimic altceva decât o seamă de actori aruncați în mijlocul unui decor care trebuie luat ca atare. Care e pariul? Să pornești din miezul celei mai artificiale convenții – interpretări avântate, scenografie nerealistă – și să obții o imagine care vibrează din toate părțile, traversată încontinuu de un suflu de viață. Definiția unei emoții distilate, de înaltă ținută. Cum zicea Serge Daney într-un text minunat, „chestiunea teatrului filmat nu e nici pe departe atât de clară precum pare în momentul triumfului «cinemaului filmat». Iar Mélo este (spre rușinea televiziunii) teatrul așa cum nu e niciodată filmat, teatrul așa cum ar trebui să fie filmat. Un film frumos, mai emoționant decât media filmelor lui Resnais, și din care ieșim surprinși și perplecși.”
Cu mențiunea că, de atunci, Resnais s-a tot jucat cu emoția și cu limitele dispozitivului: On connaît la chanson (1997) este splendid, iar ultimul său film, Aimer, Boire et Chanter (2014), după o piesă de Alan Ayckbourn, închide o buclă, fiindcă ne întoarce în lumea paravanelor și a butaforiei fățișe, care – misiune imposibilă – se cere ignorată la orice pas. Dar Mélo e un vârf în materie. Trebuie văzut ce face aici Resnais cu acești trei actori care, pentru următorii 30 de ani, vor reveni iar și iar în filmele lui, transformându-i opera într-un documentar informal despre niște oameni în viața cărora își croiesc drum ridurile și părul cărunt. Trebuie văzut cum îi aduce împreună la final pe Dussollier-galantul, al cărui zâmbet chinuit în fața acuzelor prietenului ar putea să devină o memă, și pe Arditi-bonomul, care crede că a înțeles în sfârșit, amândoi înfrânți, amândoi terminați, apoi îi lasă să își devoreze unul altuia ultimele resurse care i-ar putea scoate din impasul în care li s-au împotmolit viețile. Trei ani au trecut de la moartea lui Romaine. Arditi cere explicații, pentru a putea într-un târziu să-și regăsească liniștea interioară și să lase toate astea în urmă. Dussollier e pe defensivă, chitit să apere până în pânzele albe secretul incandescent al legăturii sale cu Romaine. Platoul devine atunci un ring în care fostul soț și fostul amant încearcă să împartă moștenirea unei amintiri. Realizăm în acest moment că filmul e mai puțin despre violența pasiunii și mai mult despre exigența deplină a adevărului unei pasiuni, singura cu care merită să te confrunți înainte de a trage linie.
Cine are dreptate? Greu de spus. Nici măcar cu Romaine, care alege să „facă nani în Sena”, după cum îi mărturisește într-o ultimă scrisoare lui Pierre, lucrurile nu sunt simple. Nu cumva a ales calea cea mai ușoară – ieșirea din scenă –, care nu aranjează nimic? Tot Daney zicea că, „dacă finalul lui Mélo e atât de «eficient», asta e pentru că auzim în el, cu o claritate surprinzătoare, refrenul tuturor filmelor lui Resnais, care, în termeni abrupți, ar putea să fie rezumat astfel: morților și doar lor li se datorează adevărul, restul nu sunt decât supraviețuitori.” Dar oare cum de-a reușit Azéma să facă, printr-o continuă manifestare a clocotului interior, care nu refuză niciun prilej de-a sparge coaja și a ieși la suprafață – aici se dă de ceasul morții, aici trăiește extazul, aici se îngrijește de soț, aici vrea să îl otrăvească –, cel mai opac personaj din câte există? Mélo e atât de bun pentru că instaurează cu maximă discreție un decalaj între bărbații scorțoși și femeia pe care niciunul, până la urmă, n-a știut să o înțeleagă, deși ardea chiar lângă ei. În fond, mecanica piesei lui Bernstein e incredibil de simplă, preluată de la cea mai banală tragedie: doi oameni au o dorință și sunt puși în fața unei imposibilități, pentru că nu o pot trăi decât cu prețul debarasării de un al treilea, care nu bănuiește nimic. De-a lungul carierei, Resnais a devenit tot mai mult genul de regizor care știe că lucrurile simple sunt și cele mai greu de pătruns. De unde și senzația că Mélo, acest punct de cotitură în filmografia cineastului, respectă întocmai intimitatea unor oameni angajați într-o taină profundă și înțelege că în unele dintre încăperile sufletului e mai bine să nu te aventurezi.
