Pe scriitoarea Valentina Șcerbani am cunoscut-o în urmă cu câteva zile la FILIT Chișinău, festival de literatură și traducere aflat la a doua ediție în capitala Republicii Moldova. (Cea de-a XII-a ediție a FILIT Iași se va desfășura la sfârșitul acestei luni între 23 și 27 octombrie.) Citisem Orașul promis, romanul ei de debut (apărut inițial la Editura Tracus Arte, iar mai apoi la Editura Cartier), și voiam să o întâlnesc și să aflu mai multe despre istoria din spatele cărții & despre parcursul ei de la jurnalism la literatură.
Cartea spune povestea unei fetițe, Ileana, a cărei existență pendulează între oniric și real, într-un univers rural post-sovietic din Republica Moldova. O poveste de familie despre boală, doliu și pierdere, în care autoarea sondează relația mama-fiică, văzută prin filtrul copilăriei.
Valentina Șcerbani s-a născut pe 11 ianuarie 1988 în orașul Glodeni. A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității de Stat „Alecu Russo” din Bălți, după care a studiat mediere culturală în Spania, Italia, Maroc și Franța. În 2023, Orașul promis a fost tradus în limba spaniolă la Editorial Impedimenta.
A lucrat de-a lungul anilor în presa scrisă, radio și televiziune. În prezent lucrează la UNICEF Moldova în domeniul protecției copilului.
De unde vine pasiunea ta pentru literatură?
Am fost mereu pasionată de literatură. Am știut că o să scriu încă din copilărie, dar nu știam ce o să scriu și când o să scriu. Fetița mea chiar mă întreba: „ce visai tu să devii când erai mică?” Și eu îi ziceam că voiam să devin scriitoare. Iar ea îmi zicea: „păi, uite că ești scriitoare”. Concret însă am început să scriu proză în Franța, în perioada când făceam un master în mediere culturală. În timpul acestor studii am trăit în Spania, Italia, Maroc și, în ultimul an, în Franța. Atunci am scris o primă versiune a unui roman, dar ulterior mi-am dat seama că, în acel roman, eu evitam chiar tema esențială: tema pierderii mamei. Pe care am abordat-o în Orașul promis, roman inspirat din experiențele de viață. Sunt întrebată de multe ori cât este ficțiune și cât este realitate în cartea mea. Și eu tot timpul zic: cele mai reale în cartea mea sunt visele. Pentru că sunt vise adevărate.
Te-am ascultat într-un interviu la radio în care vorbeai despre pierderea mamei, dar și despre începutul maturizării. Cum se leagă cele două?
Cartea mea a fost tradusă în Spania și chiar pe coperta ediției spaniole apare o adolescentă. Eu nu înțelegeam de ce au ales o adolescentă, în condițiile în care Ileana, personajul principal din Orașul promis, este un copil de 8 ani. Iar în Spania, la toate evenimentele la care am fost, Ileana era evocată ca o adolescentă. Ceea ce m-a făcut să-mi dau seama încă și mai mult că Orașul promis e o carte despre această trecere de la copilărie la maturitate, doar că e o trecere care unora li se întâmplă la vârste fragede, iar altora și când au 30-40 de ani. Pierderea unui părinte reprezintă un moment crucial în viața noastră. Și asta am în comun cu personajul meu, cu Ileana, faptul că am purtat foarte mult timp această greutate. Adică această durere devenea tot mai mare și mai mare și eu deveneam tot mai mică și mai mică. Și la un moment dat pur și simplu am ajuns, așa cum zice Jung, să trec prin acest proces de individuație și de integrare a umbrei. Pentru că altfel nu reziști și nu poți să trăiești. Am scris Orașul promis și așa am reușit să închid un capitol în viața mea. Și chiar relația cu mama mea s-a transformat prin scrierea romanului. La un moment dat, în timp ce scriam, mă gândeam că nu mai simt nimic când mă gândesc la mama mea și lucrul ăsta mă și speria câteodată. Mă gândeam: oare cumva mama mea s-o fi supărat pe mine, simțind că scriu toate astea despre ea? Eu am înțeles că a fost un proces absolut necesar pentru mine, ca să trec într-o altă etapă a vieții. Pentru că mă simțeam ca un copil într-un corp de adult. Prin scris am cartografiat viața mea, durerea mea, singurătatea, tot ceea ce simte un om atunci când pierde pe cineva drag.
Există un aspect legat de scris care mă preocupă în mod deosebit, așa că o să te întreb și pe tine. Care e procesul prin care reușești să treci de un nivel prim al confesiunii, al eliberării terapeutice, și să ajungi să faci totuși literatură?
Da, ăsta e un subiect important. Eu practic am construit niște personaje și niște situații în roman, nu am vrut doar să fie confesiune și atât. Dar cred că orice scriitor – indiferent de ce teme abordează – își caută mizele în propria viață. Toată literatura are o dimensiune autoficțională, prin alegerile pe care le faci ca autor, prin felul în care construiești personajele și în care spui o poveste. Dar, dincolo de asta, eu văd Orașul promis ca pe o carte de ficțiune. Ileana este un personaj ficțional, ceea ce i se întâmplă ei nu mi s-a întâmplat mie. Dar eu am împrumutat acestui personaj anumite sentimente, tot ceea ce ține de trăirile mele și de partea nevăzută a lucrurilor, și probabil că aceste trăiri sunt și cele mai emoționante din carte. Sunt cititori care îmi spun că simt un fel care îi apucă și-i trage înăuntru în acel univers al cărții. Și care e un univers literar.
Am observat că ai și o înclinație către concret și senzorial.
Da, pentru mine e foarte important contextul în care se mișcă personajele. Și așa sunt și eu ca cititoare: atentă la senzații, la detalii, la tot ceea ce înseamnă atmosferă. Îmi place foarte mult să mă cufund în fotoliu și să intru în atmosfera unui roman, într-o lume aparte.
Poți să-mi dai câteva exemple?
Un exemplu pe care îl dau des este Străinul lui Camus, care a avut un impact puternic asupra mea. Alte exemple care îmi sunt la îndemână: Kadare cu Generalul armatei moarte, Márquez cu romanele sale, Jhumpa Lahiri ș.a. Autori care mă atrag prin descrieri, prin stranietate, prin sumbrul lor.
Dacă tot suntem la autori și influențe, hai să facem un salt înapoi în timp, la primele lecturi din copilărie și adolescență. Aveai cărți în casă sau le-ai descoperit în vreo bibliotecă școlară?
Eu am crescut într-un sat din nordul Moldovei. După ce a murit mama mea, am locuit cu o mătușă. N-aș putea să zic că aveam prea multe cărți acasă, ba dimpotrivă. Și majoritatea erau în alfabet chirilic sau în rusă. Îmi amintesc însă că pe atunci citeam Legendele Olimpului și cărți precum Contele de Monte-Cristo. În biblioteca școlară din sat erau mulți autori francezi și cred că i-am citit pe toți pe care i-am găsit: Dumas, Stendhal, Diderot și, mai târziu, Flaubert. În acea perioadă nu aveam posibilitatea să călătoresc și toate călătoriile mele erau unele imaginare, care mă purtau prin Franța secolelor 18-19. Erau unicele mele călătorii.
Și întâlnirea cu literatura rusă când a avut loc?
Am descoperit-o recent, în ultimii ani. Cum ziceam, în adolescență îmi plăcea literatura franceză, după care la facultate a fost boom-ul latino-american. Mă feream cumva de literatura rusă. Probabil pentru că era foarte accesibilă și îmi doream ceva diferit, ceva îndepărtat. Apoi am ajuns să văd și locurile din Spania unde au trăit Márquez, Cortazar, Borges, făceam un fel de turism literar. (Râde.) Cât despre literatura rusă, abia vara trecută, deci foarte târziu, am citit Crimă și pedeapsă. Și e o carte fabuloasă! Paradoxul e că unii cititori mi-au spus că Orașul promis le amintește de literatura rusă. Și e exact opusul din punctul meu de vedere.
Care ți se pare partea cea mai dificilă atunci când scrii proză? De ce ți-e frică cel mai mult?
Cred că dialogurile. (Râde.) E foarte greu să faci dialoguri credibile. Chiar și Márquez se ferea de dialoguri, nu-i ieșeau pur și simplu. Eu una încerc să le evit. Și mai sunt și alte capcane. După ce am scris Orașul promis, am citit undeva despre cât de greșit e să începi un roman cu un vis. Exact ce făcusem eu! (Râde.) Mă gândesc însă că e important și cum scrii despre lucrurile astea. Nu înseamnă că trebuie să le eviți complet. E greu să scrii despre erotism, dar la fel de greu e și să scrii despre figura mamei. Care e prezentă în toată istoria literaturii. Ce poți să mai scrii despre figura mamei?! Eu cred totuși că e foarte important pentru un scriitor să prindă în cărțile sale spiritul vremii. Poți să scrii și despre mama și despre alte teme atât de comune, dar să o faci în felul tău și în raport cu epoca în care trăiești.
Sunt anumite pasaje în Orașul promis în care tonul e mult mai tăios când vine vorba de prezențele masculine. Prin asta îți propuneai să vorbești despre violența domestică ca fenomen social sau erau doar niște observații specifice acestei povești de familie?
Aș zice că violența nu ține doar de un loc sau un timp anume. Sunt atâtea forme de violență, nu cred să existe familii care să nu fi cunoscut violența sub aspecte fizice sau psihologice. Violența nu e ceva excepțional. O vedem peste tot, inclusiv în Ucraina de azi. Când am scris acele scene despre care vorbești, nu m-am gândit la ele așa în mod programatic. Dar e adevărat că tatăl este unul absent aici. Practic bărbații sunt absenți. Și oricum noi, mă refer la cei din generația mea de copii, am simțit pe pielea noastră ce înseamnă să fii un copil singur. În anii 90, după destrămarea URSS, oamenii au început să plece din Moldova în alte țări și foarte mulți copii au rămas singuri sau cu îngrijitori, cu bunici, mătuși. Și eu chiar căutasem statistici din perioada respectivă și am văzut că în Moldova erau, la începutul anilor 2000, peste 100.000 de copii care locuiau cu un singur părinte sau cu un îngrijitor. Și am prieteni care îmi zic că și ei au simțit singurătatea pe care o simte și Ileana, personajul meu din carte. Ca să nu mai zic că poți să ai părinți absenți, chiar și când sunt prezenți fizic. Deci, da, apar și aceste elemente sociale în scrisul meu. Așa se explică de ce în Spania cartea a fost văzută practic din unghiuri sociale, istorice și politice. Context în care istoria mare influențează istoria mică.
Ce înseamnă pentru tine ideea de intensitate în literatură?
Eu mi-aș dori să scriu ceva viu. E cel mai important lucru pentru mine. Să scriu ceva viu. Am senzația se scrie foarte mult, dar mă întreb uneori: care e relevanța pentru cititori? care e miza? oare nu cumva unii scriitori fac asta doar pentru a-și alimenta propriul orgoliu? pentru cine scriu ei de fapt?! Or eu vreau să scriu ceva viu, cu care cititorii să rezoneze în mod real. La asta visez. Literatura nu trebuie să fie doar un muzeu de fapte și întâmplări descrise în mod artificial.
Cum e să scrii în Chișinău? Te inspiră orașul?
Pentru mine nu contează atât spațiul, cât timpul. Cum zicea Virginia Woolf: orice scriitoare are nevoie de o cameră doar a ei. Acum orice scriitoare are nevoie de un timp doar al ei. Trăim într-o perioadă accelerată și nu reușesc mereu să am timp. Iar ca spațiu, cred că poți scrie de oriunde. Ceea ce porți în tine, porți oriunde. Eu am avut o perioadă în viața mea când visam continuu să plec, să scap și să las totul. Plecarea era scopul meu principal. Mi-am dat seama că și cărțile pe care le citeam în copilărie erau cărți despre evadare. Evadare fizică sau imaginară. Eu am trăit în mai multe orașe și pot să zic că nu te salvează plecările dacă nu rezolvi anumite lucruri cu tine însuți, dacă nu te cunoști, dacă nu accepți cine ești. Poți să stai în Barcelona, să fii la soare și să mănânci creveți, dar să fii singur și deprimat. Locurile astea sunt niște decoruri frumoase, dar nu te salvează de tine însuți. Am avut o perioadă în care uram Chișinăul. Iar în copilărie simțeam mereu că sunt cu bagajele făcute. Parcă eram mereu într-o gară și așteptam să treacă timpul cât mai repede. Mi-a luat foarte mult să înțeleg că erau doar proiecțiile mele.
Paradoxul e că trebuie să faci asta, trebuie să pleci ca să-ți dai seama de niște lucruri.
Da, așa e. E o cale. Și de aceea plecările nu trebuie privite ca niște pierderi de timp. Fiecare își are ritmul lui, calea lui. Căutările lui. Trebuie să parcurgi tot cercul ca să înțelegi. E ca în povești. Treci prin provocări și transformări.
Foto main: Victoria Viprada
