Am dat o fugă până la Ciocanu, un sat de la poalele Pietrei Craiului, unde frații-scriitori Matei și Filip Florian vin să uite de blocuri și betoane, și să lucreze în pace la cărțile lor. Echipa n-ar fi fost completă fără fotograful și alpinistul Mircea Struțeanu, cel mai tânăr frate din acest trio.
Situația arată cam așa în prima seară la Ciocanu: Mircea sparge lemne, Matei e răcit și stă tolănit în pat, iar Filip gătește ficat de rață cu mere și piure de cartofi. Apare și Neluțu, un băiat din vecini, care întreabă din ușă: „la ce oră să aduc laptele mâine dimineață?”
Eu mă învârt de colo, colo, dau o tură prin jurul casei, printre tufele de liliac sălbatic, și privirea îmi tot fuge înspre Vârful Leaota, cu crestele lui albe sub norii înserării. Am ajuns aici, în cătunul ăsta de la poalele Pietrei Craiului, în urmă cu câteva ore. Sunt în vizită la, Filip și Matei Florian, amândoi scriitori, și la fratele lor mai mic, fotograful Mircea Struțeanu. Mă simt norocos să-i prind pe toți trei aici, în casa bătrânească pe care au cumpărat-o după Revoluție pe „0 nimica toată” și unde frații se retrag de mai multe ori pe an. Până să devină pentru ei un teritoriu de creație într-ale literaturii și fotografiei, Ciocanu era în primul rând locul în care puteau să uite de blocurile și betoanele din București și să umble toată ziua pe coclauri, gata să se inițieze în munțomanie.
Ciocanu, cu casele sale răspândite pe culmi, la mari distanțe unele de altele, te cucerește din prima. Îți dă un puternic sentiment al deschiderii, simți că poți să respiri și oriunde te întorci se schimbă spectaculos perspectiva. Într-o parte ai Piatra Craiului, într-o alta Bucegii, și-n plus ești flancat și de Munții Leoata.
Casa lor se află într-un capăt de sat, într-o vale ascunsă privirilor, mărginită de o lizieră. Se intră printr-un un cerdac frumos cu broderie de lemn vopsit în roșu și alb. Întâmplarea face că sunt culorile lui Dinamo, echipa preferată a lui Filip și a lui Matei. Mai e și Liverpool, o altă mare iubire.
Sunt trei camere decorate într-un stil rustic plăcut și confortabil, în care nimic nu e căutat într-un sens strident „tradițional”. Pe pereți sunt multe icoane pe sticlă, unelte vechi din fier și din lemn & fotografii de familie, iar de jur-împrejur vezi covoare țărănești, taburete mici de lemn, lavițe colorate și pături grele de lână.
S-a întunecat afară și mă apucă o moleșeală plăcută, mai ales că acum arde și focul în sobă. În bucătărie, Filip se pregătește să arunce în tigaie bucățile de ficat de rață amestecate cu mere tăiate cubulețe. Nu se grăbește, e migălos și atent la detalii. Cam cum face și în romanele sale, prin fraze atent elaborate și la care lucrează mereu cu o răbdare aproape flaubertiană. Cu ochelarii lui rotunzi și îmbrăcat cu una dintre clasicele lui cămăși în carouri, Filip zâmbește ingenuu în timp ce povestește una-alta. E născut în mai ‘68, poate de aici i se trage.
„Aici poate să se lase cu frig oricând, în orice anotimp”, zice el. „Țin minte că am venit aici într-o primăvară, prin aprilie era, și a nins atât de tare încât casa era îngropată în zăpadă. Am stat blocat aici vreo două săptămâni. Noroc că aveam cu mine vreo 40 de pachete de Carpați, plus mălai, brânză, din astea. Au fost fost două săptămâni superbe, printre cele mai frumoase din viața mea. Atunci am reușit să scriu o bucată mare din Degete mici.”
Degete mici, apărut la Editura Polirom în 2005, este romanul lui de debut. Povestea începe cu un copil care descoperă o groapă comună în incinta unui castru roman aflat într-o mică stațiune balneoclimaterică. Cazul stârnește vâlvă în rândul polițiștilor, ziariștilor și arheologilor, porniți toți să deslușească misterul. Cartea a câștigat atunci cam toate premiile importante de debut din România și a fost tradusă în numeroase țări, printre care și la edituri prestigioase precum Suhrkamp, în Germania, și la Harcourt, în SUA. „Acest roman lasă în urmă regiunile realismului plat și populează agitata stațiune balneară din Carpați cu figuri asemănătoare celor ale lui Bohumil Hrabal bântuind Praga socialistă”, spunea atunci o cronică din Süddeutsche Zeitung.
Eram în facultate când am citit Degete mici și m-a surprins, țin minte, că se rupea de curentul autobiografist al anilor 2000. Mai era și aura de mister din jurul lui Filip Florian, despre care nu se știa mai nimic la acea vreme. Așa cum au observat unii critici la apariția cărții, romanul lui era mai aproape de proza central-europeană decât de ce se scria la noi.
Mirosul de mâncare l-a atras și pe Max, un câine robust și blajin, care dă târcoale în dreptul ușii. Își face apariția și Matei, cu părul prins în coadă și cu aerul unui adolescent pierdut pe gânduri. Nu se simte prea bine și e lipsit de energie, dar cu toate astea reușește să-și aducă aminte un cântec popular pe care-l fredonează: „Măi, Matei, Matei, Matei, lumea lucră și tu bei.” Ne așezăm toți pe scaune de lemn, ca într-un tablou din Moromeții, și dăm noroc cu câte un țoi de țuică.
Pe Filip și Matei i-am cunoscut în urmă cu câțiva ani, aveam niște prieteni comuni și mergeam uneori să vedem meciurile lui Liverpool împreună. Tot ce știam despre ei până atunci se baza pe ce citisem în cărțile lor. Pe lângă romanele lui Filip, Degete mici și Zilele regelui (Polirom, 2008), a mai fost Băiuțeii (Polirom, 2006), roman autobiografic pe care Filip și Matei l-au scris împreună. Cartea lor începe cu o dedicație: Pentru mama, care n‐a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne‐a făcut fericiţi.
Dincolo de pasajele nostalgice din Băiuțeii și de felul amuzant prin care ei recuperează frânturi din viața la bloc în anii comunismului, mi-a plăcut dialogul pe care au reușit să-l închege de la un capitol la altul, și care explora relația dintre fratele mare (Filip) & fratele mic (Matei), cu toate complicațiile și tensiunile care apar de aici. Unele dintre aceste tensiuni țin și de perspectivele diferite pe care doi frați le pot avea asupra trecutului și a copilăriei. Unul își amintește un anumit eveniment într-un anumit fel, iar celălalt poate să vadă același moment în cu totul alt mod. Și atunci te întrebi: cine are dreptate? Cine deține monopolul asupra amintirilor?
Despre perspectiva din care cei doi privesc mult revizitatul comunism, Radu Cosașu a spus-o foarte bine în prefață: „Băiuţeii nu mai demască trecutul, sistemul, structurile şi conceptele celei mai recente, crude şi nedrepte orînduiri. (...) Ei fac din fleacuri – precum săpunul Fa sau tenişii Drăgăşani – idei decisive. Ei fac din nimicuri, din bomboanele cubaneze, din şosetele flauşate, din chipiul unui maior, dintr‑un chiştoc de ţigară, o politică a sentimentelor şi o imagine a Patriei.”
A urmat apoi Și Hams Și Regretel (Polirom, 2009), cartea lui Matei Florian, pe care criticul Alex Goldiș îl descrie ca fiind „un colecționar de nimicuri pline de candoare”. Romanul e un univers fantastic populat de pitici, spiriduși & alte creaturi, „o combinație între fantasy și horror”.
Citindu-i, mi-i imaginam pe Filip & Matei ca pe niște tipi oarecum scorțoși și inabordabili. Asta ținea, cred, și de perspectiva mea de provincial aterizat în București; pe vremea aia mă uitam cu respect și frică la scriitorii din capitală. Or, atunci când i-am întâlnit, am fost surprins să văd cât de ușor s-au legat discuțiile între noi și cât de normali erau amândoi. Chiar și când îți vorbeau despre literatură, o făceau pe același ton relaxat cu care îți povesteau despre fotbal sau despre cum se duc la pescuit în Delta Dunării. Și, după cum aveam să constat mai târziu, nu prea aveau ei treabă cu tumultul vieții literare de la noi, nu erau la zi cu ultimele bârfe și se țineau departe inclusiv de Facebook. Ceea ce fac și astăzi.
În timp ce scriam acest text, am tot încercat să identific care sunt diferențele dintre ei în ceea ce privește scrisul și viziunea asupra literaturii. Și observ că, în timp ce Filip scrie o proză așezată și riguroasă, cu lentilele curbate spre exterior, Matei - pe care nu-l tentează oricum să scrie romane realiste - e un autor care pune accentul pe experiment și interioritate (e relevant și că scrie la timpul prezent). O explicație pentru asta poate fi găsită chiar în Băiuțeii. Matei povestește acolo despre prietenii lui imaginari din copilărie, Știam și Ștam, pe care mama și Filip nu-i văd niciodată. Doar Matei are acces la ei. De aici vine probabil și deschiderea lui către teritorii narative stranii și către noi dimensiuni ale limbajului, cum face, spre exemplu, în Cexina Catapuxina (Polirom, 2016).
Dincolo de ce-i separă, Filip și Matei au multe în comun, de la legătura puternică cu natura și instinctul de izolare, până la crezul lor în proză ca experiență densă și livrescă. Amândoi au trecut printr-o fază în care au renunțat la presă pentru a se dedica scrisului, au scris o carte împreună, călătoresc și petrec destul de mult timp unul cu altul, ceea ce nu vezi prea des printre frați, mai ales dacă sunt scriitori sau artiști. Alături de Mircea, fratele lor mai mic, formează un trio de împătimiți ai muntelui și ai vieții în mișcare.
Despre Mircea Struțeanu știam că e „fotograful pădurilor”, după cum mi-l descria un amic, ceea nu e departe de adevăr. Doar că experiența lui e una mai nuanțată și nu se rezumă doar la păduri, se vede asta și fotografiile făcute în timpul călătoriilor sale în Asia, din Mongolia și până în China, dar și în ultimul său proiect, Nimeni acasă, dedicat caselor pustii din zonele părăsite. Mircea e și instructor de escaladă, sport la care a fost și campion național în 2010. Așa se explică probabil și faptul că e singurul dintre noi care se ține departe de țigări și alcool în seara asta, când ne-am adunat la casa din Ciocanu, și care merge pe calea sănătoasă cu ceaiuri și smoothie-uri.
E memorabil acest pasaj din Băiuțeii, în care e descris Mircea, un copil care nu stătea locului:
„Cu o forţă şi o energie de speriat, se vedea de pe atunci că va fi un mare alpinist, se căţăra pe plasa metalică a pătuţului, se prindea cu mîinile de bara de sus şi pornea să salte zdravăn cu picioarele, ore şi ore în şir, pe saltea, pînă ce pătuţul devenea un fel de vehicul, un pătuţ umblător, care se deplasa, încet, dar sigur, prin cameră. Să fi fost un om călare pe un bizon şi tot n-ar fi ieşit zdruncinăturile alea.”
După cina delicioasă pregătită de Filip, îmi plimb privirea peste pereții îmbrăcați cu obiecte și dau de o poză veche, în care apare o femeie tânără împreună cu o alta mai în vârstă.
„În poza asta e mama împreună cu bunica ei, adică străbunica noastră”, explică Filip în timp ce-și rulează o țigară. „O chema Fulvia și era fiica lui Slavici. Maica îi ziceam noi.”
„Deci asta înseamnă că voi sunteți… stră-strănepoții lui Slavici?”, îl întreb.
„Da”, spune el. „Maica a murit când eu aveam 6 ani. Ea se născuse în București, din a doua căsătorie a lui Slavici. Eu am copilărit în casa din București în care a trăit și ea. Și faza tare e că există o poză - aia celebră cu Slavici pe care o aveam cu toții în manuale, în care el apare așa din semi-profil și are o barbă mare. Ei, eu am acasă originalul, doar că în original Slavici îl ține în poală pe primul lui nepot, adică pe bunicul nostru, Mircea. Ăștia au decupat poza când au pus-o în manuale și așa apare doar Slavici, fără copil.”
„Ce ți-a plăcut cel mai mult din ce a scris Slavici?”, îl întreb pe Filip.
„Moara cu noroc”, răspunde fără ezitare. „Asta e preferata mea. Dar să știi că noi în familie nu l-am mitizat pe Slavici, nu aveam vreun cult pentru el. În familie îl percepi în primul rând ca pe o rudă, nu ca pe marele scriitor. Tu crezi că pe fii-miu, Luca, îl interesează că eu am cărți traduse în multe limbi? Îl doare în cur. Eu sunt taică-su, înainte de orice altceva. Și mi se pare normal să fie așa.”
Mircea și Matei merg să se culce, eu mai rămân puțin cu Filip, care încă are chef de vorbă. Îmi povestește despre prietenia lui cu Radu Cosașu și cu scriitorii maghiari György Dragomán și Attila Bartis.
„Să știi că de la Dragomán am învățat să gătesc diverse chestii cu rață”, râde el. „E un bucătar extraordinar, a scris și două cărți de bucate. Vezi că găsești și clipuri pe net cu el făcând pâine. Tot Dragomán spunea că romanele lui căpătau formă în capul lui în timp ce gătea. Și cred și eu în asta, pentru că în timp ce gătești, îți vin tot soiul de lucruri, se pune un mecanism în mișcare, dar ideea e să nu le uiți, să te duci după aia să le notezi.”
E o dimineață însorită și senină la Ciocanu, cu Munții Leaota desfășurați în depărtare, netezi și colțuroși totodată. Înainte să plecăm în drumeție, beau o cafea cu Matei și o cană de lapte proaspăt adus de Neluțu. Stăm la masa de lemn din fața casei, aflată sub un frasin înalt, cu Max tolănit la picioarele noastre.
Matei soarbe din cafea și își aduce aminte de toamna lui 2008, când și-a dat demisia de la Dilema veche, unde scria, printre altele, despre muzică, și a venit aici în Ciocanu, să scrie Și Hams și Regretel.
„Toată cartea am scris-o aici. Pe atunci satul era pustiu-pustiu, erau foarte puține case. Cred că vedeam maxim doi oameni într-o lună. Și erau niște zăpezi pe aici, trebuia să-ți faci provizii serioase. Cel mai apropiat chioșc era la câțiva kilometri, dădeam câte o fugă și-mi luam bere la pet. Și în rest îmi aduceam conserve, făceam câte o mămăligă, mă descurcam. Dar mi se făcea uneori dor de shaorma, serios vorbesc. Oricum nu e totul idilic, îți mai îngheață țevile, vine câte un vecin să ți le dezghețe cu pârlitorul de porc. Și să vezi cum era când trebuia să ies la budă în curte iarna… Azi n-aș mai rezista atât de mult, ține și de vârstă. Dar dincolo de toate astea, era liniștea asta de aici care mă curăța cumva pe dinăuntru și asta m-a ajutat și la scris.”
Matei s-a reîntors în cele din urmă în presă și lucrează acum ca reporter la Formula AS, un job care-l poartă prin toate colțurile țării, din Munții Apuseni și până în Țara Oașului. Locuri în care se simte în largul lui și pe unde îi place sa sape după povești și personaje uitate. Unul dintre ei e schiorul Mihai Bucur, multiplu campion național în anii 50, despre care povestește în acest excelent reportaj publicat recent.
Odată dezmorțiți de cafea și de aerul tare al dimineții, o luăm toți patru din loc, cu Max în fața noastră pe post de ghid și paznic. Coborâm în adâncul văii din spatele casei și de acolo urcăm pe coama unui deal care dă înspre Șirnea, localitate care, în anii 60, a devenit în mod oficial, primul sat turistic din România, la inițiativa lui Nicolae Frunteș, un profesor de biologie din sat. Prima oprire e chiar sus pe un platou încovoiat ca o șa, exact în locul pe unde trecea granița cu Imperiul Austro-Ungar. Aflat în județul Argeș, pe culoarul Rucăr-Bran, la o altitudine de 1200 de metri, Ciocanu a făcut parte din Vechiul Regat; un cătun între două lumi, dar care s-a păstrat ca o lume în sine. Dovadă stă și faptul că, mai târziu, nu a fost atins nici măcar de marea colectivizare. Încă se mai văd rămășițele unui pichet de grăniceri, doar că astăzi singurul punct de graniță din zonă e cel între județele Argeș și Brașov. Odată ajuns în Șirnea, ești deja în Brașov.
Nu coborâm însă spre Șirnea, ci intrăm în pădure și, după un urcuș ceva mai abrupt de vreo jumătate de oră, ieșim într-o poiană de unde ni se deschide o panoramă amplă asupra Pietrei Craiului. Îți taie respirația la propriu prin această împreunare hipnotică între văi alpine, creste și grohotișuri deasupra cărora se ridică pereți înalți cu stânci zimțate.
Filip, Matei și Mircea au urcat de mai multe ori împreună pe Piatra Craiului, un masiv cu o creastă greu accesibilă și cunoscut pentru traseele sale dificile.
„Ultima oară când am făcut toată creasta, am avut șapte de litri de apă cu mine și nu a mai rămas nimic. Apa e cea mai importantă când te bagi la așa ceva”, zice Matei trăgând dintr-o țigară. „E splendidă Piatra Craiului, dar nu e chiar așa ușor, că tre să urci, să cobori, să urci și tot așa. Cam ai nevoie de niște antrenament. Sunt porțiuni cu lanțuri, unde îți cam țâțâie curul.”
Matei și Filip își amintesc râzând de un moment petrecut cu mulți ani în urmă și care a rămas de referință în memoria familiei.
„Urcam pe Piatra Craiului și Mircea, care avea vreo 12 ani, striga după noi aproape plângând: nu mai pot, așteptatăți-mă, vă rog!”, povestește Filip. „Noi eram aproape de vârf, dar ne-am oprit, ne-am așezat și l-am așteptat. Iar când a ajuns în dreptul dreptul nostru a început să fugă și a ajuns primul pe vârf. Și a început să strige: Sunt primul! Primul! Ne-a făcut pe toți.”
Mircea a participat și la câteva ediții ale Campionatului Național de Snowboard, unde s-a clasat mereu printre primii trei. Cu toate astea, nu-i prea place să se laude cu performanțele lui, e un tip oarecum timid și care nu se întinde la vorbă. Povestește însă un moment când a urcat pe munte și s-au panicat toți din cauza lui:
„Urma să particip la o competiție de snowboard și am zis să le fac o supriză alor mei. Se întâmpla acum vreo 15 ani. Așa că am urcat fără să le zic nimic. Erau disperați, nu știau nimic de mine. Au venit și cei de la salvamont să mă caute. M-au găsit sus pe o stâncă la 6 dimineața, stăteam relaxat într-un hamac.”
Continuăm traseul prin pădure pe o cărare care ne scoate într-un luminiș, unde facem popas. De data asta întoarcem spatele Pietrei Craiului. Ne întindem pe iarbă și admirăm Bucegii, cu vârfurile înzăpezite sclipind sub razele soarelui.
Munții Bucegi îi aduc aminte lui Filip de Mircea, bunicul lor, acel copil care a fost scos din poza cu Slavici și n-a mai încăput în manuale. De fiecare dată când vorbește despre el, Filip se luminează la față și vocea capătă o tonalitate exaltată:
„Lucrez acum la un roman care e dedicat lui bunicu-miu. El ne-a înnebunit pe toți din familie cu munții. De când aveam patru ani, m-a luat cu el în Bucegi, în Retezat, am fost prin toți munții cu el. Era ca un prieten mai mare, îi ziceam pe numele mic, nu îi spuneam bunicul. Doamne, ce zile frumoase am trăit cu el, era așa o mare distracție să mergi cu el peste tot!”
Sunt câteva pagini emoționante și în Băiuțeii dedicate bunicului Mircea:
„Mai tîrziu, după ce învăţasem literele, nu doar sunetele, am urcat împreună pante abrupte, sufocante şi am coborât văi ameţitoare, am fost pe brâne, pe ţancuri, pe povârnişuri, prin prăpăstii şi păduri, pe platouri şi grohotişuri, în şei, la cascade, prin jnepenişuri, zmeurişuri şi întinderi de urzici. Primul vîrf impunător mi s-a arătat, datorită lui, în masivul Retezat, dar nu în zona înaltă, a stâncilor cenuşii şi a ierburilor pitice, ci la cabana Pietrele, unde el şi-a golit rucsacul pe un pat, iar pe salteaua hărtănită s-a ridicat un munte de pachete de ţigări, toate Snagov, un pisc uluitor pentru un băieţel care încă mai mergea la grădiniţă. (...) Pe munte, diferenţa de vârstă dintre noi era spulberată de vânt, patruzeci şi opt de ani se duceau în hăuri ca polenul sau ca praful, cum eu nu reuşeam să mă dau peste cap şi să ajung bărbat, el redevenea copil, nu numai prin cîntecelele şi poantele din adevărata lui copilărie, ci prin sute de gesturi, cuvinte şi semne.”
Ne întoarcem spre Ciocanu pe un alt traseu, sub un soare puternic, urmând un drum care șerpuiește peste aceeași coastă de deal unde se afla odinioară granița între Muntenia și Transilvania. Odată intrați în sat, ne oprim la o vecină de unde luăm slănină și caș afumat.
În timp ce coborâm panta care duce spre casă, îmi imaginez deja cum se va desfășura seara și mă apucă deja tristețea la gândul că a doua zi urmează să plec de aici: cu foc în sobă, cu șpriț & vreo nouă rețetă venită pe filiera Dragomán, cu discuții despre Liverpool, Iggy Pop și Slavici, cu Max fericit că i-a mai picat ceva bun de la masă, cu Mircea spărgând lemne, cu Filip rulându-și țigară după țigară & cu Matei recitând versurile trupei A.S.I.A: La Polul Nord prea multă gheață/LaFrankfurt marca-i cea mai tare/La Sydney doar amfetamine/Dar toate cheile-s la tine. Și mă gândesc deja la clipa în care o să adorm și o să privesc cerul înstelat prin lucarna de deasupra patului.
Singura concluzie pe care pot să o trag după aceste două zile, în care s-a tot vorbit despre scris, izolare & natură, e legată de un ceva care nu a fost spus, dar care pare să mocnească sub cele spuse. Poate mă înșel, dar cred că toate astea au de-a face cu o nevoie de întoarcere la copilărie, lucru care pare posibil doar prin vise, cuvinte și imagini. Și dacă nici așa nu merge, îți rămâne speranța că undeva în această casă-cocon poți găsi portalul spre o lume pierdută.
