În 1894 evreica Fanny Keismann are o viață bună. Este căsătorită, are cinci copii, locuiește la țară și totul e mai mult sau mai puțin bine, până când sora ei, Mende, încearcă să se sinucidă, după ce soțul ei o părăsește. Fanny hotărăște să plece în căutarea cumnatului ei rătăcitor și pornește într-o călătorie plină de aventuri. În această odisee e însoțită de Jijek Breșov, fost soldat în armata țaristă, un bărbat fără vârstă, care păstrează o misterioasă tăcere.
Aceasta este intriga romanului Fiica măcelarului (tradus în română de Ioana Petridean la editura Humanitas) scris de Yaniv Iczkovits. Volumul a primit Premiul Literar Wingate în 2021 și a fost declarată de publicațiile The Economist și The Sunday Times drept una dintre cele mai bune cărți traduse în engleză ale anului 2020. Yaniv Iczkovits este un scriitor și scenarist israelian, ai cărui bunici provin din Ungaria, Cehoslovacia și România. Alte romane scrise de ei sunt: Puls sau Adam și Sophie.
În seara aceea a fost copleșită de emoții în prezența copiilor, sărind, și dansând, și îmbrățișându-i mult prea mult.
— Ce-i cu tine? a întrebat-o Gavriellah, fiica ei cea mai mare. Te porți ciudat.
— Am încredere în tine, Gavriellah Keismann, a zis Fanny cu ochii în lacrimi, în timp ce privirea fiicei ei o cerceta cu suspiciune.
După ce i-a pus pe copii la culcare, Fanny s-a dus la patul în care dormea soțul ei, mângâindu-l îndelung pe spinare. Când casa a început să se umple de respirația tandră a copiilor adormiți, s-a așezat la masa din bucătărie, căzând pe gânduri. Înainte să iasă în întunericul de afară, s-a gândit că poate ar trebui să lase un bilet, însă entuziasmul făcuse ca toate cuvintele să i se evapore din minte. Ce ar fi putut să le scrie? Ce explicație ar fi putut justifica gestul de a părăsi cinci copii mult iubiți și un Natan-Berl? În cele din urmă, a rupt un petec de hârtie și a mâzgălit în grabă „Mă voi întoarce foarte curând“, dar imediat a regretat că scrisese un mesaj atât de încifrat, așa încât a scris un altul, „Aveți grijă de voi până la întoarcerea mea“. Ar fi vrut să-l schimbe și pe acesta, dar timpul o presa, așa încât a lăsat biletul pe masă și a ieșit.
În creierii nopții, s-a întâlnit cu birjarul Mihail Andreievici, care venise cu trăsura, așa cum se înțeleseseră, și o pușcă (pentru a se apăra de animale răuvoitoare), plătindu-i o sumă frumușică, pentru a se asigura că mica lor întâlnire va rămâne secretă. Au călătorit împreună spre Motal, speriind bufnițele care adăstau pe cele mai înalte crengi ale pinilor și căprioarele din pădure. Și-au continuat drumul pe strada principală a orașului. Câinii alergau ca turbați după roțile trăsurii, urmărindu-i până la ieșirea din Motal, dar, slavă Cerului, nici o lumină nu s-a aprins îndărătul vreunei ferestre. Când au ajuns la râu, au găsit barca goală a lui Jijek. Era întuneric beznă.
Jijek a ieșit din tufișuri, cu o lampă aprinsă în mână. A împins repede barca în apă și a ajutat-o pe Fanny să urce, după care a sărit și el și a început să vâslească liniștit spre malul nordic al Iaseldei. Când au ajuns pe partea cealaltă, Fanny n-a știut cum să-i mulțumească: cuvintele și banii nu aveau nici o valoare pentru Jijek. Așa că l-a atins cu delicatețe pe braț, însă el s-a scuturat repede de atingerea ei, ceea ce a speriat-o. Fanny a coborât din barcă, punând piciorul pe pământul jilav, iar în timp ce se îndepărta de mal, și-a dat seama că el o urma. S-a îndreptat spre cel mai apropiat sat, unde cunoștea câțiva localnici care ar fi putut s-o ajute să închirieze o căruță și cai. Jijek continua să meargă în urma ei. Fanny a început să se teamă că avusese prea multă încredere în el. Jijek nu părăsește niciodată Iaselda, iar acum o urmează, îndepărtându-se tot mai mult de apele râului. A început să țeasă repede în minte un plan prin care să se descotorosească de el și și-a pipăit cuțitul lipit de pulpă.
Apoi Jijek i-a luat-o brusc înainte, a preluat conducerea și a lăsat-o să-l urmeze spre un pâlc de copaci, unde Fanny a descoperit că el ascunsese deja doi cai și o căruță, gata pregătite. A ajutat-o să urce în căruță, a apucat frâiele și a dat bice cailor. Vâslitul monoton fusese înlocuit de mișcarea cu care strunea hățurile din piele. Nici un mușchi nu se clintea pe chipul lui. Ochii strălucitori ai lui Jijek erau ațintiți asupra Stelei Polare, care le veghea drumul spre Minsk, iar cele două cuvinte pe care Fanny i le spusese în după-amiaza aceea se împleteau cu tropotul copitelor cailor. Zvi-Meir… Zvi-Meir… Zvi-Meir…
***
Întunericul nopții o strânge din ce în ce mai tare pe Fanny, se cufundă adânc în ființa ei și se întinde pretutindeni, impregnând o cu înțelegerea bruscă a faptului că e liberă. Omul a fost înzestrat cu cinci simțuri prin care să perceapă Creația – văzul, auzul, gustul și atingerea – în vreme ce Creația a fost înzestrată cu un singur simț, simțul libertății, cu ajutorul căruia să-l perceapă pe om. Shechinah [termen care face referire la Dumnezeu] îl folosește pentru a cerceta inima omului și pentru a distinge între servitori, stăpâni și aceia care nu sunt nici una, nici alta – iar în clipa aceasta, Fanny simte libertatea sfredelindu-i oasele, făcându-i sufletul să cânte și inima să bată cu putere. A suspectat mereu că Bunului Dumnezeu din Înalturi nu-i place deloc să aibă doar oi supuse printre credincioșii Săi.
Apoi, pe neașteptate, e asaltată de spasme de vinovăție. Natan Berl va fi devastat de gestul ei, iar copiilor le va fi teribil de dor de ea. Cine altcineva le va șopti în urechi primele cuvinte pe care le aud dimineața? Cine le va pregăti mâncarea? Cine le va îmbrăca trupșoarele delicate și le va alunga coșmarurile? Ce fel de libertate e asta, împletită cu trădare și chin? În fiecare zi a vieților lor, Fanny și-a făcut cărare prin trupurile copiilor ei, spre cotloanele sufletelor lor și crevasele inimilor lor. S-a trezit în mijloc de noapte, a hrănit, a îmbrăcat, a îmbăiat, s-a jucat, a alinat, gravând de fiecare dată câte un nou însemn al maternității în carnea trupurilor lor. Nu era niciodată nevoie de prea multe cuvinte; putea să le pătrundă cele mai bine ascunse taine doar ascultând tonul vocilor lor. Era de ajuns pentru ea să observe cum anume își turnau ceaiul în cană sau cum își mâncau orezul, iar sufletele lor fremătau. Nu-i spuneau niciodată lucruri pe care ea să nu le fi știut deja și nu-i dădeau niciodată vreo informație nouă; tot ceea ce-i dăruiau erau amintiri din ce în ce mai dragi. În ochii ei, copiii ei nu aveau vârstă, erau suflete nemuritoare, de la micuța Elisheva, până la fiica ei cea mare, Gavriellah, în vârstă de opt ani, al cărei curaj Fanny l-a recunoscut încă din clipa în care a zărit-o ivindu-se la naștere prin deschizătura picioarelor ei. Dispariția sa bruscă le va lăsa tuturor o cicatrice urâtă. Le-a distrus viața de zi cu zi și le-a spulberat sentimentul de stabilitate. Libertatea ei înseamnă temnița lor. Ce fel de mamă e?
Cu toate astea, din momentul în care i-a venit pentru prima dată ideea de a porni în această căutare, a simțit că era de datoria ei să-și părăsească familia. Exact ca atunci când le-a dat naștere copiilor săi, când dorința copleșitoare de a avea grijă de ei s-a împletit cu datoria ei de mamă, știa acum cât se poate de bine că libertatea și nevoia sunt legate. Când se va întoarce, le va explica copiilor săi de ce a hotărât să nu se gândească la suferința surorii ei ca la o sentință divină. Trebuise să parcurgă tot drumul până la Minsk în galop, pentru a-l aduce pe Zvi-Meir înapoi acasă, în genunchi.
Fanny nu-l plăcuse pe Zvi-Meir nici înainte să-se fi căsătorit cu sora ei. Fusese dat afară de la Ieșiva Volozhin – în mod limpede, nu era vreun învățat înzestrat –, și, cu toate astea, continua să împrăștie în stânga și-n dreapta perlele de înțelepciune pe care le culesese din Ghemara, atrăgând atenția asupra contradicțiilor pe care avea impresia că le descoperise în textele biblice. Ori de câte ori familia se așeza la masă, împărțind supă de varză cu tăiței, castraveți murați, kugel și pâine de secară, Zvi- Meir împărtășea din puținul cunoștințelor lui: cum a fost posibil ca Adam și Eva să merite pedeapsa lui Dumnezeu, de vreme ce ei au primit darul cunoașterii abia după ce au mâncat fruct din copacul cunoașterii? Și, desigur, conversația se transforma curând într un monolog sforăitor, deoarece Zvi-Meir nu avea nici un interes în a-i asculta pe ceilalți, anticipând chiar tot ceea ce își imagina că ei ar putea spune, chiar înainte ca aceștia s-o spună. Dacă binevoia vreodată să asculte pe cineva, urechile lui doar înregistrau cuvintele, iar mintea lui le asambla în așa fel încât să vină în sprijinul predicii lui. Toate discuțiile cu el se încheiau în același fel: Zvi-Meir le spunea tuturor că ar trebui să citească puțin și să mai învețe câte ceva și că probabil fusese o greșeală din partea lui să deschidă subiectul în fața unui asemenea auditoriu.
Zvi-Meir merita totul și toți cei din jurul lui se făceau vinovați de faptul că nu avea nimic. Rabinii de la Ieșiva Volozhin erau vinovați că nu-i recunoscuseră și cultivaseră talentul imediat ce sosise acolo. Mușteriii erau de vină, dacă nu se îmbulzeau la taraba lui din târg. Și Mende era vinovată pentru că, din punctul de vedere al geniului Zvi-Meir, intimitatea consta în întâlniri private cu sine, și cu nimeni altcineva.
În tot acest timp, ea, Fanny Keismann, martoră a stingherelii lui Mende, alesese să șadă tăcută la masă, pentru a nu adăuga și mai multă umilință în cârca surorii ei, dar Zvi-Meir n-a interpretat niciodată liniștea care urma fiecare predică a sa ca pe un semn de ostilitate, ci, mai curând, ca pe dovada unei victorii. Măcar dacă Fanny ar fi intervenit atunci, în trecut, poate că nu ar mai fi fost nevoită acum să-și abandoneze copiii și să se strecoare afară din casă la o oră potrivită mai degrabă pentru tâlhari în căutarea prăzii.
***
Jijek își scoate vestonul militar și îl așază pe umerii ei. La început, e speriată de uniformă, care în ochii ei reprezintă voința zdrobitoare a guvernului; dar imediat apoi se cuibărește în căptușeala călduroasă. Când vântul se întețește, își încheie cei doi nasturi de sus ai vestonului și observă că Jijek schimbă direcția spre est, ocolind primul sat de pe malul râului. Fanny nu înțelege de ce e necesară această schimbare de plan, însă nu-i trezește nici cea mai mică suspiciune. În alte circumstanțe, ar fi început deja să urzească un plan în minte, căutând momentul propice să sară din căruță, dar în prezența lui se simte oricum, numai intimidată nu.
La prima geană de soare, emoțiile nopții se risipesc, iar licăriri de sobrietate scânteiază în razele de lumină care le inundă în curând ochii. Ceața tulbure se evaporă complet. Acum Fanny și Jijek sunt expuși privirilor. Jijek își scoate uniforma, o împăturește și o așază într-o ladă de lemn. Este pentru prima dată când Fanny îl vede fără uniforma militară și fără chipiul care-i umbrește mereu chipul. Probabil că are în jur de șaizeci de ani, judecând după trăsăturile feței. Hainele cu care e îmbrăcat, o jachetă țărănească și o pereche de pantaloni uzați, emană un miros de pește și sunt completate de o bască gri, specific neevreiască. În jurul taliei e încins cu o panglică roșie, pe care oamenii locului o poartă pentru a le aduce noroc, iar în picioare are o pereche de încălțări împletite din coajă de copac.
Fără nici un avertisment, ia vestonul militar de pe umerii ei. Fanny se strânge pe locul său și aruncă o privire plină de implorare spre ochii lui deschiși la culoare. Chiar dacă nu răspunde în nici un fel privirii ei, îi dă voie să-i desfacă cei doi nasturi de la gulerul rochiei și să-i scoată eșarfa. Scoate apoi un surtucel maroniu, din lână, precum cele purtate de femeile locului, după care îi întinde o basma albă, cu motive poloneze. Când transformarea lor e completă, se privesc unul pe celălalt: sunt doi localnici, el nu mai e un soldat, iar ea nu mai e evreică, iar o umbră de mulțumire se întinde pe buzele crăpate ale lui Jijek; sau cel puțin așa pare.
Imagine principală generată cu MidJourney AI.
