Cineastul Ari Aster orchestrează în Beau Is Afraid – acum în cinematografe – o tentativă interesantă de epatare a spectatorului. Numai că meșteșugul regizoral pe care e bazată se dovedește a fi un vacuum lipsit de modestie.
Dacă n-ar fi un film, Beau Is Afraid ar fi o ditamai prăjitura înecată în glazură, umplută cu o compoziție plină de zahăr și cu gust sintetic. Pentru această umplutură, Aster a selectat aroma „Freud”, un amestec gata făcut de clișee ale psihanalizei și caricaturizare a unor simptome reale, pe care l-a turnat într-o formă „maxi-”. În fond, acest Beau Wassermann (inevitabilul Joaquin Phoenix) nu este doar fiul cam pămpălău al unei „văduve negre” care s-a asigurat toată viața că îi butonează destinul fără drept de apel – el este și urmașul pe linie directă al unui anume Norman Bates, protagonistul înfiorător de alunecos cu care Hitchcock a intrat pe poarta cinemaului modern. Să nu ne mire, așadar, că referința principală a lui Aster nu e culeasă nici din propria filmografie, nici din rolurile precedente ale lui Phoenix, deja un specialist al marginalităților psihotice. Beau Is Afraid este, de fapt, un Psycho lucrat pe calapodul erei actuale a imaginii: voit lăbărțat și incoerent, asumat în fâsâiala sa pe parte de horror, insuportabil de nombrilist în tot ce arată – pe scurt, contrariul riguros al capodoperei lui Hitchcock.
Până acum, pe Ari Aster l-a mai ținut în frâu formatul standard al genului, inevitabil refractar față de avânturi fanteziste prea libere. Paradox: deși, la o primă vedere, totul separă Hereditary (2018) și Midsommar (2019) – două filme „de groază” încorsetat-formaliste – de mult mai flamboaiantul Beau Is Afraid, rezultatul este ciudat de asemănător: o repetată încercare de a intimida publicul prin hiper-semnalizarea măiestriei regizorale, care sfârșește prin a sufoca orice altceva. Scara lucrăturii a crescut, dar a rămas la fel de îngustă ca sensibilitate: pur și simplu nu curge. Pândește mereu senzația neplăcută a unui autor înamorat de propriile efecte și suficient de plin de sine încât să ne îmbarce într-un univers de idei și forme care șoptește la tot pasul – de la durata umflată la narațiunea debordantă – emfaza artei serioase, născută pentru a lua ochii.
Ceva se întâmplă cu așa-zișii autori americani de filme big budget. Câți dintre ei – de la Andrew Dominik cu Blonde la Damien Chazelle cu Babylon – nu ne-au făcut să apreciem din nou, odată descoperite aceste magnum opus-uri pentru care au avut în fine mână liberă, zicala cu „din constrângere se naște libertatea”? Câți nu ne-au făcut să ne fie dor de niște proiecte în cheie minoră? Căci aceste filme au luat mult prea des forma unor arătări impunătoare, care au gonflat fantasmele obscure ale creatorilor lor până la rangul unor lumi autosuficiente unde nouă, ca spectatori, nu ne e prea clar ce căutăm. Excesive și oarecum deconectate de la realitate, sunt titluri care adesea afișează ambiții artistice nefondate, parcă din capul locului destinate exclusiv sălii private de proiecție a regizorilor în cauză.
Sigur, nu totul, în aceste filme, merită respins în bloc. Dimpotrivă, luate ca simptom al unei actualități cinematografice care suferă, ele devin dintr-odată mult mai interesante, fie și prin neputințele de care dau seamă. De două ori: întâi, ca parte a unui sistem de lucru cândva stabil (Hollywood-ul), care simte că nu mai poate compensa întârzierea față de canale mai rapide și mai eficiente decât prin supralicitare estetică și zgomot formal; apoi, ca parte a unui mediu artistic respectabil (cinemaul), care a înțeles că nu mai poate da astăzi, ca odinioară, ora exactă în materie de imagini în mișcare, și l-a cuprins panica.
Oare își va regăsi cinemaul prestigios calmul caracteristic formelor sociale încetățenite? Pentru moment, Beau Is Afraid e reprezentativ pentru o fază agitată și anxioasă, ceea ce, sincer vorbind, îl face o experiență aproape păgână, greu de dus până la capăt – chiar dacă s-ar putea să transforme acest subiect oedipian al lui Aster în ceva mai mult decât o simplă coincidență. Problema, însă, nu ține de statutul ontologic incert al filmului, care trece brusc de la satiră la gore și de la animație la alegorie – din contră, tocmai această mișcare browniană ar fi fost cu adevărat stimulantă dacă ar fi ascuns mai mult decât o încordare gratuită a mușchilor auctoriali. Singura parte incitantă a filmului e începutul: un cocktail de Barton Fink, zombie apocalypse și alte mostre de serie B pe care Aster se amuză să le mobilizeze în cadrul fel de prolog coșmaresc, ce are meritul de a impune cu brio un univers memorabil al grotescului și al mizerabilismului, sub care se întrevede silueta contemporană a Americii. De aici, însă, începe căderea înspre o mlaștină de situații aiuristice, un tra-la-la audiovizual care curge din inerție, repetând în diverse moduri aceeași unică idee dramaturgică, până la secvența de-a dreptul jenantă a unui mega-proces alegoric între mama dominatoare și fiul castrat. Toate fricile lui Beau sunt, de fapt, o mega-glumă stătută.
