În ultimii ani, festivalurile mari de muzică par dispuse să facă și să spună orice ca să le treci pragul, acolo pe câmp sau în pădure, unde se desfășoară an de an marea distracție a verii. Dar câmpul nu mai e câmp de mult. Pădurea nu mai e pădure de mult. Totul s-a transformat într-un mall imens în aer liber, unde, chiar dacă artiștii tăi preferați nu o să mai vină, fii sigur că brandurile vor fi acolo, nelipsit, să facă bani și activări.
Vara asta, am ajuns a patra oară la Electric Castle, festivalul de la Bonțida, din apropierea Clujului. În 2016, ploaia m-a trimis acasă cu cortul și toate bagajele leoarcă, în 2019 am revenit direct pe scenă cu trupa Cardinal, în care cântam pe-atunci, și în 2021 am participat la ediția pandemică EC Special. Nu țin minte ca acest festival să fi fost atât de puternic branduit la edițiile anterioare, unde relația dintre fani și trupe încă nu fusese spoită. Înțeleg, evident, că orice eveniment de așa anvergură are nevoie de o grămadă de sponsori ca să existe, însă felul din ce în ce mai invaziv în care aceștia își fac simțită prezența merită reconsiderat.
Lângă cortul tău, o activare McDonalds. Te duci să te piși între două activări Glo și una Burn. Absolut oriunde ai întoarce privirea, o să vezi, ca ciupercile după ploaie, o pleiadă de cortulețe branduite „smart”, „trendy”, gata să genereze niște content pe moca cu tine în rolul principal.
Principiul de funcționare e simplu: toate brandurile dau buzna afară din clădirile de sticlă ale corporațiilor și se mută direct în festivalurile mari de muzică, într-o încercare de a se legitima și mai mult în fața „electoratului” tânăr, care va vota întotdeauna cu portofelul. An de an, aceste branduri sunt din ce în ce mai prezente la toate festivalurile tale preferate, unde tu ai fost ademenit în brațele lor cu promisiunea unei „experiențe superbe”.
Te momesc cu tot felul de merchandise, mocangeli, videouri și selfie-uri. „Doar trebuie să pui la story și să dai tag brandului X!”. Te-ai dat două minute în tiribomba lor, nu ai plătit nimic, dar o să-ți vezi rânjetul în fel de fel de sponsored posts de la festival în următoarele săptămâni. Capital de imagine pentru ei, doar că e cu imaginea ta.
Este de înțeles cum un festival, ca să existe și să-și ia o parte din sarcini de pe umeri, face un fel de outsourcing al distracției către cei care sar cel mai sus cu banul. Sponsorii închiriază de la organizatori o parcelă de teren, iar în schimb primesc un brief în care li se explică cum trebuie să distreze niște oameni. Am întâlnit și activări mai interactive, unde lumea chiar se simte bine să participe, însă majoritatea par a fi un giveaway de merchandise ce te transformă pe loc din festivalier în reclamă umblătoare. Până la urmă, ai mai fi luat o șapcă cu un lanț imens de fast food dacă nu ți-o dădea cineva de pomană?
Am luat și eu plasa asta. E foarte dificil să-i reziști când ești bombardat din toate direcțiile, și credeți-mă că am încercat. Anul acesta, când eram la Electric Castle, am văzut un perete de lemn, montat în festival, iar alături aveai la dispoziție niște tuburi de spray cu care puteai să desenezi ce voia sufletul tău. Am mâzgălit, împreună cu prietena mea, o cizmă de cowboy, un ochi, un Nosferatu, ca să mai treacă timpul și să uităm de caniculă. La niciun minut după ce am plecat de-acolo, au apărut două persoane, una cu un aparat foto, iar cealaltă cu o doză de energizant Burn. Au pozat produsul alături de desenele noastre, care nici nu apucaseră încă să se usuce.
Giganți ai petrolulul. Sucuri carbogazoase. Țigări electronice. Fast food. Fast fashion. Chipsuri. Hypermarketuri. Rețele de telefonie mobilă.
Un line-up din ce în ce mai puternic de la an la an.
Și apoi a fost Lidl, care altminteri are o imagine de brand impecabilă și este îndrăgit de toată lumea pentru serviciile pe care le oferă. Pentru că e convenabil. E cool. E trendy.
Doar că, pe baza acestui avânt înfloritor, au făcut un triplu-șpagat capitalist.
Au construit un supermarket direct în festival.
Acum, evident că o să spuneți că este super util și convenabil. Și aveți perfectă dreptate. E îmbucurător să poți să mănânci și tu o merdenea la 3.49 lei, în loc de un burger „Angus beef patty” la 59.9 lei din food court. Orice om normal la cap, fără părinți care apar cu albastru pe Wikipedia, ar gândi așa.
Dar vreau să fac un pas în spatele confortului aparent și să mă scald iar în cazanul clocotit al epocii noastre. Bă, ăștia chiar ne pun să mergem la supermarket și la festival? Am plecat din metropolă, din aglomerație, din încrengătura încinsă de asfalt și gălăgie ca să ne relaxăm în natură pe muzica artiștilor noștri preferați, corect?
Și ăștia ne pun să mergem la supermarket.
Au pus DJ booth în Lidl. Au pus un disco ball imens în Lidl. Aceste lucruri poate sunau foarte „top” și „bombă” când au fost concepute într-o încăpere cu aer condiționat plină de oameni plătiți să se ocupe de marketing. Însă, în practică, au creat un tablou distopic. Aglomerație, cozi interminabile 24/7, marfă dărâmată pe jos și casieri munciți până la epuizare, toate suprapuse perfect-instagramabil pe luminițele globului de disco și muzica techno.
Mi-a rămas în minte imaginea asta cu masele de oameni care, din cauza aglomerației extreme, se mișcau lent ca zombii, mai ales în supermarketul de unică folosință. M-a dus cu gândul la filmul horror Dawn Of The Dead (1978), unde sute de zombi bântuie culoarele unui mall imens pentru că își aduceau vag aminte de momentele plăcute petrecute acolo în timpul vieții.
Cât am stat la festival, m-am tot întrebat oare care este cantitatea de deșeuri produsă în doar câteva zile de 70.000 de oameni pe o bucată de natură? Deși festivalul ne anunță, pe bannerele care îl împrejmuiesc, că „ne dorim ca amprenta verde să fie zero”, lucrul acesta este foarte puțin probabil. Nici faptul că majoritatea scenelor sunt alimentate de generatoare diesel nu ajută la acest claim ambițios.
Dacă tot suntem la greenwashing, e relevant că sponsorii principali ai festivalului sunt compania responsabilă pentru cele mai multe deșeuri de plastic din lume și o companie petrolieră.
Nici faptul că puteai să îți comanzi din timp brățara de festival pe Tazz ca să-ți fie livrată la botul calului pe 40 de grade de un cetățean indian sau pakistanez nu sună tocmai sustenabil.
Într-un fel, concertul Massive Attack, marele headliner, a rezumat foarte bine atmosfera. Deși au sunat foarte bine, au apelat la niște proiecții video cu subtitrări evident băgate prin Google Translate. Proiecțiile video variau de la cadre cu orașele bombardate din Palestina sau Ucraina, intercalate cu footage cu ringuri de disco din SUA sau imagini cu furries. Concertul mi-a lăsat impresia că vor să facă awareness vanilla, cât să nu supere prea tare. Au vrut să fie subversivi, dar mie mi s-a părut că mai mult au dansat în jurul subiectului. Între timp, cei de la VIP, unde prețurile la sticlele de alcool săreau și de 2.000 de lei, urmăreau spectacolul „anticapitalist” de la înălțime.
Una peste alta, barul de zi Garofița din satul Bonțida a fost pentru mine singurul loc care nu se simțea artificial.
Cât stăteam la cozile-disco din Lidl-ul de unică folosință, am început să mă întreb: ce este, la bază, un festival de muzică? Care este minimul de condiții ce trebuie îndeplinit ca să creezi un festival de muzică? Ce a fost și Woodstock la origini, dar și Lollapalooza? Vorbim de două dintre cele mai emblematice festivaluri din istoria recentă, unde la istoricul Woodstock ’69 au participat aproximativ 500.000 de oameni. Cum au reușit fără sponsori?
Un festival de muzică este locul unde mergi să plătești bilet ca să vezi laolaltă mai multe trupe și artiști pe care le apreciezi. Nimic mai mult. Fără sponsori invazivi, fără activări, fără confiscarea comercială a relației dintre fani și trupele lor preferate.
Din experiența mea, cele mai frumoase momente de la festivaluri au fost întotdeauna legate strict de muzică. Fie că eram eu în spatele microfonului sau dansam din toți rărunchii alături de alți oameni hipnotizați de spectacolul de pe scenă, îmi este clar că acolo stă esența oricărui festival de muzică reușit: în relația dintre public și artiști. Au fost oameni care mi-au povestit cum au plâns de nenumărate ori văzându-și artiștii preferați în sfârșit în carne și oase. Merită să protejăm aceste momente.
Există festivaluri independente care se descurcă fără branduri invazive la o scară mult mai mică și, deci, mult mai intimă și mișto. Holtszstock Festival, Old Grave Festival, WaHa Festival, ca să dau câteva exemple dintre cele la care am fost pe la noi. La Holtszstock, de exemplu, am tras cu arcul, am modelat în ceramică, am creat pandantive împreună cu meșteșugari locali, fără să mi se ceară să pun vreun story sau să particip la vreo activare corpo. Acestea sunt evenimente care poate nu se bucură de profiturile astronomice ale festurilor „de succes”, însă merită susținute din plin și consider că oferă o experiență mult mai veritabilă.
Și la Electric Castle am apreciat foarte mult scena Backyard, unde am văzut cele mai mișto trupe din tot festivalul pe o scenă mică, neaglomerată, plină de oameni entuziasmați care se bucurau din tot sufletul să fie acolo, fie că erau în public sau pe scenă. Acolo i-am ascultat pe L’eclair (Elveția), Sababa 5 (UK), Night Beats (SUA) și Fulu Miziki (Congo).
E greu să aduci o critică lucrurilor ăstora fără o doză imensă de ipocrizie. Cu toții susținem acest sistem, pentru că depindem de el. Am fost de patru ori la Electric Castle, am cântat acolo de două ori. Dețin și merch Lidl, în pizda mă-sii. Dar, an de an, aleg să mă distanțez un pic mai mult de comportamentul ăsta de care m-am tot făcut și eu vinovat și care lucrează în detrimentul relației dintre public și artiști. Nu mi-aș dori ca, în viitor, orice festival mare de muzică să mă lase cu aceeași impresie ca o vizită la mall.
Sfatul meu: țineți corporațiile la oraș și lăsați natura, muzica și festivalurile să mai respire. Mergeți pentru muzică la festivaluri și pentru cumpărături la supermarket, nu invers.
P.S.: 18 lei pentru o bere la festival? Hai mai dă-o-n pula mea.
Sursa fotografiei din deschidere: Facebook Lidl Romania
