Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru, a 33-a (20 -30 octombrie 2023), a arătat, printre altele, două lucruri importante pentru mediul teatral autohton: prezența tot mai pronunțată, pe de o parte, a regizoarelor (adică a femeilor), și pe de alta, a temelor explicit sociale și politice, inclusiv a reflecției asupra teatrului. Au fost prezente în FNT câteva creații, pe care le-am semnalat deja, curajoase ca teme, estetică sau abordare precum Magyarosaurus Dacus de Gianina Cărbunariu, Apocalipsa gospodinelor de Nicoleta Esinencu & company, Exil de Alexandra Badea, sau profund intime, chiar dacă povestea personală a fost ficționalizată, ca în cazul Adinei Lazăr cu Delfini. Alte producții mi-au atras atenția acum, în prima parte a festivalului.
Scorpia neîmblânzită, o rescriere a piesei lui Shakespeare, Îmblânzirea scorpiei, de către Maria Manolescu și Leta Popescu prin reimaginarea textului în România comunistă, din perspectiva tinerilor adulți de azi, cu referire la părinții lor. Mai mult, rescrierea excede textul propriu-zis și demontează cadrul perfomativ, cu relațiile de lucru și putere în teatru. Spectacolul este o joncțiune de stiluri și perspective teatrale antagonice la intersecția cu feminismul și pe fundalul mecanismului de putere care se instalează în procesul de lucru al unui spectacol. Creat de Leta Popescu la Teatrul Național din Cluj, spectacolul continuă demersul început de regizoare în altă producție, Dă-te din soare, la Reactor de Creație și Experiment Cluj. În mediul independent, Leta Popescu își afirma detașarea de mentorul și modelul său, regizorul Alexandru Dabija, și investiga mizele și esteticile teatrului independent. Într-o instituție de spectacole, regizoarea mărește cadrul de analiză la relația dintre teatrul social – politic, eventual militant, și teatrul ca divertisment, aducând în discuție și relațiile de lucru, cu dificultățile de a-și impune autoritatea a unei regizoare (Diana Buluga), tinere și femeie, într-o structură ierarhică, în vârful căreia se află mai tot timpul un bărbat, regizor sau /și manager. În spectacol apar personajele invizibile / invizibilizate din jurul spectacolului, plasatoarea (Patricia Brad), dramaturga (Sânziana Tarță), regizorul tehnic (Silvius Iorga), sufleoarea (Irina Barbir). Tehnicienii, în fața cărora regizorul tehnic nu reușește să se impună, apar doar menționați, ca personaje care refuză vizibilizarea. Popescu aduce în spectacol și două tipologii de spectator. Una este cea a spectatorului care vine pentru prima oară la teatru (Adrian Cucu) și încalcă nonșalant regulile nescrise ale comportamentului la spectacol (este beat și interacționează zgomotos cu plasatoarea, spectatorii și actorii, întrerupând spectacolul), dar are o genuină înțelegere corectă a demersului artistic (adică nu subestimați publicul, zice regizoarea); spre deosebire de artiștii angajați (reprezentantul lor este vedeta teatrului, Andrei / Radu Lărgeanu), ale căror resurse teatrale s-au manierizat și ale căror mize culturale s-au redus în timp la satisfacerea publicului prin oferirea unor spectacole care întrunesc așteptările convenționale și de divertisment ale acestuia. A doua tipologie este a spectatoarei care merge regulat la teatru (Irina Wintze), este chiar apropiată fenomenului cultural (fiul ei este actor), dar care vede în actul cultural doar miza de relaxare (după zi grea de muncă, mergi la teatru ca să te relaxezi, argumentează ea), nu și pe cea de reflecție asupra lumii. Leta Popescu adună toate aceste viziuni într-un spectacol de teatru popular, refuzând o abordare prețioasă sau militantă, și așezându-se la intersecția acestor perspective, cerințe și realități pentru a (se) întreba onest: și acum, teatrul încotro? Dinamic, jucat cu aplomb de actorii Naționalului clujean, Scorpia neîmblânzită are meritul de a nu impune o concluzie, ci de a chestiona polarizarea perspectivelor asupra artei teatrale.
Oarecum în aceeași direcție, La Ronde, o rescriere de Yann Verburgh a piesei lui Arthur Schnitzel, Hora iubirilor, în regia lui Eugen Jebeleanu, la Teatrul „Andreu Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, chestionează sexul prin prisma integrării în norma socială. Heterosexualitatea este văzută ca heteronormativitate și ca standardizare a modului de a trăi – căsătoria și copiii sunt parte dintr-un standard social care exclude, marginalizează sau invizibilizează anormativitatea. Relațiile în cerc din piesa lui Schnitzel sunt reimaginate în prezent sau viitor (cyber-sex, humanoizi sexuali). Din scriitură, susținută de regie, apare un mixaj între scene foarte intime – e vorba de intimitate emoțională, nu de actele sexuale în sine, care sunt coregrafiate voit ostentativ erotic și ironic -, cu disconfort sau vulnerabilitate relațională, și comentariile politice asupra modului în care societatea impune o cutumă sexuală și un cadru rigid pentru relațiile de cuplu. Sexul apare aici ca relație de putere, între dominator și dominat (nu doar în cadrul raporturilor fizice sadic-masochiste, ci mai ales în cele emoționale), dar și ca metaforă a puterii politice. De exemplu, există o scenă cu o politiciană (aparent) de stânga (Camelia Paraschiv Kátay), care are fantasme masochiste în care este răstignită pe o cruce cu inscripția God is a woman și agresată prin revelarea violentă a ipocriziei sale, a defazajului între discursul politic și stilul de viață, partenera ei sadică fiind o lucrătoare sexuală deghizată în călugăriță (Fatma Mahomed). Și problemele de cuplu de vârstă medie, căsătorit și cu copii, sunt bine puse în context într-o scenă cu o încercare (la început stângace, care se dezvoltă arborescent până la o orgie într-un club) de recuperare a pasiunii pierdute, după ce fiecare a evadat în alte relații. Este parte din construcția acestui episod faptul că personajele sunt jucate de Sebastian Marina și Ioana Alexandrina Costea, care sunt un cuplu cu doi copii în viața reală, ceea ce duce către o autoreflecție ficționalizată și (auto)ironică. Personajele trec de limita genului, fără a fi travestiuri (actor joacă personaj feminin), într-o multitudine de straturi de chestionare a identității de gen și sexualității ca elemente de constrângere / eliberare socială. Rama spectacolului este un cabaret, cu o strălucitoare și fluidă cortină roșie în fundal și cu o parte din public așezată la mese (scenografia Cosmin Florea), iar fiecare episod are un interludiu de varieté, cu Oana Jipa animatoarea / animatorul (are o aparență ambi-gen), dar și cu Anca Pitaru, care vine cu o variantă cosmică a hit-ului lui Mylène Farmer, Désenchantée, care mi-a amintit de song-urile lui Clémence Laboureau din Căpcăuni, un spectacol legendar al cuplului Jebeleanu – Verburgh. Sunt spectaculoși actorii Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, o trupă mică și bine sudată, recent reîmprospătată și aici prezentă aproape integral pe scenă.
Tschick. De ce am furat mașina este un soi de bildungsroman creat de tânăra regizoare Irisz Kovacs la Teatrul German de Stat din Timișoara. Dramatizare de Robert Koall după un roman de Wolfgang Herrndorf, Tschick... este un road show cu doi adolescenți marginalizați, care nu reușesc să se integreze la școală din diverse motive – unul este german, Maik / Robert Bogdanov-Schein, cu probleme în familie (alcoolism, agresivitate, neglijență parentală), altul, Tschick / Marc Illich, este un imigrant neadaptat – și pe care stigmatizarea lor de către colegi îi face să pară (nu să fie) „ciudați”. Călătoria inițiatică către o țară imaginară (Valahia) a acestor adolescenți, care trec peste granițele autoizolarii în propria imaginație și experimentează împreună contactul cu lumea, ia forma maturizării. Regizoarea folosește un decor modular (scenografia Clara Ștefana) ca element narativ, inspirîndu-se din estetica benzilor desenate. Acest tip de narațiune construită ca un puzzle din elemente concrete, dar schematice, permite imaginației spectatorului să umple povestea. Este un mod de a povesti scenic care mi-a amintit de spectacolul Imposibila, posibila casă / Das unmöglich mögliche Haus, creat de Forced Entertainment la Berlin și distins cu premiul Faust pentru regie (2015), în care o altă călătorie, a unei adolescente, este redată narativ prin cartoane care, mânuite cu îndemânare de doi actori, formează un canal narativ prin care povestea curge. La Tschick, concluzia tinerilor la capătul drumului, cu toate urmările lui imediate neplăcute, cum că există oameni buni, mi s-a părut de-a dreptul înduioșătoare într-o vreme în care omenirea trebuie să gestioneze două războaie care ating niveluri uriașe de cruzime.
Oxygen de Ivan Vîrîpaev, regizat de actorul Tibor Pálffy la Teatrul „Támasi Áron” din Sfântu Gheorghe, folosește și el un cadru neconvențional pentru un text cu o narațiune fragmentară și cu încărcătură lirico-filosofică. Aici este vorba despre un concert tehno, cu doi actori foarte buni, Bence Kónya-Ütő și Janka Korodi, cu mare îndemânare tehnică, ludică și muzicală (de altfel, muzica îi aparține lui Bence Kónya-Ütő), care au o prestație foarte solicitantă. Cei doi se află în spații diferite, despărțite de public de niște ecrane pe care curg proiecții. Unele scene sunt înregistrare astfel că acestui concert teatral i se adaugă inserții de film. Efectul acestor intersecții de genuri performative este de muzică a universului și se leagă de textul lui Vârpaev, cu misticismul său ironic, în care fiecare scenă are un motto din Biblie, deconstruit ulterior într-o poveste contemporană (trebuie să recunosc însă că cel mai puțin viabil din spectacol mi s-a părut a fi textul, scris în 2002, pe care l-am resimțit acum misticoid și confuz ca miză).
Și tot despre cum spui o poveste este vorba și în O dulcele meu pământ, concept și interpretare Corinne Jaber, text de dramaturgul palestinian Amir Nizar Zuabi în colaborare cu Corinne Jaber, regia Amir Nizar Zuabi, producție Young Vic theatre (Anglia) și Théâtre de Vidy (Elveția). Artistă de origine siriano – germană, Jaber spune aici povestea unui alter - ego ficțional al său, o femeie siriano-germană care are o relație cu un sirian căsătorit, Ashraf, pe care îl întâlnește la Paris. Și în acest spectacol este vorba despre o călătorie (în fond, toate poveștile sunt călătorii, mai mult sau mai puțin metaforice), de data aceasta spre inima războiului, prin Liban și Iordania spre Siria, unde vede atrocitățile așa-numitului război civil, care nu are nimic civil, după cum zic Jaber și Zuabi. Călătoria ei pornește din Europa de Vest, din Paris și Munchen, unde a locuit prima dată când a venit din Siria în copilărie, împreună cu bunica. Și este în spectacol o reîntâlnire cu rădăcinile prin care se chestionează ideea de „acasă”. Modul de povestire are și aici un cadru neconvențional – performera / personaj se află în bucătărie unde gătește un fel de mâncare tradițional sirian, kibbeh, pe care îl gătea bunica ei, și care include bulgur și carne tocată. Gătitul provoacă amintirile, doar că aici madlena proustiană este înlocuită de mirosul de ceapă prăjită și de senzația cărnii tocate rulată în palme pentru a face chiftele. Dincolo de faptul că teatrul implică aici simțul mirosului, spectacolul amintește ca formulă narativă de Koulounisation, spectacolul lui Salim Djaferi prezentat în FNT 2022, care folosea câteva plăci de polistiren, o sfoară, niște cuie și etimologia cuvântului „decolonizare” în mai multe limbi, pentru a face o istorie a țării sale, Algeria, în timpul și după ce a fost colonie franceză.
Foto deschidere: „Oxygen”, Teatrul Tamási Áron.
