Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru, a XXXII-a, curatoriată de Mihaela Michailov, Oana Cristea Grigorescu și Călin Ciubotari, a găzduit o mulțime de producții locale, pe lângă o secțiune internațională și o paletă largă de evenimente conexe. Despre o parte din spectacolele selectate în festival de pe scena internă am scris deja. Alte câteva mi-au atras atenția în FNT.
Cartea cu poze a copiilor cuminți, spectacol regizat de Máté Hegymegi la Teatrul „Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, este o operă junk creată de The Tiger Lillies, Phelim McDermott și Julian Crouch (denumită în original Shockhead Peter) după cartea pentru copii a lui Heinrich Hoffmann, Petrică Ciuf-Zbîrlit (1845). În esență, câteva povestioare demonstrează efectele negative ale unui comportament „rău” al copiilor și se coagulează într-o pseudo-pledoarie pentru educația drastică. Viziunea retrogradă asupra educației, o formă agresivă de uniformizare a personalității umane menită să „dreseze” copiii, reprezintă un abuz al părinților asupra copiilor. Din păcate, abuzurile asupra copiilor există încă, chiar dacă nu (mai) sunt conectate la ideea de educație. De aici, și falsitatea pledoariei care, prin excesele violente și caricaturale, devine o satiră socială în cheie horror-grotescă și o critică a acestui tip de educație. Spectacolul este revigorant de creativ – un spațiu albastru, cu o canapea (loc de tihnă domestică), un șemineu (spațiu semi-magic, pe acolo intră Moș Crăciun, dar și monștri sau vrăjitoare), un lift prin care sunt „livrați” copiii și un acvariu în care un cvartet dement asigură muzica live. Relația dintre părinții ubu-ești și copiii lor – un șir de personaje supradimensionate, deformate, dedublate, travestite (Henike, fetița jucată de László Mátray, este adorabil-înfricoșătoare în ambiguitatea ei de gen) – se canibalizează. Părinții își „consumă” copiii în timp ce eșuează să-i educe. Este în acest spectacol un tur de forță muzicală, vizuală și interpretativă care merită o sinceră apreciere.
Mamă, regizat de Mariana Cămărășan la Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, este un spectacol aproape clasic, bazat pe o regie curată și pe inteligența interpretativă a actrițelor. Provocator este textul (autoare Marta Barceló, traducere Luminița Voina-Răuț) care dezvoltă o premisă surprinzătoare: pot funcționa relațiile de familie, mai exact între părinți și copii, într-o paradigmă comercială, ca un contract? În ce fel putem redesena aceste relații, lăsând în afara cadrului tot ce ne deranjează și păstrând exact atât cât ne face fericiți? Prin reproducerea pe bază de contract, cu plată, a unei relații mamă-fiică între o femeie care nu are copii și o alta care nu are mamă, cele două personaje, falsa mamă și falsa fiică, încearcă să creeze relația perfectă. Doar că viața nu este perfectă. Relația-surogat își dovedește limitele tocmai pentru că în ea nu încap părțile complicate sau întunecate ale unei relații, iar fără acestea, fericirea pare artificială, nu are nici profunzime, nici durată. Abia când relația mamă-fiică este pe cale să se reproducă din nou, între o mamă adoptivă și o fiică adoptată, limitarea ei la un cadru „fericit” nu mai funcționează. Nu poți fi mamă sau fiică cu jumătate de normă. Susținut cu mare finețe actoricească de Diana Văcaru-Lazăr și (într-un rol greu, cu multe fațete, uneori contradictorii), Cendana Trifan și bine condus regizoral de Mariana Cămărășan (una dintre cele mai generoase regizoare, care creează cadre de vizibilitate pentru actori în timp ce ea, artistic, „se ascunde” în spectacol), într-un spațiu simplu, alb și funcțional, creat de Dragoș Bugahiar, spectacolul este un exemplu de forță artistică într-o estetică minimalistă.
Oameni singuratici, creat de Florin Caracala la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, este un alt spectacol provocator din text. Deși scrisă în 1891, piesa lui Gerhart Hauptmann poate avea acum o stranie actualitate. Diferența dintre generații, acutizată și accelerată de revoluțiile tehnologice rapide de astăzi, poate fi un motiv de fracturi sociale majore. Și asta pentru că generațiile se despart categoric prin ceea ce cred și ceea ce valorizează fiecare. În piesa lui Hartman, fractura se produce între o generație conservatoare (domnul și doamna Vockerat), condusă de principii religioase și obișnuită să raporteze la divinitate fiecare aspect al vieții, inclusiv intime, și o alta, mai tânără (fiul lor, Hans, soția lui, Kathe, și prietenii acestora, Anna Mahr și Braun), care devine atee în contextul descoperirilor științifice de secol XIX. După cum am văzut, în perioada pandemică acest conflict a renăscut într-o altă paradigmă, însoțit de teorii ale conspirației.
Ce e interesant la textul lui Hauptmann ține de nuanțele în care colorează personajele. Poate că mama și tatăl sunt bigoți, dar viziunea lor asupra familiei este uneori pragmatică, în singurul fel în care familia s-ar putea salva. Anna Mahr este o persoană independentă și rațională, dar libertatea ei are un soi de cinism prin indiferența cu care rănește alți oameni. Hans este un bărbat avid de dezvoltare intelectuală, dar în relația cu soția sa se dovedește un pic patriarhal și mai mult abuzator emoțional. Braun este „vraiște” emoțional și psihologic și asta se reflectă prin reprimarea homosexualității (neasumarea identității de gen). Dintre toți, Kathe este cea mai rațională și bună, dar fiecare dintre ei trage de ea în altă direcție până o fac bucăți. Regizorul Florin Caracala construiește un edificiu de relații care se (auto)sabotează și ricoșează în terți. E un tăvălug care nu iartă pe nimeni și Caracala ține să arate acest impact devastator psihologic și emoțional în detaliu așa că se folosește de filmarea în timp real și proiectarea imaginilor pe fundalul scenei. O perspectivă panoramică asupra familiei – decorul este o casă desfășurată, cu trei spații, dintre care două laterale, pe fiecare parte, închise cu sticlă – arată coregrafiile diplomatice pe care toți le fac pentru a păstra aparența de familie funcțională. Filmările cu prim-planuri punctează degradarea continuă a familiei și disoluția relațiilor dintre niște oameni care, se vede destul de repede, nu mai au prea multe lucruri în comun. Dacă spectacolul funcționează bine, coerent estetic, cu unele interpretări admirabile – Tatiana Ionesi în rolul mamei, Marian Stavarachi în cel al fiului și Mălina Lazăr — al soției lui —, textul rămâne un pic confuz. A fost greu să empatizez cu fiul, deși întreaga construcție dramatugircă și dramatică duce într-acolo. Doar că prietenia dintre Hans și Anna Mahr, exclusiv intelectuală, susțin ei, are un efect devastator asupra relației dintre Hans și soția lui, Kathe. Și oricât s-ar da vina pe obtuzitatea societății, care nu poate accepta o prietenie între un bărbat și femeie, acolo tot un adulter este, fie el și intelectual. Nimic nu îl împiedică pe Hans să se comporte ca un soț bun, dar odată cu intrarea Annei Mahr în viața lui nu o mai face (de fapt, nu o făcea nici înainte, motivând că e blocat intelectual în familia sa conservatoare), devine dominator, distant, acuzator la adresa soției, singura care îi susține prietenia intelectuală. Astfel, se pare că dezbaterea despre fracturile dintre valorile diferitelor generații a fost mai mult despre manipulare, ipocrizie, patriarhat și violență domestică (abuzul emoțional intră în această categorie). Kathe e mai progresistă decât intelectualul ei soț și prietena boemă a acestuia pentru că este mai empatică, ceea ce arată o inteligență emoțională. Un spectacol de dezbătut.
Vinegar Tom de Caryl Churchill, regizat de Dragoș Alexandru Mușoiu la Teatrul Regina Maria din Oradea, este o investigare asupra misoginismului și patriarhatului printr-o poveste medievală. Femei cu diferite statusuri sociale, niveluri de educație și situații materiale — soții, mame singure, tinere bogate, mature independente, bătrâne sărace — se află toate într-o relație de subordonare față de bărbați, indiferent de cât de înalt poate părea statutul lor. Soția este exploatată prin muncă de către soț și se află sub dominația lui, tânăra bogată este forțată să se mărite împotriva voinței sale, cea săracă este condamnată să cerșească, cele independente sunt considerate vrăjitoare. Vânătoarea de vrăjitoare, îndeletnicire aproape exclusiv masculină, dar căreia i se pot asocia și femei care internalizează patriarhatul, mai ales pe filieră religioasă, este o expresie a puterii dominatoare masculine. Vrăjitoria este o metaforă care asociază femeile cu ceea ce era damnabil în epocă – ocultismul, încălcarea normelor sociale stabilite de biserică, etc. În povestea medievală – în care personajele sunt „expuse” ca într-un muzeu, fiecare într-un acvariu, fără să interacționeze direct – sunt intercalate o serie de songuri contemporane (muzica Cári Tibor). Este aici o reinterpretare a corului antic, căci intermezzo-urile muzicale pun o cheie de citire feministă a poveștii medievale și sunt susținute de un grup feminin îmbrăcat sumar. Costumația acestor rebele feministe poate fi părea problematică: de ce sunt ostentativ sexualizate? Aș zice că aici este intersecția dintre perspectiva stereotipă a societății care obiectifică femeile și afirmarea independenței acestora tocmai printr-o imagine radical sexualizată.
Münchausen, regizat de Ovidiu Caița la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava, reinterpretează personajul legendarului baron mincinos prin transformarea lui într-un narator cu o biografie suficient de inconfortabilă pentru a simți nevoia de a evada din realitate într-un imaginar nu doar aventuros, ci și mai flatant pentru propria persoană. Evadarea este și o modalitate a personajului de a se distanța de propria poveste pentru a o putea privi obiectiv, ceea ce ajută la formarea propriei identități. Dar dincolo de narațiunea propriu-zisă și de tarele biografice ale personajului, spectacolul face o deconstrucție a povestirii. Dramaturga Alexa Băcanu și regizorul Ovidiu Caița au imaginat un mecanism prin care se produc narațiunea și spectacolul astfel că singurul performer, Cătălin Ștefan Mîndru, mânuiește un arsenal de obiecte, mixere de sunet, camere de filmat pentru a manipula realitatea și publicul. Aparent, el creează magia povestirii, dar de fapt, își deconstruiește minciuna pentru a-și descoperi în spatele ei identitatea. Tot ansamblul scenic amintește cumva de Simon McBurney și al său The Encounter, chiar dacă până la magia de acolo mai e cale de bătut.
Are we humans or are we dancers? (titlul e preluat din hitul Human de la The Killers), spectacol creat de coregrafa Ioana Marchidan la Studio M din Sfântu Gheorghe, este o exploatare autobiografică prin corp, mișcare și poveste. Și aici este vorba despre ce este dincolo de scenă. Performerii își prezintă biografiile autoficționalizate, punând o lupă imaginară pe unele detalii (discuția stânjenitoare cu un șofer de ocazie care crede că pasagerul său, unul dintre actori, se prostituează) sau dimpotrivă, cuprinzând panoramic câte o stare de fapt existențială (o anomalie anatomică minoră la picior are efect asupra vorbirii și gândirii – actrița Eszter Nagy oferă unul dintre cele mai bune monoloage pe care le-am văzut în ultima vreme, în care integrează inteligent disconfortul vorbirii în limba română). Ce este interesant aici provine tocmai din acest mix teatru-dans, cuvânt-mișcare, poveste-corp, combinații antagonice sau complementare care se fluidizează, căci perfomerii trec cu ușurință dintr-o ipostază în alta și abordează dezinvolt instrumente de expresie diferite. Dacă în dans se lucrează împreună și mișcarea se construiește prin sincronicitate și contact, poveștile se reprezintă individual, sunt „riscuri” personale. Un spectacol bun ca o pâine coaptă.
Turnul #următorulnivel, produs de Teatrul Basca și regizat de Alex Mihăescu, este un spectacol de teatru în realitate virtuală (VR) care valorizează o clădire din Timișoara, Turnul de Apă din cartierul Iosefin. Filmările jonglează cu distanțele în sus, în jos și circular și sunt suficient de spectaculoase pentru a afecta o persoană cu acrofobie (rău de înălțime). Cum interiorul Turnului de Apă este destul de sumbru, povestea (autori Ionuț Sociu, Alex Mihăescu și Teatrul Basca) îl asociază cu Purgatoriul unde se zbat mai multe suflete împovărate de suferință. Povestea fiecăruia se conectează cu probleme uzuale din România de azi, de la violența din lumea interlopă la relațiile amoroase în corporații etc. Dacă personajele vor urca sau nu în Paradis, asta va fi de văzut, probabil, într-o altă poveste.
FOTO main: Adi Danciu
