Am vorbit cu Diana Rotaru, coodonatoarea Festivalului MERIDIAN, despre ediția din 2023 a festivalului, despre particularitățile muzicii contemporane românești și soarta acesteia în fața unui public restrâns și poate prea puțin curios.
Prin 2014 am luat contact pentru prima dată cu muzica contemporană. Se întâmpla la inițiativa profesorului meu de istoria muzicii și de contrapunct din liceu, care, dintr-un impuls de a-și scoate elevii din cutiuța (auto)suficientă și mărginită a clasei, a lansat invitația de a fi însoțit la un concert de muzică nouă. Așa am ajuns în Amzei, la BAR A1 – locul care pe atunci găzduia, la subsol, evenimente (de natură muzicologică sau interpretativă) marca CIMRO DAYS – , fără să am habar despre ce aveam să văd/aud și nici ce impact urma să aibă această primă întâlnire sonoră asupra mea. Îmi amintesc că am auzit, printre altele, pentru întâia oară, o lucrare a Doinei Rotaru, cadru didactic la Universitatea Națională de Muzică din București și una dintre cele mai interesante creatoare de sonorități de la noi, preocupată, în special, de integrarea arhetipurilor, simboluri, inspirațiilor literare, plastice sau culturale extra-europene în creația sa și de particularitatea timbrală a flautului.
Așa cum pot retrăi mental-afectiv – de parcă ar fi avut loc recent aceste experiențe – primul film care m-a marcat, prima carte citită pe nerăsuflate, prima lucrare de pian adorată și cântată până la refuz și, evident, prima dragoste din care n-am putut ieși decât o versiune-avatar a propriei persoane, așa rememorez acum, cu prețuire, primul meu date cu o lucrare de muzică nouă. Clocks, un angrenaj sonor al aparatul instrumental ca într-un mecanism însuflețit (guvernat de bătăile aproape neîncetate ale inimii-orologiu), pornește de la ideea Timpului, într-o „investigare a celor două înțelesuri ale cuvântului ceas în limba română: ceas-oră și ceas-instrument de măsurare cronologică”. Revăd și-acum încăperea mică de la subsolul barului, cu arcade roșu-kitsch „chinezești”, transformată, pe rând, prin intermediul sonorităților „rotaruesce”, într-un magazin de ceasuri cu pulsații perpetue, ostinate, obsedante, într-un spațiu de rememorare a coloritului muzical bizantin ori folcloric sau într-un orizont de meditație asupra torentului neîndurător al vremii care pare să nu aibă răbdare.
La A1 am luat contact nu numai cu Doina Rotaru, ci și cu fiica acesteia – la rândul său o compozitoare în care clocotește fiorul mereu-actualului –, Diana Rotaru. Este cea care coordona Festivalul CIMRO DAYS (o extensie în planul concretului a Centrului de Informare Muzicală din România - CIMRO) și această platformă-forum cuprinzătoare, ce își propune să strângă laolaltă și să distribuie ultimele informații ale scenei muzicale românești. Ea a preluat, în 2019, conducerea artistică a uneia dintre cele mai importante manifestări ale muzicii contemporane de la noi, un frate mai tânăr al Săptămânii Internaționale a Muzicii Noi: Festivalul Internațional MERIDIAN.
Anul acesta, ajuns la a XVIII-a ediție, această sărbătoare a sonorităților proaspete pregătește publicului, sub tema PERSONA, un periplu eclectic: o expoziție itinerantă de măști cântătoare, concerte camerale, dans contemporan, live electronics, bal mascat performativ, recital de bis-uri, concert în Ateneu și concert în bar, ansamblu coral și jazz-rock. S-a înveșmântat, așadar, în outfit-uri pestrițe, potrivite pentru a se mula pe toate gusturile, în mixuri nesecate de imaginație. Limitate sunt doar timpul și spațiul de desfășurare ale festivalului: acesta va avea loc, între 5 și 12 noiembrie, la București, Cluj-Napoca, Timișoara și Iași.
Cu Diana Rotaru am vorbit nu numai despre MERIDIAN 2023, ci și despre particularitățile muzicii contemporane românești și soarta acesteia în fața unui public restrâns și poate prea puțin curios.
Bonus: la finalul discuției, compozitoarea ne face un tur virtual prin plăcerile ei nevinovate ce se preschimbă într-un ghid al muzicilor noi, mereu stimulante, mereu hipnotice, aflate în permanență la granițele genurilor (avangardă/pop/rock/club/techno/minimalism etc.).
La ce să se aștepte publicul, din punct de vedere al diversității manifestărilor artistice, de la ediția a XVIII-a a Festivalului Internațional MERIDIAN 2023?
Din 2019, de când mă ocup – împreună cu echipa SNR-SIMC* [*Secțiunea Națională Romănă a Societății Internaționale pentru Muzică Contemporană – ai cărei membri sunt, în momentul de față, Irinel Anghel, Alexandru Murariu, Gabriel Mălăncioiu şi Constantin Basica. ] – de Festivalul MERIDIAN, mi-am dorit ca această săptămână de aventuri sonore din luna noiembrie să fie cât mai vie şi mai colorată. Și asta pentru că peisajul muzicii noi în momentul de față este foarte variat. Sigur, nucleul puternic al festivalului rămâne muzica de avangardă, însă şi acolo întâlnim o puzderie de limbaje, multe dintre ele foarte „accesibile” şi pentru un auditor care s-ar afla pentru prima dată la un astfel de concert. Dar programul festivalului, poate mai ales în această ediție, oferă „un meniu” muzical pentru toate gusturile: de la ansambluri camerale sau cor, la concerte cu live electronics şi jazz-rock; de la compozitori-piloni ai secolelor XX şi XXI, la creatori emergenți; de la sonorități îndrăznețe, corozive sau şui, la tatonarea cu tradiția muzicală şi redimensionarea ei. De altfel, toate aceste manifestări sunt foarte bine încadrate în sintagma mai sus pomenită, „muzica nouă” – mult mai prietenoasă decât „muzica contemporană”, pentru că îmi pare că implică acest element de prospețime, de „actualizare” atât a limbajului muzical propriu-zis, cât şi a atitudinii față de actul artistic, despovărat de prețiozități şi cu o componentă umană, sinceră şi eclectică. Ce mai este caracteristic timpului în care trăim este că împătureşte cu naturalețe genuri şi stiluri muzicale, ba chiar şi tipuri de artă unele peste altele, lăsându-le să se influențeze reciproc, să se hrănească unul dintr-altul.
Aşadar, hai să încerc o panoramă a evenimentelor din Bucureşti: vă place baletul? Avem dans contemporan în deschiderea festivalului, acompaniat nu de o orchestră, ci de un ansamblu format numai din flaute – Flaut Power ((un)MASKed – 5.11, UNMB). Vă plac recitalurile de pian atât de mult încât cereți apoi un bis sau două? Avem o pianistă trăznet care cântă numai bisuri (Encore – 8.11, Adriana Toacsen la Ateneu). Vă place eleganța cvartetului de coarde, emblemă a muzicii europene? O să-l auziți în dialog cu Ryoko Aoki, unica interpretă de teatru Nō japonez din lume care cântă muzică de avangardă, cu mască şi cu eventai cu tot (Noul Nō – 9.11, Teatrul Odeon). Vă place muzica corală? Avem un dirijor tânăr şi creativ care provoacă corul Preludiu-Voicu Enăchescu să sondeze în teribilul context politic al prezentului, atât instinctele visceral-agresive, cât şi capacitatea de a iubi a ființei umane (L’Homme Armé – 9.11, Sala Dalles). Nu sunteți neapărat un fan al „muzicii clasice”, dar iubiți rockul şi jazzul? Avem un trio-dinamită care le croşetează pe amândouă, dar folosind şi uneltele avangardei „academice”, inclusiv seriile dodecafonice [organizare specifică a celor 12 sunete ale gamei, dispuse altfel decât în mers treptat] (Opening Theory – 7.11, Bucureşti, I-auzi una). Vă place muzica folclorică? Haideți să auziți cum sună o sonată pentru nai şi ce aventuri mai are Dănilă Prepeleac (B.A.S.M., 12.11, UNMB). Agreați vioara şi saxofonul, dar le-ați vrea rupte de puternica lor amprentă muzicală cu care sunt ştampilate în conştiința colectivă a melomanului? O să le auziți complet transfigurate prin mijloace electronice de nu o să mai ştiți cine ce cântă (Strings IN ConnectiON – 7.11 şi SAXONICS – 8.11, UNMB). La fel şi violoncelul, în mâinile fabulosului Tomasz Skweres, care va călători pe corzile sale de la lumină la întuneric şi de la celest la grotesc, ajutat de imaginația artistului vizual Alexandru Claudiu Maxim (Vers le Ciel Macabre, 6.11., UNMB).
Ce mai avem la Bucureşti: ansambluri româneşti de renume – celebrul PROFIL condus de Dan Dediu, virtuozi pursânge de top (6.11, UNMB), devotioModerna condus de Carmen Cârneci, menestreli adunați în jurul frumuseții timbrului vocal (11.11, UNMB), ICon Arts cu un program exclusiv de muzici foarte, foarte tinere (Arcade, 10.11, UNMB), dar şi un ansamblu el însuşi foarte, foarte tânăr, VEDE(M)², precum şi un duo pianistic clujean de excepție, Diana Dava-Barb şi Cipriana Gavrişiu (10.11, UNMB). Ne bucurăm de prezența în festival a două extraordinare ansambluri de renume internațional – HASHTAG din Polonia (#deneratat, 5.11, UNMB) şi soyuz21 (da, ca misiunea spațială sovietică, 11.11, UNMB) care reinterpretează în feluri diferite ideea de mecanism şi/sau maşinărie muzicală. Meridianul bucureştean se încheie, cum se putea altfel, având în vedere tema ediției PERSONA – masca în toate formele sale – , decât cu un Bal Mascat, creat de unica Irinel Anghel (şi aici chiar că nu vă spun nimic, dar vă invit la ART HUB în 12.11).
Iar pe cei interesați să aprofundeze şi partea teoretică, îi invităm la simpozioanele de la UNMB: Persona – 5.11 şi György Ligeti: From the Sound Grain to the God Article – 9.11, dacă tot am onorat anul acesta un centenar de la naşterea acestui mamut fabulos al secolului XX.
Tot din 2019, am încercat să descentralizăm festivalul; am reuşit doar parțial, grosul rămânând tot la Bucureşti – cu puțin noroc şi cu o mai mare finanțare, vom reuşi să pătrundem mai serios şi în alte centre culturale importante din România. Deocamdată, ne bucurăm imens să avem evenimente şi la Cluj-Napoca (ansamblurile HASHTAG – 6.11, AD HOC – 7.11 şi duo-ul Diana Dava-Barb – Cipriana Gavrişiu – 8.11, în spațiul primitoarei Academii Naționale de Muzică „Gheorghe Dima”; coordonator Alexandru Murariu), la Timişoara (Simpozion Persona, 10.11, UVT-FMT şi Under the mask – mixed feelings cu ansamblul ATEM, 12.11, Liceul „Ion Vidu”; coordonator Gabriel Mălăncioiu) şi la Iaşi (Beyond Mask, 7.11, UNAGE; mulțumiri Izabelei Vieriu).
Ce ne puteți spune despre „umbrela metaforică” cu care ați îmbrăcat această ediție a Festivalului? De ce PERSONA?
Ultimele trei ediții ale festivalului au demonstrat că ideea noastră, de a împacheta chiar şi cele mai avangardiste limbaje, în metafore sugestive şi puternice care să stimuleze şi să ghideze imaginația publicului, a dat roade („Grădini Sonore” în 2019, „Planetarium” în 2021, „Atlas” în 2022 – Premiul Radio România Cultural, categoria MUZICĂ). Aşadar, am căutat în primul rând o nouă idee „suculentă” semantic, iar masca mi s-a părut foarte potrivită din mai multe motive: în primul rând pentru că în ultimii ani am ajuns să asociem masca numai cu frica, cu boala, cu moartea; am încercat să îi redau ceva din simbolistica sa bogată şi fascinantă şi, cel mai important, să-i redau dimensiunea ludică. Sloganul ediției, „alege-ți identitatea/pick your identity”, provoacă publicul la joacă, la renunțarea la prejudecăți, la „schimbarea de piele” şi la probarea altor „haine sonore”, la curiozitate, la accesarea unor esențe sub protecția unor epiderme la început străine şi care au şansa să se contopească organic cu gusturile anterioare.
În al doilea rând, masca poate fi interpretată ca simbol al teatrului – prezent în programul festivalului în diferite ipostaze, teatru „de balet”, teatru de păpuşi, teatru Nō japonez, teatru instrumental, teatru de umbre şi lumini sonore –, dar şi al teatralității inerente actului spectacular muzical, chiar şi în forma sa cea mai simplă, de „concert, punct”. Pentru că şi acolo muzicianul îşi asumă o persona şi profită de distanțarea de public impusă de scenă sau, din contră, depăşeşte această distanță pentru a-l vrăji şi a-i manipula emoțiile – spun asta nu în sens peiorativ, ci admirativ. Manipularea este o caracteristică fundamentală a muzicii şi este unul din motivele pentru care eu una o găsesc atât de fascinantă (şi pentru care sunt compozitor). Oricum, discuția în jurul întrebării „avem nevoie sau nu de scenă în dialogul cu publicul?” poate fi infinită. Este scena un „zid” emoțional, un „soclu” al marilor virtuozi sau, din contră, este cea creează un spațiu „ritualic”, un cocon-portal necesar ieşirii din cotidian şi al scufundării în actul muzical?
Revenind la provocarea la joacă, publicul din Bucureşti va avea ocazia zilnic să se întâlnească cu o expoziție itinerantă de măşti – grupul de performeri The Mad Hatterpillars (tineri studenți ai UNMB), care va realiza micro-flash-mob-uri neanunțate, generate de creațiile artistei Angela Bontaş: Timpul, Șahul, Seducția, Fiesta, Moartea şi Poezia sunt nu numai personae posibile ale Artistului, dar şi ale Muzicii în general, ale actului componistic sau interpretativ. Nu numai atât: „persona” fiecăreia din cele 8 zile ale festivalului este reprezentată de o mască 3D, creație ORDOETCHAO Studio (doi artişti vizuali fantastici, Ioana Buraga şi Vlad Grigore, care au creat imaginea MERIDIAN 2023). În fiecare zi va avea loc la Bucureşti o tragere la sorți în urma căreia un norocos membru al publicului va câştiga identitatea sonoră condensată, „masca” zilei respective (prezentă şi pe afişul zilei) – câştigând astfel o cheie posibilă de acces către lumea muzicii de astăzi, către Altfel, către Nou.
Festivalul este un promotor al ansamblurilor camerale, în configurații instrumentale și conceptuale diverse (de la reprezentații clasic-tradiționale la experimente multimedia sau electro-acustice și intersecții dintre muzică și tehnologie, dans, artă performativă etc.). Care este dimensiunea elementului interdisciplinarității atunci când vorbim despre un festival de muzică/artă contemporană?
Nu îndeajuns de mare la noi în țară. Musteşte în momentul de față o simbioză din ce în ce mai puternică şi mai profundă nu numai între tipuri de muzică, dar între tipuri de artă, iar nivelul la care această simbioză a generat şi generează în continuare forme noi de expresie artistică în spațiul european şi american este uluitor. Noi, în România, tatonăm uşurel cu vârful degetelor suprafața unui ocean de posibilități şi, deşi nu este singurul, principalul motiv al acestei abordări periferice a lumii multimedia şi interdisciplinare este cel financiar. Tehnologia costă. Montarea unui spectacol costă. Fondurile alocate unui festival de muzică nouă sunt ridicol de mici. Sunt profund recunoscătoare finanțatorilor şi partenerilor MERIDIAN şi mai ales organizatorului principal, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor Români; fără ei această insulă autumnală nu ar exista – şi multe altele nu ar exista. Dar nu pot să nu îmi doresc ca pe viitor să se investească în general mai mult şi în această ramură artistică contemporană. Să se investească mai mult în echipament tehnic şi în sonorizare în marile instituții muzicale ale țării, ca să putem găzdui evenimente cu adevărat „moderne”. Să se acorde un mai mare interes muzicii electronice la nivel academic – în momentul acesta sunt doar două centre care adăpostesc asemenea cursuri, la Bucureşti şi la Cluj-Napoca; nu este suficient. Să se creeze mai multe ocazii de colaborare între muzicieni şi dansatori, între muzicieni şi actori, între muzicieni şi artişti vizuali. Să pătrundă muzica nouă şi în festivaluri sau manifestări de profil non-muzical. O felicit din inimă pe Irinel Anghel – care de alfel mi-a fost alături timp de trei ediții MERIDIAN – şi îi mulțumesc pentru efortul susținut, încăpățânat şi perseverent cu care a săpat un drum puternic în performance-ul de esență muzicală în ultimul deceniu. Revenind la ediția actuală, avem norocul şi bucuria să avem alături de noi prieteni vechi dar şi noi, artişti de excepție: performerul şi all-around-artist-ul Irinel Anghel; coregrafele şi dansatoarele Cristina Lilienfeld, Vava Ștefănescu, Smaranda Găbudeanu şi Andreea Tănăsescu, împreună cu invitații lor; artiştii vizuali Angela Bontaş şi Alexandru Claudiu Maxim – ca să nu mai zic de Ioana Buraga şi Vlad Grigore, imaginea MERIDIAN; actorul Constantin Tovarnițchi; regizorul Mihai Lungeanu; dansatoarea Sofia Sitaru. Ni-i dorim aproape şi în anii următori – şi ne dorim din ce în ce mai multe colaborări „extra-muzicale”.
Ce loc are muzica contemporană în stagiunile curente? Este vorba, oare, de o datorie individuală de promovare a creației noi (a managerilor de filarmonici, a compozitorilor sau a interpreților) sau ar trebui să fie, mai degrabă, un efort colectiv de a scoate la lumină operele ultimelor decenii/recente?
Înțeleg parțial reticența de a se programa mai multă muzică contemporană în diversele stagiuni ale filarmonicilor şi ale altor instituții muzicale: este vorba de frica de a nu pierde public. Pe de altă parte, cred cu tărie că avem prostul obicei de a desconsidera publicul românesc – şi de a încerca să îi dăm cu lingurița numai ceea ce se crede că este un succes garantat. Și, mai grav, ceea ce se ştie că se face rapid, fără probleme, fără multe repetiții. Nu aplauze facile ar trebui să căutăm, ci susținerea muzicii vii, muzicii de acum, care reflectă cel mai bine individul şi societatea de azi. Avem datoria de a educa, atât publicul, cât şi muzicienii captivi în ceea ce au fost învățați că este „muzică”; avem datoria de a stimula creatorii de astăzi, de a-i promova, de a le da şansa să se exprime liber pe marile scene ale țării. Vor ieşi unii oameni din sală, asta este! Alții nu vor veni deloc pentru că nu vor recunoaşte numele de pe afiş. Alții în schimb vor veni, vor sta, vor fi curioşi să afle mai multe, să repete experiența, se vor îndrăgosti chiar de muzici noi şi de compozitori în viață. Am văzut în ultimul an, bunăoară, sala Ateneului entuziasmată de lucrări în primă audiție absolută, aparținănd unor tineri compozitori (Andrei Petrache şi Sebastian Androne-Nakanishi). Am văzut, la ultima ediție a Festivalului Enescu, interpreți vrăjiți de capodopere ale secolului XX, crunt de dificile şi aparent ermetice, dar fabuloase, precum opera Le Grand Macabre de György Ligeti. Deci – se poate. Numai să se şi vrea. Nu cred în găsirea unui „numitor comun” în artă, „ceva să placă tuturor”; este o capcană odios de periculoasă. Mai ales că, repet, „oferta” secolelor XX şi XXI este atât de variată încât este imposibil ca cel mai încăpățânat meloman să nu găsească ceva cu care să rezoneze. Ca să rezum, muzica contemporană ar trebui să fie în mod curent promovată în concerte şi stagiuni, nu înghesuită aproape exclusiv în festivaluri de profil, precum Meridian, Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, Cluj Modern, Remus Georgescu. Sunt foarte, foarte bune şi necesare aceste oaze de „nou” şi de „altfel” – dar nu sunt de ajuns! Iar compozitori precum Ligeti, Messiaen, Lutosławski, Berio, Kagel, compozitori deja „clasicizați”, ar trebui să fie la fel de cunoscuți în rândul melomanilor precum Beethoven....
Ce găsiți particular la muzica contemporană românească?
O expresivitate aparte, în acelaşi timp dureroasă şi ludică – îmi vine în minte sintagma „râsu’-plânsu’”, atât de plastică, folosită de Dan Dediu. O cumințenie în general a limbajului (nu prea avem radicali!) contracarată de miez emoțional. Autenticitate şi talent. Vioiciune a spiritului şi profunzime conceptuală. Pentru mine, bunăoară, cei patru compozitori români pe care îi iubesc cel mai mult şi care m-au influențat în propria creație – Ștefan Niculescu, Aurel Stroe, Dan Dediu şi Doina Rotaru – care am norocul să îmi fie chiar mamă – se aşază foarte bine pe cea mai înaltă treaptă a muzicii europene de acum şi din viitor.
Cum combateți ideea conform căreia muzica nouă este o manifestare artistică elitistă, pretențioasă și greoaie?
Cu MERIDIAN. Organizând evenimente cu stoicism şi răbdare. Predând-o. Vorbind despre ea. Cu convingerea că de muzicile care mă bântuie pe mine, de care m-am îndrăgostit profund şi pe care nu mă mai satur să le explorez, e inevitabil să se mai îndrăgostească şi alții. Până la urmă, totul se reduce la o întrebare: vrei să asculți (şi să încerci să înțelegi) şi o altfel de muzică decât asculți de obicei? Dacă răspunsul este da, lupta e pe jumătate câştigată. Mai rămâne, ca organizator, să îi oferi respectivului muzică bună cântată bine – pentru că, din păcate, aici zace marea problemă a faliei dintre publicul românesc şi „muzica nouă”: muzicile şi interpretările de slabă calitate. Dar asta este altă discuție… una prea lungă să o începem acum. Dacă răspunsul este nu, nu este nicio problemă. Important este să auzi şi „da”-uri.
Un factor care poate contribuie la prejudecata „elitismului” şi a „pretențiozității” este faptul că majoritatea concertelor de muzică contemporană au loc în săli puternic amprentate în direcția elitismului sau academismului – Filarmonica, Radio-ul sau „Conservatorul” (Universitatea de Muzică). Aici intervine tot voința melomanului de a-şi depăşi preconcepția (sunt chiar spații active, vii şi deschise!), dar poate ridică şi necesitatea implicării mai multor spații, chiar non-convenționale. Visez la o sală dedicată manifestărilor muzicale contemporane/experimentale, multimedia, interdisciplinare, un „hub” al aventurilor sonore – dar deocamdată nici măcar o sală mare de concerte cu acustică decentă nu avem (veşnica problemă a Festivalului Enescu...).
Aveți deja o experiență vastă în calitate de compozitor și de organizator de evenimente în zona artei contemporane. Din poziția acestei duble perspective și din rolul de observator, care este dinamica publicului, în ultimii ani, în viața de concert de nișă? Are România un public activ, în creștere sau dimpotrivă?
Mi-e foarte greu să răspund la acestă întrebare. Sunt valuri de interes, care dau speranță şi apoi...o iau înapoi. Mai ales după perioada acută a pandemiei, s-a instaurat un fel de lene în public, care preferă să guste muzica de pe fotoliul propriu, din fața calculatorului. Sper din tot sufletul să fie o situație pasageră. Muzica, arta înseamnă, totuşi, energie şi emoție direct transmise de la om la om, nu prin intermediul ecranului.
Dacă ar fi să oferiți un ghid de ascultare pentru cititorii aflați la începutul căutărilor în domeniul muzicii contemporane, cu ce lucrări ați recomanda să înceapă călătoria în acest tărâm vast?
Aici o să trişez un pic. Un pic mai mult. Mi-a cerut acum câtva timp un prieten bun, (uşor) reticent la muzica nouă, un playlist-de-convingere. I-am trimis rapid primele 10 lucrări care mi-au venit în minte – şi le reiau aici, pentru că e o listă bună. De ce să mai fac alta...?
Diana’s Playlist for the Reluctant
Francesco Filidei – Sull'essere angeli (2020) – concert de flaut după modelul fotografiilor Francescăi Woodman (geniu care s-a aruncat pe geam la 22 de ani şi ale cărei autoportrete suprapuneau silueta ei de multe ori goală, permanent fantomatică, peste un fundal clar şi decrepit); solistul nu mai are virtuozitatea flamboaiantă tradițională, ci e delicat, fragil, transparent, minimalist, ca un fum. Iar Francesco Filidei este unul din numele care SIGUR vor rămâne în istoria muzicii. Solist: minunatul Mario Caroli.
Kate Soper – Voices from the Killing Jar (2012) – femei ficționale (şi una reală) puse la borcan ca insectele de către entomologi, fie de propriile decizii, fie de forțe externe, violente. De la Murakami la Madame Bovary. Amestec de geniu de contemporan-avangardă cu pop cu minimalism cu rock-distorsionat cu medieval-țicnit.
Unsuk Chin – Alice in Wonderland (2007) – toată opera, eclectică, bizară, fascinantă, e GENIALĂ. Dar mai ales scena cu Pălărierul. Unsuk Chin e una din cele mai puternice voci componistice de astăzi.
Witold Lutosławski – Les Espaces du Sommeil (1975) – oldie but goldie. Scrisă pentru şi cântată de Dietrich Fischer-Dieskau, baritonul baritonilor. Pe o poezie de Robert Desnos, suprarealist francez care scria sub hipnoză autoindusă (şi a murit după un lagăr crunt). Textul – la fel de superb ca muzica. Lutosławski e un topitor de sunete, un lichefiator de stări, un alchimist. Spre final, când Dieskau începe să repete în transă „le sommeil”, se topeşte şi auditorul.
Pierre Jodlowski – Respire (2008) – muzică şi video. Un picior în pop/club/techno şi restul de trei în avangardisme. Hipnotic, hipnagogic şi rafinat.
Annie Gosfield – Cranks and Cactus Needles (2000) – acul de cactus era folosit pe vremuri în loc de ac la patefon. Și sare, distorsionează, o ia razna simpatic de tot.
Enno Poppe – Quintett (2016/19) – omul ăsta a fost întrebat „cât glissando vrei” şi a răspuns „da”, vorba memei. Am râs de plăcere când am ascultat prima data piesa asta. Iar finalul e superb, îngheață totul pe un acord care se târăşte microtonal ca un melc fancy, cu mustață de Dali
Caroline Shaw – Courante din Partita pentru 8 voci (2012). Fun!!!
Henry Vega – The Hallelujah Drones (2008) – Minimalism rafinat, ca un vitraliu. Incantații la limita audibilului.
Toshio Hosokawa – Drawing – scrisă după ce compozitorul şi-a visat propria naştere. Caligrafie sonoră (Hosokawa e puternic influențat de trăsătura pensulei pe hârtie, cu micile sale bruiaje şi imperfecțiuni fascinante). Fin ca o catifea onirică.
