Festivalul Filmului European perseverează și aduce la Cinema „Elvira Popescu”, pentru finalul acestui an pandemic, o mini-selecție de filme care altminteri nici n-ar fi luate în seamă de către distribuția eratică de la noi. Am ales, dintre ele, două priviri pe care le separă cam totul, mai puțin intenția absolut lăudabilă de a ne îndemna, prin căi explicite sau subterane, să privim imaginile alături de care tot conviețuim de ani buni.
Un pays qui se tient sage (David Dufresne, Franța) – 10 decembrie, de la 18:30 (n.r. proiecția va fi urmată de o discuție la care participă Victor Morozov, Bogdan Iancu și Vlad Ursulean)
E o dezbatere care parcă mătură Franța dintotdeauna, dar care în ultima vreme a cunoscut un avânt neprevăzut, odată cu inflamarea ambelor tabere: cetățenii nemulțumiți au revenit la ideea veche și totuși infailibilă a protestului stradal cu baricade și pietre scoase din pavaj; iar forțele de ordine – evit ghilimelele, dar pentru segmentul politic de care aparține filmul, ele sunt obligatorii –, încurajate de tendințele tot mai autoritariste ale statului, și-au înăsprit în mod manifest acțiunile de represiune. Fundalul documentarului e asigurat de imagini culese în timpul manifestațiilor „Vestelor Galbene” – ce rezervor de imagini confruntaționale mai generos decât această „întâlnire de sâmbătă” care, timp de câteva luni, a contrariat o țară în care capitalul se pompa inegal, fără opreliști, imobilizând-o într-un spasm politic capabil să reveleze violența sistemică a societății? Luate ca atare, aceste înregistrări fac mai mult decât să documenteze, de la firul ierbii, prin smartphone-ul din dotare, cursul unei încleștări care poate oricând să degenereze. Căci ele impun, bineînțeles, o contra-imagine care să „facă” poziție împotriva aparatului de control al statului, restituind măcar parțial adevărul camuflat de „violența legitimă” a autorităților.
Însă filmul nu se oprește aici: bazându-se pe negația populară a acestor imagini, el le adaugă un discurs care să le expliciteze, să așeze puțină limpezime în haosul instrumentat de sus și să înapoieze astfel cuvântul celor care, în teren, s-au văzut reduși la tăcere de armele cu bile. Găsim astfel, pe principiul unui montaj intercalat, arhiva acelor evenimente deja istorice, chiar dacă atât de recente – un gest puternic al documentarului e să alăture imagini din prezentul „restaurației” și imagini din trecutul apropiat al „revoluției galbene” – și vocea unor invitați (experți, scriitori, polițiști, simpli cetățeni) care decriptează mizele lucrurilor pe care le vedem. În fond, e vorba despre o muncă salutară de pedagogie a imaginii, exercițiu care ar trebui să ne intre tuturor în reflex: unde credeam că înțelegem un anumit sens dintr-o imagine s-ar putea ca adevărul să fie altul, dar pentru a-l descoperi avem uneori nevoie de îndrumare. Putem deplora cantonarea filmului într-o formulă jurnalistică de reportaj, care preferă să încadreze imaginile, în loc să se ia la trântă cu ele, în luptă corp la corp. Dar el trebuie văzut, iar concluziile, adaptabile în bună măsură și la societatea românească, merită trase de fiecare în parte.
To the Moon (Tadhg O’Sullivan, Irlanda) – 12 decembrie, de la 18:30
Pe cât de înverșunat în corporalitatea sa rănită e filmul de mai sus, pe-atât de diafan curge To the Moon, eseul cinefil al irlandezului Tadhg O’Sullivan. Nici nu-i de mirare, dat fiind subiectul discuției, acest astru ascuns care – în mod paradoxal sau nu – a contribuit la gloria unui cinema grandios de odinioară, preocupat mai degrabă de luciul eclerajului de studio decât de aparențele plauzibile ale împrejurimilor reale. Dar cine poate pretinde că a gustat vreodată din aerul lemnos al Hollyood-ului de demult ori din parfumul tandru al melodramelor japoneze postbelice, fără să se fi lăsat pradă puterii tainice de atracție a nopții care cuprindea, la răstimpuri bine dozate, lumina electrică a acestor filme? O noapte trucată, parcursă totuși de un fior viu, aproape palpabil... Și n-am să uit, din bucuriile vieții mele de cinefil, acea superbă scenă din She Wore a Yellow Ribbon (1949) al lui John Ford, când un John Wayne hârșit în luptă omagiază piatra funerară a unor prieteni, iar cadrul întreg se vede învăluit de o aură roșiatică, care conține în ea puterea intactă a fanteziei și a amintirii. Sau noaptea teribilă a acelui atât de bine intitulat Night of the Hunter (1955) de Charles Laughton (poate cel mai mare film american din toate timpurile), cu Luna reflectată în apa râului, în timp ce în marginile imaginii se dă o luptă mută și perversă...
To the Moon își structurează parcursul la pas prin nopțile celeste ale cinemaului în funcție de fazele Lunii de pe cer. Uneori, lumina sa inundă camera unei domnițe singure și ambetate, revărsând nuanțele albăstrii ale celor mai talentați șefi-operatori ai anilor ‘40. Alteori, ca în The Cow (1969) al iranianului Dariush Mehrjui sau ca în Pour la suite du monde (1963) al canadienilor Michel Brault și Pierre Perrault, Luna e semnul mistic sub care stă agățată o viață de personaj închisă în tradiție și superstiție, dar atât de bogată pe interior. Documentarul mobilizează, pe fundal, diverse texte care cântă măreția și jalea Lunii – și chiar dacă nu putem vorbii de scântei la masa de montaj sau de corelații explozive între filmele-sursă și contextul lor, ca în cazul unui Mark Rappaport, ritmul domol al lui Tadhg O’Sullivan construiește, prin acumulare, un fel de halou nocturn durabil, alcătuit din toate acele nopți cinematografice în care Luna a distrus sau a consfințit visuri, a trezit la viață arătări stranii sau a trimis la culcare oameni singuri și triști.
Foto main: „To the Moon”
