Anul ăsta are loc cea de a cincea ediție a festivalului de animație japoneză Izanagi. Între 28 februarie și 30 martie vor avea loc proiecții de filme, dezbateri și discuții la București, Timișoara, Cluj, Sibiu, Iași, Galați, Constanța, Craiova și Brașov. Tema de anul ăsta, explorată prin șapte animații, este persona. Trei filme vin de la celebrul și regretatul regizor Satoshi Kon (Perfect Blue, Millennium Actress și Paprika) și două de la Naoko Yamada (The Color Within și A Silent Voice). Lista e completată de Tatsuyuki Nagai (The Anthem of the Heart) și Mamoru Hosoda (The Girl Who Leapt Through Time).
Colaboratorii Scena9, Dragoș Costache și Gabriel Mager, dar și reportera Oana Filip, îți zic ce filme le-au atras atenția. Programul complet pe orașe îl găsești aici.
Paprika (2006)
Umblă vorba prin târg că Paprika a fost inspirație directă pentru Inception. Înțeleg de ce. Ambele filme sunt despre vise și oameni care-și bagă coada prin visele altora ca să înfigă idei nedorite pe acolo. Ambele au scena aia în care se aleargă pe pereții unui coridor sau cea în care realitatea din vis se sparge ca o oglindă. Însă asta nu contează atât de mult, faima Paprika nu e ca inspirație pentru alte produse culturale ci ca propria sa chestie. Dovadă că-mi place și mie.
Sunt turbofan Satoshi Kon, un lucru care poate o să-i șocheze pe prietenii mei, care m-au auzit de multe ori vituperând împotriva „desenelor chinezești” cum le zic eu anime-urilor. Și sunt fan Paprika deși e unul dintre filmele lui Satoshi Kon mai apropiate de un anime clasic. Pentru că e scurt, bine construit și te învață două lecții fundamentale despre viață: că nu e bine să traversezi axul și că și grașii copilăroși pot găsi dragostea.
Lăsând gluma la o parte Paprika e o capodoperă a bizarului, și o fereastră directă spre mintea auteur-ului. E un amestec eclectic, un dans pe limita dintre realitate și vis și ultima sa operă completă înainte de sfârșitul său tragic și prematur. Nimerește, pentru gustul meu echilibrul perfect de ton între nebuneală anime și idei profunde prezentate într-un fel accesibil. Iar melodia asta… (Dragoș Costache)
The Girl Who Leapt Through Time (2006)
Știți mema aia cu girls with a time machine vs boys with a time machine? Ei bine, The Girl Who Leapt Through Time a lui Mamoru Hosoda, e oarecumva pe acolo. În sensul în care și în film personajul principal, o adolescentă, se întoarce în timp pentru lucruri mărunte sau, în orice caz, mai puțin importante ca Istoria cu i mare. Dar ăsta e unul dintre punctele forte ale filmului (și unul dintre mesajele lui): modul în care îți arată cum chiar și deciziile mici pot avea consecințe mari.
Animația nu este însă atât o lecție moralizatoare despre ce să nu faci, cât o reflecție sensibilă și empatică a adolescenței, a fricii de viitor și a maturizării. Personajele sunt simpatice, credibile și înțelegi ușor de ce sunt prieteni, ceea ce face miza filmului și mai puternică. Am ezitat când a trebuit să-l văd, pentru că mă gândeam că are potențial de poveste tristă cu plâns din partea mea. Mă bucur că, până la urmă, nu mi-a fost frică de niște lacrimi, pentru că aș fi ratat o experiență minunată.
P.S. Chiar nu e atât de trist încât să fie obligatorii lacrimile, sunt doar eu mai plângăcioasă de fel. (Oana Filip)
Perfect Blue (1997)
Nu mi-a plăcut niciodată culoarea albastru. Oamenii ziceau cer albastru, apă albastră, ochi albaștri. Dar când mă uitam la cer, acesta era cenușiu sau acoperit de nori, iar apa era mai mult limpede sau tulbure. În vreme ce ochii albaștri ai oamenilor mi se păreau mai degrabă străvezii. Așa, ca un fel de alb care dispare.
Mima Kirigoe renunță la cariera de idol și vrea să se dedice actoriei. Acesta este incipitul filmului regizat de Satoshi Kon, în care sunt explorate teme precum disoluția identității, cultura otaku și masculinitatea toxică. Este atât o critică a esteticii giallo, cât și un film care se complace în excesele acestui gen, putând fi descris ca un fel de Suspiria pentru epoca Internetului.
Ce m-a făcut să vreau să-l văd a fost mai ales numele: Perfect Blue. Iată un film despre această culoare improbabilă. Nu e ca și cum credeam că albastrul nu există, îl puteam vedea cu ochii minții, însă nu și lucrul sau starea care ar putea fi denumită albastru.
Cred că am avut 12 ani când am încercat prima dată să termin filmul. Mă uitam de câteva minute bune la aceeași scenă de la minutul 59:01. CD-ul se blocase și se auzea un huruit intermitent în unitatea centrală. Un fel de horcăit. Se îneacă, mi-am zis, se îneacă cu albastru. Cu cel mai perfect albastru care a existat vreodată.
Atunci am auzit vocea părinţilor din bucătărie, întrebându-mă dacă sunt pregătit de plecare. Trebuia să mergem la mare. Am protestat în tăcere câteva clipe și în cele din urmă am oprit PC-ul. Mi-am pus hainele şi lucrurile necesare într-un rucsac, inclusiv unitatea de CD-ROM, în speranța că voi găsi un internet café în staţiunea Jupiter, destinaţia noastră de vacanţă, ca să văd sfârşitul filmului.
Staţiunea Jupiter nu avea internet café-uri, iar recepţionera de la hotelul în care ne-am cazat n-a vrut să-mi împrumute calculatorul ei. Ca să uit de Perfect Blue, mă duceam zilnic la cinema-ul dărăpănat din zonă, aflat în continuă renovare, conform omului care vindea bilete. Se difuzau doar filme din anii ‘70, probabil pentru că operaţiile de renovare începuseră atunci. Restul timpului mi-l petreceam în camera de hotel cu unitatea de CD-ROM lângă mine, imaginându-mi diverse finaluri la Perfect Blue. Într-una din nopți l-am visat pe omul cu biletele. Voia să mi le vândă, voia să-mi vândă toate biletele de la toate filmele din lume.
Nu departe de hotel era un loc cu niște stânci, unde mă plimbam cu părinții în fiecare seară. Ne uitam la pescăruşi cum pândesc salturile sinucigașe ale peştişorilor cu solzi argintii. Într-o zi am fost acolo singur și m-am urcat pe o stâncă masivă, sperând că voi întrezări un internet café în depărtare. Părinții îmi interziseseră să mă urc pe stânci, dar stânca asta avea acel vino-ncoa' tipic stâncilor pe care părinții ți-au interzis să urci. În jurul meu, pescăruşii ciuguleau peştişorii din mare. M-am uitat în adâncul mării și am zis ca Mima Kirigoe - anata ua dare nano, anata ua dare nano*. Nu știam ce înseamnă.
Când am văzut în cele din urmă filmul la televizor, nu am fost mulțumit de cum se terminase și am continuat să-mi imaginez alte și alte finaluri, cu CD-ul lângă mine. Mi se părea că niciuna dintre variantele de sfârșit – nici cea văzută la televizor, nici cele imaginate – nu era reală, și că adevăratul Perfect Blue, al cărui final nu aveam să-l văd niciodată, era blocat în CD, cu imaginea înghețată la minutul 59:01. (Gabriel Mager)
*Cine ești tu?
