Care e legătura dintre muzică și terapie? Cum poate muzica să ne ajute să ne cunoaștem mai bine sinele? Acestea sunt două dintre întrebările la care răspunde a 18-a ediție a Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră SoNoRo. Tema de anul acesta este On the Couch și propune o călătorie în intimitatea emoțiilor umane și o explorare a legăturilor dintre muzică și practica terapeutică. O sursă importantă de inspirație a fost Viena, orașul unde au lucrat atât mari compozitori precum Mozart, Brahms, Beethoven, Schubert, Zemlinsky, Webern sau Schönberg, dar și locul unde au înflorit disciplinele psihanalitice.
Festivalul se desfășoară între 27 octombrie și 12 noiembrie, cu concerte și evenimente atât la București, cât și la Cluj-Napoca. Printre cei care vor concerta se numără și violonista franceză Clemence de Forceville, pianistul norvegian Christian Ihle Hadland sau ansamblul german Janoska - The Big B’s. Festivalul SoNoRo este un eveniment susținut de Vodafone România, accentuând astfel angajamentul companiei față de creatorii de conținut, de comunitățile locale și de evenimentele culturale din țară.
Ca să aflăm mai multe, am discutat cu Răzvan Popovici, fondatorul și directorul executiv al proiectului. Născut într-o familie de muzicieni, Popovici cântă la rândul lui la violă, iar ca solist a concertat pe scenele Teatrului Champs-Elysées din Paris, Filarmonicii din Köln și la Carnegie Hall, în New York. Cu ocazia celei de a 18-a ediții a festivalui, Popovici a vorbit despre primul moment când muzica l-a emoționat, a povestit o aventură muzicală și a analizat peisajul românesc al festivalurilor de muzică clasică.
Scena 9: Cum s-a conturat tema din acest an?
Răzvan Popovici: Probabil din nevoia noastră de a atrage atenția asupra faptului că muzica vindecă. Este o misiune continuă a noastră, a muzicienilor, dar iată că ne-am gândit să dedicăm o ediție întreagă de festival, cea cu numărul 18, perioadei de la începutul secolului XX și orașului Viena, atunci când a existat o efervescență culturală și când disciplinele psihanalitice au înflorit. Am găsit inspirație în ceea ce au creat genialii Schubert, Mozart, Beethoven, Brahms, Mahler, Schönberg, Berg, von Webern, Zemlinsky, Korngold și Wolf, pentru a aminti câțiva. Muzica lor conține toate pulsiunile omenești; și ei au fost supuși zonelor luminoase și umbroase ale vieții, iar modul în care au așezat notele muzicale pe portativ a fost forma lor de terapie.
Care au fost provocările organizării acestei ediții a festivalului?
Sunt provocările firești ale organizării unui festival. Dacă am reușit să îi asigurăm continuitatea în cei doi ani de pandemie, știm clar care este dinamica activităților pe care le avem de făcut. Ca etape, Diana Ketler (directoarea artistică a festivalului) și cu mine alegem tema (din o listă de teme posibile), apoi muzicienii pe care îi invităm. Se lucrează la programul artistic, selectăm spațiile de concert, confirmăm parteneriatele cu sponsorii și apoi urmează toată munca din culisele festivalului, asigurată de echipa noastră și de colaboratori.
Provocările acestei ediții au fost legate de necesitatea de a înlocui două spații și patru muzicieni, din motive independente de noi. Am găsit soluții și totul a decurs bine.
Cum ați făcut selecția muzicală a festivalului?
De fiecare dată, Diana Ketler face o documentare amplă despre tema festivalului. În funcție de perioada istorică, de contextul social și politic, dar și de mesajele pe care dorim să le transmitem prin tema ediției, se selectează și anumiți compozitori și lucrările lor.
Cum ați selectat spațiile? Știu că anul acesta sunt și cinci spații noi în Cluj, cum le-ați ales?
În București am revenit, printre altele, în Palatul Bragadiru, Ateneul Român, Sala Radio, Muzeul Național de Artă Recentă și în Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă al României, dar am avut și spații noi precum Centrul Național de Artă „Tinerimea română” și Muzeul Național de Artă Contemporană.
În Cluj-Napoca ajungem pentru prima dată în Casino – Centrul de Cultură Urbană, Biserica Evanghelică-Luterană, Cinema ARTA, Oberjin Club – Salon Auditorium și Meron Roastery. Am păstrat trei spații în care revenim în acest an: Casa Boema, Colegiul Academic – Sala Auditorium Maximum, din cadrul Universității Babeș- Bolyai, și Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei.
Alegem spațiile în funcție de istoricul clădirii, de revenirea la viață a unora dintre ele și de acustica sălii.
Este a 18-a ediție a festivalului, cum s-a schimbat peisajul românesc al festivalurilor de muzică clasică în acești ani? Cum s-a schimbat publicul?
Peisajul românesc al festivalurilor de muzică clasică s-a îmbogățit, cu toate că mai multe inițiative nu au supraviețuit, din diverse motive, primelor două sau trei ediții. Cele care au rămas îmbogățesc viața muzicală a României și este de dorit ca aceste inițiative să se multiplice în continuare. S-a văzut clar ce festival planifică pe termen lung și ce festival vrea să fie one shot. Un exemplu în acest sens, din păcate, este Festivalul Celibidache care a avut o ediție, apoi a eșuat în mod foarte trist.
Cât despre publicul SoNoRo, în acești 18 ani, s-a îmbogățit, s-a diversificat, l-am fidelizat; este un public căruia i-am stimulat curiozitatea și pe care nu l-am subestimat. E un public care și-a dat seama că are doar de câștigat din descoperirea atâtor lucruri pe care le-am făcut aici, la SoNoRo – muzicieni, repertoriu și spații spectaculoase. Este un public foarte viu.
Spuneți-mi câteva succese legate de festival care au rămas cu dumneavoastră în acești ani și câteva eșecuri.
Aș alege un succes major – am dus festivalul de 3 ori la Carnegie Hall, în New York, iar un eșec ar fi acela că nu am reușit să găsim un sponsor din domeniul avicol la ediția intitulată “Pasărea măiastră”.
Cum ați gândit momentele conexe festivalului precum experimentul "Exposure Therapy" – o sesiune de terapie în care muzicienii sunt invitaţi să povestească despre "traumele" şi aventurile muzicale de pe scenă, iar publicul să interacţioneze cu ei?
Ne-am gândit că ar fi interesant pentru public ca printre lucrările interpretate, artiștii să aibă un moment de confesiune și de sondare a unor amintiri în care au fost vulnerabili. Și noi, muzicienii, avem parte de o multitudine de întâmplări legate de profesia noastră. Unele sunt un pic dramatice, altele ne amuză – dacă nu în acel moment, măcar peste niște ani, atunci când ni le amintim. În orice caz, am învățat din toate și ni se pare că o astfel de temă e un moment potrivit să le împărțim cu publicul.
În spiritul experimentului "Exposure Therapy", puteți să ne povestiți o „traumă” sau o aventură muzicală de pe scenă?
Mai degrabă înainte de a ajunge pe scenă, când mi-am uitat viola în trenul din Paris. Am schimbat gara și când am ajuns la metrou am realizat că mi-am uitat viola. A urmat o jumătate de oră de coșmar, în care am încercat să-mi găsesc instrumentul, să găsesc persoane responsabile cu securitatea metroului și am fost informat că au găsit viola, dat fiind faptul că trenul care venea de la aeroportul Charles de Gaulle și care se îndrepta spre Disney World s-a oprit în mod excepțional la stația Jardin du Luxembourg, unde au găsit instrumentul. Bine că nu l-au distrus, crezând că era o bombă. Am plecat rapid cu taxiul, am luat viola în primire și mi s-a spus: „Domnule, ați avut mare noroc, v-am găsit instrumentul!” Totul s-a petrecut în decurs de o oră. Țin minte că după această întâmplare am băut cel mai bun pahar de Chablais din viața mea.
Vă amintiți ce muzică v-a trezit pentru prima dată emoții puternice? Cum a fost experiența?
Îmi amintesc de prima parte a concertului de vioară și orchestră a lui Piotr Ilici Ceaikovski, la Ateneul Român, când eram mic și am mers cu părinții și cu sora mea. Am fost încântat de prima parte, apoi am dormit dus până la sfârșit, când am fost trezit de aplauzele furtunoase.
Care a fost ultima dată când o operă muzicală v-a emoționat profund?
Concertul de închidere al Festivalului Enescu, atunci când Klaus Mäkelä a dirijat atât de profund și de transcendental Simfonia nr. 3 de Mahler încât la ultima parte ruptă din rai a lucrării am plâns multe minute și m-am bucurat de o interpretare cum rar ai șansa să asculți.
Într-o societate în care psihoterapia devine ceva tot mai obișnuit, în care deja vorbim de pop psychology sau de suprautilizarea limbajului terapeutic, cum poate muzica să ne ajute să ne sondăm interiorul în mod autentic?
Prin faptul că muzica clasică te stimulează, te incită și te face să pui întrebări. De asemenea, te ajută te liniștești, să te aduni, iar în momentul în care ești mai calm și mai aproape de sinele tău, atunci poți cu adevărat, prin introspecție, să ajungi la tine.
Material susținut de Vodafone România.
