Festivalul de Teatru Piatra Neamț a avut ca temă în acest an „Succes!”. Ce este succesul astăzi, la nivel individual şi comunitar, şi dacă putem trăi în afara paradigmei succes - eşec sunt întrebări pe care le ridică directoarea teatrului şi curatoarea festivalului, regizoarea şi dramaturga Gianina Cărbunariu: „La 30 de ani de la căderea Cortinei de Fier – când lumea se confruntă cu războaie și conflicte ce distrug țări, cu migrație, inechitate socială, criză ecologică, polarizare a discursurilor, populism și naționalism –, o reevaluare a narațiunilor despre trecutul recent e posibil să ne ofere sprijin în înțelegerea prezentului și, poate, în imaginarea unui viitor. ˮ Ceea ce face din acest festival un succes este coerenţa selecţiei şi a programelor conexe în raport cu tema şi cu mizele evenimentului. Spectacolele invitate au chestionat istoria recentă şi „succesul” ei, iar atelierele de educare a publicului, în special tânăr, discuţiile postspectacol şi spectacolele prezentate în alte oraşe (Târgu Neamţ şi Roman) au ajutat la atingerea unor misiuni pe care Teatrul Tineretului şi le-a asumat: recuperarea unui public pierdut în anii în care instituţia a funcţionat mai mult pe hârtie (din cauza unei renovări anevoioase), deschiderea spectatorilor spre teme şi formate performative contemporane, dorinţa de a servi şi publicul din oraşe fără teatru.
Experienţa festivalului în 7 puncte:
• Premiera spectacolului Frontal, adaptare foarte liberă după „Povestea unui om leneș”, de Ion Creangă, text și regie Gianina Cărbunariu - unul dintre vârfurile acestui an teatral. Folosind povestea lui Creangă, Cărbunariu face o incursiune în actualitate, explorând cazurile unor asistaţi social şi atitudinile presei şi ale comentatorilor online faţă de aceştia. Interesant este că, deşi este investigată situaţia asistaţilor social, stigmatizaţi ca grup şi văzuţi ca leneşi care consumă banul public, spectacolul prezintă portretele acuzatorilor - noi, societatea - şi ceea ce se vede sunt lipsa de empatie, discriminarea, intoleranţa, prejudecăţile, afirmarea superiorităţii statutului social. Frontal vorbeşte direct şi incomod despre rolul pe care „lumea bună” îl are în generarea şi menţinerea precarităţii celorlalţi. Se jonglează ameţitor cu naraţiuni, metanaraţiuni, filmare în timp real, proiecţii, ficţiuni şi reconstituiri documentare și song-uri punk întunecate.
• Spectacolul lui Radu Afrim, Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine, montat pe o scenă goală, decojită de „cosmetica” scenografică, vorbeşte despre capacitatea de a ne accepta aşa cum suntem, un grup eterogen de personaje se descoperă pe sine în cadrul unui atelier sonor, în timpul căruia pot să-şi înregistreze cele mai ascunse gânduri şi trăiri. Traversează prin acest studio mai toate tipologiile afrimiene, de la femei sofisticate la travestiţi, umorul câş al regizorului, cu tente kinky şi noir, şi lirismul suprarealist care îi defineşte stilul.
• House of Hundred, creat de GalataPerform Istanbul, recuperează poveştile legate de tragedia istorică a Turciei: destrămarea Imperiului Otoman, un proces dureros şi de durată (1908 - 1918, actul final fiind în 1922). Spectacolul este construit din scene în care naratorul este atipic - un obiect (covor, vază, gramofon), un animal (vacă) sau un om (o veche tehnică narativă turcească, Meddah) -, toate petrecându-se în casa familiei scriitoarei/ regizoarei/actriței Yeșim Özsoy, un conac, astăzi demolat. Poveştile reale sunt ficţionalizate pentru a crea vocile „naratorilor”. Sunt doi actanţi - Yeșim Özsoy, care interpretează toate personajele, şi un muzician care creează un univers sonor live, folosind un obiect care se transformă în diferite instrumente muzicale - şi un fundal video, realizat într-o clădire impunătoare, dar goală, în care personajele umane şi non-umane apar ca nişte spectre ale istoriei.
• Spectacolul lui Dragoș Mușoiu de la Reactor, Micul nostru centenar, pornește de la povestea unei bunici în vârstă de 100 de ani. Un personaj fictiv care funcţionează ca un turnesol pentru istorie: familia ei are nişte schelete în dulap, bunica fiind întruparea României, iar „dulapul” (aici un radio vechi, supradimensionat) este istoria noastră din ultimii 100 ani, în care am pendulat între un regim autoritar şi altul, creând idoli şi uitând să-i dăm jos de pe soclu.
• Spectacolul slovac, Votcă şi crom, abordează anul 1989 printr-o ficţiune, parţial muzicală - un spital din Bratislava, în care relaţiile între angajaţi sunt determinate de afilierea sau nu la Partidul Comunist Cehoslovac. Revoluţia de Catifea răstoarnă situaţia, dar, într-un prim final, foştii deţinători ai puterii „cad în picioare”. Un al doilea final al spectacolului este şi mai amar: la 30 ani de la revoluţie, resuscitarea naţionalismului şi a populismului anulează aproape toate speranţele din 1989. După cum se vede, ţările din Estul Europei trăiesc cam aceeaşi istorie.
• Cu Shakespeare pentru Ana, de la Centrul de Arte Coliseum din Chişinău, intrăm în lumea celor extraşi din societate. Bazat pe interviuri cu deţinuţi din închisorile pentru minori, femei şi bărbaţi, spectacolul Luminiţei Ţâcu şi al lui Mihai Fusu panoramează lumea brută şi brutală a ruralului moldovenesc, marcată de sărăcie, abuzuri şi violenţă, ceea ce face ca graniţa între bine şi rău, între agresor şi agresat, să devină fluidă. Un spectacol emoţionant despre precaritate, dar şi despre ireprimabila nevoie de dragoste şi despre speranţa că o vom găsi într-o zi.
• Crocodil de Elise Wilk, spectacol al Teatrului Municipal din Bacău, abordează descoperirea identității de gen la adolescenți, urmată de bullying, pe fundalul unei familii în destrămare. Elise Wilk suprapune mai multe motive de vulnerabilizare a adolescenţilor - dificultatea descoperirii sinelui şi a asumării orientării sexuale, stigmatizarea la şcoală, gestionarea pierderii (aici, a tatălui) - pe care regizorul Horia Suru le abordează prin multiplicarea personajului principal, David. Astfel, două fete şi doi băieţi sunt cu toţii David, expresie a confuziei identitare şi a haosului afectiv cu care se confruntă adolescentul (artificiul permite şi materializarea personajelor secundare). Jucat alert, ca un ping pong, spectacolul are o anumită tandreţe care pare să fi impresionat publicul, în special pe cel tânăr. Participanţii adolescenţi la atelierul Spectatorul critic din cadrul festivalului au rezonat în mare parte cu spectacolul, unii cunoscând direct temele abordate. „Bullyingul în şcoală este real, nici nu ştiţi”, spune unul dintre ei. Dincolo de spectacolul în sine, pentru mulți dintre acești tineri, care se confruntă și cu alte probleme (printre care și distanța de părinții plecați la muncă în străinătate), un festival de teatru ca cel de la Piatra-Neamț reprezintă un partener de dialog și un însoțitor de ajutor.
Festivalul de Teatru Piatra - Neamţ, Ediţia 31
18 septembrie - 2 octombrie 2019
Piatra - Neamţ, Târgu Neamţ, Roman/ Foto main: Marius Șumlea/House of Hundred.
