Jazzul pare că n-a dus-o nicicând mai bine, ceea ce și-a propus să arate și echipa din spatele festivalului ORA Jazz din Oradea. Aflat la cea de-a doua ediție, acesta aduce pe scena din sinagoga orașului muzicieni internaționali aflați în zone de intersecție a jazzului cu genuri mai mult sau mai puțin prietene, alături de care, insidios hibridizat sau grefat, își trăiește o nouă tinerețe. 

Vineri dimineață, 20 septembrie, plec spre Oradea împreună cu doamna inimii mele și una bucată copil. Alex mic are 4,8 ani și a fost deja la vreo șase festivaluri de jazz, ceea ce nu-i rău deloc – cunosc fani vechi de jazz care nu s-au obosit să facă atâta efort pentru a-și vedea preferații live. Ajungem cu bine, ne cazăm. Ne odihnim, ciugulim ceva și ieșim în oraș. La ora șapte, Sinagoga Neologă Sion e aproape plină, ceea ce mi se pare grozav. Recunosc în public mai mulți prieteni pasionați de jazz de prin țară, iar prezentatorul e Marius Giura, adică organizatorul  festivalului de la Gărâna. Ținând cont de faptul că ORA Jazz e copilul mai mic al celor care fac să se întâmple și minunatul festival din Poiana Lupului, trimiterile la Gărâna nu-s deloc întâmplătoare. 

Pentru mine, Jakob Bro e de departe atracția serii și a festivalului. L-am remarcat acum câțiva ani, în perioada când colabora cu un alt mare favorit de-al meu, trompetistul polonez Tomasz Stańko. Rămăsesem atunci impresionat de magnetismul lui sonic inconfundabil, de fluiditatea și tonul aspru al chitarei, caracteristici pe care și le-a păstrat și dezvoltat. Toți membrii trupei sunt muzicieni desăvârșiți, legați de o chimie ce funcționează fără cusur. Pe versatilul toboșar Joey Baron, poate cel mai cunoscut dintre ei, l-am văzut și la Gărâna în 2009, în trupa lui John Abercrombie, în celebra ediție întreruptă de sosirea nu mai puțin celebrei doamne Elena Udrea. Baron este o apariție în sine, cu sau fără trupă. Prezență charismatică, cântă la tobe folosindu-se de bețe, de perii sau de mâini, într-un spectacol total. Contrabasistul Thomas Morgan, deși cel mai discret, reușește cumva să iasă în față, el fiind cel care dă greutate sound-ului trupei. Mă las absorbit de fluxul organic al pieselor, mai ales când recunosc cu emoție câteva dintre preferatele mele de pe ultimul lor disc, Bay of Rainbows, pe care-l recomand cu amândouă mâinile. 

Urmează saxofonista britanică Nubya Garcia și cvartetul ei, ajunși la Oradea tocmai din Columbia, după o călătorie de douăzeci și patru de ore, la timp ca să-și facă probele de sunet. Încep cu o piesă în forță – de fapt, tot recitalul lor de o oră și ceva strălucește prin pasiune și implicare. Detectez în scurt timp rădăcini bine înfipte în jazzul american al anilor ’60, în special în muzica lui John Coltrane, pe care o actualizează folosind pattern-uri și structuri ritmice venite din zona reggae sau funk. Stilul ei e intens și viguros, lipsit decompromis, ceea ce se traduce și prin felul în care domină fizic scena. Dintre muzicienii cu care a venit, iese în evidență pianistul Al MacSween, care se descurcă admirabil la pian și la clapa Nord Stage pe care o folosește alternativ. Între atâția muzicieni nordici sau crescuți pe lângă casa de discuri ECM, sunt o prezență inedită, asigurându-și un loc în playlist-urile mele viitoare. 

Sâmbătă e rândul Marianei să intre la concerte, iar eu stau cu cel mic, alăturându-mă tradiției ne-audițiilor avizate, care au dat atâtea cronici strălucite ale unor evenimente la care recenzenții n-au fost prezenți. Comentez așadar de pe margine, combinând impresiile prietenilor cu înregistrările difuzate live pe pagina de Facebook a festivalului, unde încă le puteți găsi. 

Programul e deschis de pianistul maghiar Dezső Oláh, care a adaptat pentru trio-ul său o lucrare clasică a lui Béla Bartók, Șase dansuri românești. Alături de contrabasistul Péter Oláh și de bateristul Lakatos Pecek András, creează un jazz tonic, bine închegat.

După o scurtă pauză urcă pe scenă Ilhan Erșahin & Oceanvs Orientalis. Aflu din caietul-program de colaborarea dintre celebrul saxofonist turc (care a lucrat printre alții și cu Red Hot Chilli Peppers) și Oceanvs Orientalis, DJ și producător de muzică electronică, care se bazează pe creativitate, rădăcini culturale comune și o pasiune enormă pentru improvizație. De pe capacul laptopului lui Oceanvs un sticker ne asigură că totul e Muy bien. Și are dreptate. Sună grozav, dar cred că-i genul de proiect la care trebuie să fii prezent ca să intri cum se cuvine în stare, să închizi ochii și să te bâțâi pe ritmurile trance.

Duminică, cea de-a treia seară, începe cu o infuzie de vitalitate și sonorități jucăușe din Orientul Mijlociu. Clarinetistul Mohamed Najem & Friends aduc o puternică încărcătură etnică, cu evidente trimiteri la muzica Orientului Mijlociu. Printre altele, avem parte chiar de o „Alfonsina y El Mar” și o preluare după Anouar Brahem, piese în care ludicul e dublat de nostalgie.

Liderul trupei e și entertainer, dovedind că stăpânește la perfecție arta deloc ușoară a îmblânzirii publicului, parcă pentru a contrabalansa aerul cumva mai sobru al celui de-al doilea recital al serii.

Adică Svante Henryson Quartet, poate cea mai așteptată prezență, care încheie apoteotic festivalul. Svante Henryson – violoncel, Erik Weissglas – chitară, Hans Backenroth – contrabas și toboșarul Joakim Ekberg dau clasă în stil nordic. După cum spune și numele albumului pe care-l promovează, Seven Songs from the 70s, e vorba de reinterpretări personale ale unor piese aparținând unor nume mari din jazzul anilor ‘70. Svante folosește un violoncel vechi de două sute de ani, manufacturat, cică, de un fost soldat din armata lui Napoleon, care în mâinile lui de uriaș pare o jucărie. Un concert pur și simplu impecabil.

Top personal, într-o ordine aleatorie: Jakob Bro Trio, Nubya Garcia, Svante Henryson Quartet. 

Număr de ore petrecute în tren pe drumul de întoarcere de la Oradea la Cluj: șapte. 

Probabilitate de-a reveni și la a treia ediție: de la extrem de mare în sus.