Câteva gânduri despre cea de-a 75-a ediție a Festivalului de Film de la Cannes, la rece – față în față cu un palmares care te lasă cam rece.
Iată, încă un final de Cannes – unul c-un Ruben Östlund care devine primul cineast din istorie care câștigă două Palme D’Or consecutive cu Triangle of Sadness, tripticul său centrat pe un cuplu de supermodele a căror viață de lux este deturnată á la Împăratul muștelor, conducând publicul către un strigăt primar de pe sena Grand Theatre Lumiere și-apoi vorbind în interviuri despre cum „stângiștii l-au uitat pe Marx”. Quelle horreur, cinismul suedez de primă mână, deghizat în straie stângiste și preocupate, a triumfat! Un palmares imens al Competiției de la Cannes din acest an – s-au acordat un total de 10 trofee, grație celor două premii speciale împărțite ex-aequo plus un premiu special al ediției aniversare – care-a reușit însă să calce foarte multă lume pe coadă. Unul dintre cei mai dezesperați fiind criticul argentin Roger Koza, care, sub o fotografie cu un Östlund maimuțărindu-se cu laurii la photo call, decretează: „Nimeni nu își va aminti de miopul juriu al acestei ediții”. Sau, după cum o spune Radu Jude prin personajele sale în scurtmetrajul Potemkiniștii, citând din Osip Mandelştam și de la care am împrumutat titlul primei corespondențe: „O, secol al meu, sălbaticule / Cine îndrăznește să te privească în ochi?”.
Cum spuneam și-n misiva anterioară, cu un 6 din 49, err, 6 din 21 văzut din Competiție, simt că nu am cuprins în totalitate ediția din acest an; bașca, din 6, am nimerit doar un premiu – sunt surprinsă că R.M.N. a plecat acasă fără nimic (o premieră pentru Mungiu, de când este invitat la Cannes) dar și că, totuși, stelele i-au zâmbit lui Stars at Noon. Din cauza șederii mele scurte, n-am reușit să prind câte mi-aș fi dorit – printre ele, epopeea cu-n măgar în rolul principal, EO, a masterului polonez Jerzy Skolimowski, sau De humani corporis fabrica de Lucien Castaing-Taylor și Verena Paravel, o explorare à la Wiseman a cinci spitale pariziene. Pe altele am refuzat din locul capului să le văd, precum Holy Spider al lui Ali Abbasi, fiindcă am văzut mai mult decât suficiente filme regizate de bărbați despre viol – nu cred că asta mă face neapărat un critic slab, deși aveți toată libertatea să trageți această concluzie în baza acestei mărturisiri, dar personal simt că am ajuns la saturație – și că toată această replicare ad nauseam a unuia dintre cele mai traumatice și violente lucruri care se pot întâmpla unei femei, prin arătarea acestei violențe și propagând-o prin refracție asupra spectatorului, este demult depășită. Altele fiindcă simt că avem cineaști care pur și simplu refac același film din nou și din nou – Hirokazu Kore-eda, frații Dardenne, ambii răsplătiți –, ori recunosc că puțini rețetari cinematografici mai reușesc să mă încânte.
Oi fi devenit oare blazată? Maybe. De fapt simt opusul – o dorință inepuizabilă de-a mă întâlni cu ceva nemaiîntâlnit, de-a mă simți purtată de un obiect cinematografic în zone pe care cinemaul nu le-a mai văzut, sau cel puțin nu astfel. Iar un juriu precum cel din acest an, cu mici excepții în sclipiri, caută desăvârșirea în cadrul narativului clasic, încununarea sa; de asta va triumfa un tearjerker precum Lukas Dhont sau un cinic precum Östlund – de asta nu va triumfa un umanist ascuns în piele de cinic precum Albert Serra, cu monumentalul său proiect Pacifiction, ori o umanistă ce știe că în cinema există și potențialul timpului în afara de cel al narativului, precum Kelly Reichardt. Un Mungiu nu va câștiga pentru un film în care caută să zguduie, să condamne conștiința spectatorului și ipocrizia sa fundamentală, fiindcă a trecut peste pragul invizibil al arătatului și-atât; iar un Cronenberg, cu al său Crimes of the Future, (care da, mi-a părut slab, dar totuși) va fi pedepsit pentru faptul de-a nu fi arătat suficiente în cadrul unei premize ofertante vizual. Mă bucură însă câștigul Clairei Denis pentru Stars at Noon – umbrit însă de huiduielile mizerabile din sală; filmul a avut o primire deosebit de proastă după premieră în rândul criticii (doar în tabelul Screen, este al doilea cel mai prost cotat film).
Poate că nu mă uit unde trebuie după un cinema al inovației și al forței vitale în formă și-n estetică, tematică; poate că sunt prea puțin blândă cu aceste filme și cu această selecție bricolată din producții care-au fost aproape în întregime turnate după debutul pandemiei. Deși nu de puține ori mi-a fost dat să-l găsesc în Quinzaine, de unde directorul artistic Paolo Moretti tocmai a debarcat după o scurtă, însă stelară ședere de trei ani la vârful secțiunii paralele – în care a arătat titluri precum The Lighthouse al lui Robert Eggers sau The Souvenir, Part II al Joannei Hogg în anii precedenți. Zvonul fiind că lui Moretti i s-a cerut demisia după ce a arătat prea puține filme franceze în selecțiile sale; dar cât cinema francez să mai și smulgi competițiilor oficiale și celorlaltor festivaluri mari (Berlin, Veneția)? Poate că asta mă deprimă cel mai tare, vântul care i se face unui reformator al cinemaului, versus intrarea unei forțe conservatoare în sistem: Iris Knobloch, fostă exec la Warner Bros., care va lua locul directorului executiv de la Cannes, Pierre Lescure, ridicând temeri cu privire la direcțiile (a se citi: hollywoodiene) care s-ar putea impune în viitor festivalului.
Dar iată că Moretti a găsit – și arătat afecțiunea cinefilă necesară – celor două filme care mi-au plăcut cel mai mult în acest an. Primul, scurtmetrajul Staging Death al austriacului Jan Soldat, care, printr-un artificiu cât se poate de simplu (și care-l plasează în trena altui legendar cineast austriac experimental, Peter Tscherkassy), explorează legătura indisolubilă dintre cinema ca artă ce prezervă timpul și moartea: opt minute în care vedem toate scenele în care actorul Udo Kier a jucat un personaj care moare. Uneori îi explodează capul. Alteori cade de la etaj. Nu o dată se disipează într-un praf fin. Și în alte dăți pur și simplu expiră. Ce alt mod de-a deconstrui mașina de vise a cinemaului decât unul care este în egală măsură ludic și plin de afecțiune?
Și al doilea preferat – cel mai nou film al maverick-ului portughez, secund în grad doar lui Pedro Costa, și-anume João Pedro Rodrigues, unul dintre maeștrii cinemaului queer contemporan: Fogo Fátuo (Mirajul), care, în ora sa și-un pic, crează o satiră socială belicoasă, în egală măsură coregrafie pură și dar omagiu adus lui Buñuel, în care un prinț al unei fictive case regale decide să devină pompier și ajunge să aibă o escapadă cu unul dintre colegii săi, un bărbat de culoare. Obraznic și iconoclast (într-o scenă, pompieri în fundul gol pozează ca-n picturi de Velasquez sau El Greco) Fogo Fátuo e fix gura de aer proaspăt în cadrul unui festival care miroase din ce în ce mai des – și tare – a stătut.
Imagine main: „Pacifiction” (r. Albert Serra)
