După Vremuri interesante, debutul ei din 2020, scriitoarea irlandeză Naoise Dolan publică un al doilea roman, care o confirmă ca o observatoare fina a relațiilor de cuplu . Noul ei roman, Fericitul cuplu este povestea a doi tineri, Celia și Luke (dar și a grupului lor de prieteni, unde granițele între sex și amiciție sunt fluide), care-și asumă (aproape) toate clișeele tradiționale. Întrebarea este dacă drumul spre altar îi va conduce spre o fundătură sau începutul unei curse ezitante către acceptarea de sine.
Naoise Dolan s-a născut în 1992 în Dublin. După studiile la Trinity College din Dublin, a urmat un masterat în literatură victoriană la Oxford University. Și-a descoperit vocația literară în timpul studenției, publicând pe blogul personal. În 2016, a început să predea engleză la Singapore, mutându-se apoi în Hong Kong. Ulterior a trăit la Londra, în Italia și în Irlanda. Scrie ficțiune, eseuri și critică literară, articolele ei fiind publicate în The London Review of Books, The Guardian și Vogue.
Vremuri interesante, romanul ei de debut, a fost nominalizat la Women’s Prize 2021, Comedy Women in Print Prize 2021, International Dylan Thomas Prize 2021 și a fost finalist la Sunday Times Young Writer of the Year Award și Waterstones Book of the Year în 2020
Citește un fragment din cel de al doilea roman: Fericitul cuplu.
— Credeam că n-o să vii, a spus Celine și a dat să o îmbrățișeze, chiar când Maria a vrut să o sărute pe obraz.
— Ne îmbrățișăm? a întrebat Maria.
Și-a retras sărutul.
Era prima dată când se vedeau după câteva luni. Ultima oară se întâlniseră scurt, de Revelion, la o prietenă acasă, unde Celine se dusese cu Luke.
— Erai din întâmplare în Londra? a întrebat Celine.
— M-am mutat aici, a spus Maria. Unde e Luke?
*
Casa din Hampstead a unchiului Grellan se numea Mesteceni. Avea trei niveluri, o fațadă de cărămidă roșie și doi stâlpi albi.
În holul de intrare, se afla o scară în spirală. Rafturile care acopereau pereții nu conțineau cărți sau plante, ci multe lebede Waterford.
Ușa dublă dădea spre sălile de recepție. Pe masa de sufragerie erau tocătoare cu antreuri pe care mătușa Maggy le considerase „continentale“: salam, măsline și biscuiți pentru brânză de la Tesco. Luase în calcul să facă o extravaganță și să cumpere selecția Tesco de cele mai bune sortimente, dar biscuiții erau biscuiți, iar faptele, fapte.
Cineva cu gusturi atât de neschimbătoare ca mătușa Maggy descoperea din când în când că moda se întorcea să i le satisfacă. Maggy disprețuia mocheta și îndurase deceniile de acoperire de la un perete la altul știind că va veni și vremea ei. Podelele de arțar lustruite, motivul ei de mândrie și bucurie, anunțau din nou: aici locuiesc oameni bogați. Se făcea însă vinovată cu cealaltă dragoste a ei, imprimeurile.
Draperiile ei din catifea cu flori nu erau la modă. Dar rămâi pe poziții, iar moda, la fel ca Fedex, se va întoarce.
*
— Luke e pe undeva, i-a zis Celine Mariei. Mai sunt câțiva pe care cred că-i știi. Tanja, Ró, Jack, Gráinne…
Ea și Maria stăteau în picioare lângă scară. Celine a arătat spre vechii lor prieteni de la Conservator, care erau așezați pe două șezlonguri, în afara sufrageriei.
— Iar Phoebe e în grădină. Bate lumea la cap să-i dea țigări.
Celine își vedea sora de douăzeci și doi de ani pe fereastra din spate. Cu fard de pleoape roz și teniși albi, voluminoși, stătea de vorbă cu două dintre verișoarele lor. Se exprima cu gama ei obișnuită de gesturi tragicomice și, cel mai probabil, era nepoliticoasă la adresa lui Luke. Phoebe nu-l plăcuse niciodată. Așa era ea, dificilă.
Tatăl fetelor nu era prezent. Un bărbat precaut, distant, doctor, ca mama lor. Înainte să le părăsească, o ajuta pe Celine în fiecare duminică la careul de cuvinte încrucișate. De la unsprezece ani, nu mai încercase niciodată să rezolve unul, dar față de tatăl ei se prefăcea că și păstrase obiceiul. Nu putea să-i spună că nu fusese niciodată vorba despre puzzle-uri.
Nici tatăl lui Luke nu venise. Din câte știa Celine, era un actor ratat, de la care Luke moștenise vocea aerată și cam atât.
— Dar unde-i Luke? a întrebat Maria din nou. Speram să avem o discuție de suflet.
— Ar trebui să ai suflet, ca să reușești, a zis Celine.
Au râs amândouă.
— Tu stai de vorbă cu mine, a zis Maria. Dintre toți oamenii cu care ai putea sta de vorbă. Deci n-am cum să fiu așa de rea.
— Brava! a zis Celine. Ai câștigat petrecerea de logodnă.
— Sunt în frunte. Dar tot trebuie să-l găsesc pe Luke. Știi, abia dacă l-am cunoscut.
— Ce impresie ți-a făcut până acum?
Maria s-a gândit.
— Atrăgător într-un mod discret, nu prea vorbăreț. Pe vremuri, era futăcios, dar a știut dintotdeauna că o să se așeze la casa lui. Asta-i treaba cu futăcioșii. Nu le e frică. Știu că, atunci când vor fi pregătiți, vor găsi pe cineva care să-i vrea.
— Nu încetează să mă surprindă, a zis Celine, cât de bine îi înțelegi pe unii oameni pe care abia dacă-i cunoști.
— Mă înșel cumva?
— Tu nu te înșeli niciodată, Maria. Numai cei atrăgători în mod discret fac asta.
Dacă s-ar fi întâlnit pe stradă, n-ar fi putut să se tachineze cu vechea lor brutalitate. Dar la petreceri e altceva. Viața normală ia pauză.
Petrecerile forțează și decizii. Celine și-a amintit vremurile bune petrecute cu Maria, dar au ieșit la suprafață și cele rele. Dacă în aceeași cameră s-ar fi aflat și Maria, și Luke, ar fi preferat să vorbească cu Luke.
Unde se dusese?
Celine îl văzuse ultima dată pe la opt seara, când își căutase aparatul de fotografiat. Aparatul tot nu-l găsise, noroc că intervenise vărul fotograf al lui Maggy.
Astfel rezolvase problema fotografiilor. Întrebarea legată de Luke rămânea deschisă.
Celine i-a trimis un mesaj. El nu a răspuns.
Avea tendința să se facă nevăzut și nu fusese niciodată genul care să trimită mesaje. Ea știa asta despre el și, în mare, accepta. Dar chiar trebuia s-o facă în seara asta
Unde era?
Încă de când studia la Conservator, Celine avea mari îndoieli când își compara viața cu cea a lui Franz Liszt. Compozitorul maghiar avusese multe amante, dintre care una scrisese un roman scandalos despre el, iar el făcuse cam tot ce putea face fără să-și piardă viața. Pe urmă, și a pierdut-o, ce-i drept, dar muzica lui – când o fi găsit timp pentru asta? Celine își petrecea cinci ore pe zi exersând la pian, nouă ore lucra ca să plătească facturile, iar restul de două ore, cât mai era trează, se spăla și mânca.
În cele mai multe zile, în afară de Luke și de elevii ei, Celine nu vorbea cu nimeni. În general, era o pustnică și aștepta următoarea petrecere ca să devină din nou o persoană.
*
O astfel de petrecere fusese cea la care Celine îl cunoscuse pe Luke, în urmă cu trei ani.
Era o zi călduroasă, de început de iulie. Ea se afla în bucătăria ponosită a cuiva. Din radioul bronz cu bluetooth de pe blat, se auzea Running Up That Hill a lui Kate Bush. Do minor, în cheie furioasă: prima simfonie a lui Felix Mendelssohn, compusă la cincisprezece ani, Blue Devil Blues a lui Walter Page, It’s My Life a lui Bon Jovi. Și Blame It on the Boogie, dar să nu despicăm firul în patru.
Multe dintre liniile melodice ale lui Kate Bush se încheie cu septima mică, un sunet care ar trebui să aibă o rezolvare precisă, doar că la ea nu se întâmplă asta. Și de aceea învățase Celine teorie: să prevadă ce urmează, să simtă un fior atunci când lipsește ceva. „Trebuie să cunoști regulile înainte să le încalci“ – nu, nu trebuie, dar, dacă le știi, impactul e mai mare când sunt încălcate. Pentru o ureche formată, scările muzicale pot să tachineze. Septima e ca o mână pe coapsa ta.
Un bărbat aflat lângă ușă i-a surprins privirea.
— Am auzit că ți-ai pierdut votca.
Ah, da. Celine le spusese asta prietenilor ei în bucătărie înainte să-i distragă atenția Kate Bush.
Bărbatul arăta bine, așa că Celine a acceptat să-i toarne din Smirnofful lui. El i-a amestecat băutura cu sifon și i-a întins paharul de plastic.
Îl chema Luke. Avea un fel de a vorbi mormăit ciudat de încrezător, lăsând cuvintele să curgă cu aerul risipitor al cuiva care putea oricând să scoată mai multe. Mai târziu, Celine avea să și dea seama că lui îi plăcea să vorbească doar între patru ochi și că, în grupuri, era tăcut; dar în acea primă seară, cu ea, a povestit întruna. Accentul lui era o combinație de sudul Angliei și încă ceva.
— Îți place în Irlanda? a întrebat Celine.
S-a dovedit că încă ceva-ul era Dublin. Crescuse în Londra, dar acumulase câte puțin din toate locurile pe unde fusese. Nu mereu; numai când, într-un fel, își dorea asta; nu păruse originar din San Francisco atunci când firma lui de tehnologie îl trimisese acolo, dar oricum.
— Apropo, a adăugat Luke, pot să te întreb de ce porți mănuși?
Celine a ridicat palmele.
— Cânt la pian și sunt obsedată când vine vorba de mâinile mele. Dacă îmi alunecă cuțitul, îmi pierd un deget. Dacă vărs ceainicul, îmi pierd un deget. O tăietură de hârtie care se infectează…
Atunci Luke a întrebat-o ce face în weekendul acela.
Pe moment, ea nu a văzut nici o legătură între cele două replici. Mai târziu, Luke i a explicat că invitația lui fusese o reacție la povestea cu mănușile. „Nu mai cunoscusem pe nimeni atât de concentrat asupra unui singur lucru“, i-a spus el. „M am gândit: hai să vedem ce-i cu ea.“
*
La prima întâlnire, s-au dus într un bar semiobscur și s-au certat pe tema talentului.
Celine a afirmat că nu există.
— Probabil nu ar trebui să-ți spun asta, a răspuns Luke, dar am găsit un videoclip cu tine în care cântai Gaspard de la nuit. Nu poți să-mi spui că oricine poate să facă asta.
— Dacă parcurgi toate etapele… a zis Celine.
— Parcurgi toate etapele dacă ai talent.
— Nu, parcurgi toate etapele, pur și simplu.
— Atunci de ce nu face toată lumea asta? a întrebat Luke. Dacă e ușor să cânți ca tine…
— N-am zis că e ușor. Am zis că oricine poate să facă asta. Nu e ușor să numeri până la un milion, dar poți.
— E chiar așa de plictisitor să cânți la pian?
— Uneori, a zis Celine. Dar eu îl ador, chiar și când îl urăsc.
— Sincer, asta înțeleg eu prin talent, a zis Luke. Toată lumea vrea aplauze, dar nu toată lumea vrea să treacă prin proces, de la început până la sfârșit. Cred că eu definesc talentul ca având un element în interiorul tău, pe care nu l-ai pus tu acolo. Și nu poți doar să hotărăști că iubești pianul. Deci, prin talent, înțeleg – mda, dragoste.
— De fapt, eu nici măcar nu vreau aplauze, a spus Celine. Am deja ce-mi doresc. Ocazia să cânt.
— Interesant! a spus Luke.
Celine a așteptat obiecțiile: dar procesul meu e diferit, dar eu am nevoie de un public, dar asta înseamnă că tu ești o artistă adevărată, iar eu un mercenar populist?
Numai că pe toate astea le spunea Maria, nu Luke.
Pentru Maria, Celine fusese o oglindă. Luke o privea pe Celine fără să aibă nevoie să se vadă pe sine.
Era de așteptat ca Archie să ajungă la petrecerea de logodnă aproape de miezul nopții.
Celine l-a văzut de la fereastra salonului. S-a grăbit să-i deschidă ușa înaintea mătușii Maggy. Archie era cel mai bun prieten al lui Luke, așa că Celine era obligată să-l tolereze, dar avocații cocainomani sunt ca un virus pe care trebuie să-l izolezi.
Archie stătea în prag, cu câte o sticlă de șampanie în fiecare mână; probabil sunase cu cotul. Purta o haină neagră de cașmir și un fular cu imprimeu în romburi.
— Don’șoară Dion, a zis el și a pupat o umed pe obraji. O maestră fermecătoare a instrumentelor de percuție. Sau cu corzi? Cum funcționează pianele?
Clar luase cocaină.
— Drăguț din partea ta că ai venit, l-a condus Celine înăuntru. Hai să punem astea în frigider! – de vreme ce șampania era pentru Luke, care dispăruse de la petrecere.
Tot nu răspunsese la mesajul lui Celine.
Scara îngustă către bucătărie era în fundul holului de la intrare. Celine a luat o înainte.
— Cred că Luke vorbește la telefon, ceva legat de muncă, a improvizat ea în timp ce Archie o urma în jos pe trepte. Dar mă bucur că ai venit.
Când chiar se bucura că venise cineva, Celine era prea ocupată să savureze compania persoanei ca să mai conștientizeze un gând așa de banal.
— Un telefon de muncă la petrecerea de logodnă.
Archie a fluierat.
— Băiatul ăsta e căutat!
Poate un stimulent diferit.
Archie a făcut loc în frigider pentru sticlele de șampanie cu agilitatea unei feline, pe care o aplica fiecărei sarcini în parte. După aceea, s-a îndreptat și a afirmat solemn:
— Între noi fie vorba, eu sunt deja cherchelit. Sau afumat, cum zic hibernalii . Am consumat destul de mult alcool și sunt beat.
Luke zicea adesea că Celine și Archie „ar trebui“ să fie buni prieteni. Ea încă nu era sigură dacă asta era o previziune, sau un decret.
— Toți sunt beți, i-a spus Celine lui Archie. E și Vivian aici, apropo. Și Shawn.
Vivian și Shawn erau prietenii cu care Luke și Archie locuiseră în Londra după absolvirea universității. Luke ieșise și cu Vivian, și cu Archie pe vremea când erau toți studenți la Oxford, așa că cel mai bine era să-i stârnească pe Vivian și Archie unul împotriva celuilalt și să-i lase să se descurce. Apoi, Shawn lucra la Goldman Sachs, așa că în țarcul copiilor cu el. (Nu mai exista alt motiv pentru care să-l urască pe Shawn și nici nu era nevoie.)
— Toată gașca, a spus Archie.
Lui Celine i-a părut bine când Archie a urcat. A rămas în urma lui cu gândul acesta fericit: Archie a plecat. Delicios. Plăcere pură.
Era adevărat că Luke nu îi răspunsese la mesaj. Era adevărat și că tocmai văzuse numele lui Luke apărând pe telefonul lui Archie. Dar viața era frumoasă, iar ea îl ierta pe Luke – el nu făcuse nimic, dar ea îl ierta.
Fotografie realizată de Min An, via Pexels.
